Căutare

Vatican News
2018.12.05 Mosaico di Gesù Buon Pastore Considerații omiletice: duminica a XI-a de peste an (A). 

Consideraţii omiletice la Duminica a XI-a de peste an (A): Compasiunea lui Isus

Văzând mulţimile, lui Isus i s-a făcut milă de ele, căci erau istovite şi părăsite, ca nişte oi care nu au păstor. Toţi în Biserică suntem chemaţi să întruchipăm compasiunea lui Dumnezeu manifestată în Isus Cristos. Veniţi, să ne întoarcem la Domnul!

(Vatican News - 14 iunie 2020) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Sfânta Liturghie începe cu o invocaţie personală din cartea Psalmilor: „Ascultă-mi, Doamne, glasul când te chem; tu eşti ajutorul meu, nu mă respinge, nu mă abandona, Dumnezeul mântuirii mele” (Ps 26/27,7.9: Ant. la intrare). Suntem în preajma sărbătorii Preasfintei Inimi a lui Isus. Trăind într-o lume bolnavă, ajunge încă o dată la noi, mai simţită decât în alţi ani, chemarea lui Isus: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă. Luaţi asupra voastră jugul meu şi învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi alinare pentru sufletele voastre. Căci jugul meu este lesne de purtat, iar povara mea este uşoară" (Mt 11,28-30). Este o invitaţie de-a dreptul cuceritoare şi plină de mângâiere Cu aceeaşi intensitate Evanghelia acestei duminici arată că „văzând mulţimile, lui Isus i s-a făcut milă de ele, căci erau istovite şi părăsite, ca nişte oi care nu au păstor” (cf. Mt 9,36-10,8: Evanghelia zilei). Şi astăzi Isus, văzând mulţimile suferinde, simte compasiune faţă de ele. Ce înseamnă compasiune? Este atitudinea emoţională pe care o ai în prezenţa unei persoane in suferinţă, însoţită de dorinţa de a ajuta. Compasiunea oferă un real ajutor celuilalt, deoarece îndeamnă la acţiune şi la găsirea remediului potrivit. În planul credinţei, iubirea plină de compasiune a lui Isus este inima Evangheliei şi izvorul minunat din care vine leacul tămăduirii. Credem că  „Dumnezeu şi-a arătat iubirea faţă de noi prin faptul că, pe când eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi. Aşadar, cu atât mai mult acum, când suntem justificaţi prin sângele lui, vom fi mântuiţi prin el de mânie, deoarece dacă, duşmani fiind, am fost reconciliaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului său, cu atât mai mult, reconciliaţi fiind, vom fi mântuiţi prin viaţa lui. Dar nu numai atât, ci ne lăudăm în Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos, prin care acum am primit reconcilierea” (cf. Rom 5,6-11: lectura a doua). În aceste consideraţii omiletice reflectăm împreună despre compasiunea lui Dumnezeu manifestată nouă în Isus Cristos.

1. Inima îndurătoare a Dumnezeului nostru

Compasiunea lui Isus, ca sentiment de înţelegere şi de compătimire faţă de suferinţele şi nenorocirile altora, dezvăluie cel mai bine „inima îndurătoare a Dumnezeului nostru” (Lc 1,78), „bunătatea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu mântuitorul nostru” (Tit 3,4). Parcurgând Evanghelia vedem că lui Isus, care s-a definit „blând şi smerit cu inima”, i se face milă de cei bolnavi şi suferinzi, de infirmii de orice fel: orbi, surzi, muţi, paralitici, desfiguraţi de lepră; i se face milă de mulţimile înfometate, de cei chinuiţi de diavol, de suferinţa văduvei din Nain, de moartea lui Lazăr. Toţi cei patru evanghelişti scot în evidenţă această trăsătură a persoanei lui Isus. Mântuitorul nu-şi ascunde emoţia, nu se fereşte să plângă în public. În fond, manifestarea acestui sentiment activ este un dar făcut celui care îi stă în faţă. Necazurile şi durerile celor sărmani nu-l lasă indiferent. Compasiunea sa nu este un sentiment steril. În acea zi, când a văzut mulţimile, Isus i-a îndemnat pe discipoli să-l roage pe stăpân ca să trimită lucrători la secerişul său. Compasiunea lui Isus faţă de oameni se traduce în gesturi concrete, căci, „chemându-i pe cei doisprezece discipoli ai săi, le-a dat putere asupra duhurilor necurate, ca să le alunge şi să vindece orice boală şi orice neputinţă” (Mt 10,1). Urmează lista celor doisprezece apostoli şi trimiterea lor în misiune. Isus îi trimite poruncindu-le: „Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în cetatea samaritenilor! Mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel” (Mt 10,6). Observăm că la început misiunea discipolilor este limitată la poporul lui Israel şi vom arăta pentru ce.

2.  Din compasiunea lui Isus ia naştere Biserica

Isus pune astfel bazele unei comunităţi de salvare. Numărul doisprezece face referinţă clară la cele douăsprezece triburi ale lui Israel. Cu aceasta Isus manifestă voinţa de a forma Biserica, modelând noul Israel după componenţa celui dintâi. Restricţia de a nu merge la păgâni şi la samariteni este doar temporară. Isus însuşi în timpul vieţii publice a extins propovăduirea la păgâni şi samariteni. Ne gândim la întâlnirea cu femeia samariteană, cu femeia canaaneană, cu centurionul roman. Iar înainte de a se înălţa la cer, când îi trimite pe apostoli, Isus le spune: „Mergeţi, faceţi ucenici din toate naţiunile” (cf. Mt.28,19-20). Motivul limitării iniţiale a apostolatului stă în faptul că oferta de a intra în împărăţia cerurilor trebuia să fie îndreptată mai întâi spre poporul lui Israel şi de la acesta să se extindă la păgâni. De fapt, Dumnezeu a ales poporul lui Israel spunând: „voi veţi fi partea mea dintre toate popoarele, căci al meu este tot pământul. Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un popor sfânt" (cf. Ex 19,5-6a: prima lectură). Şi în definitiv, apostolii nu erau pregătiţi să meargă la păgâni; trebuiau să treacă mai întâi prin „focul Rusaliilor”. Trebuiau să primească putere de sus ca să poată învinge frica şi împotrivirile. Evanghelia arată că Isus nu a venit ca să facă bine doar celor pe care îi putea întâlni în scurta sa viaţă pământească. Voinţa sa era aceea de a întemeia o comunitate care să prelungească şi să perpetueze în timp şi spaţiu lucrarea sa mântuitoare. Alegerea unor colaboratori apropiaţi şi stabili, desemnaţi în mod oficial, indică tocmai voinţa lui Isus de a forma o comunitate. În acea zi Isus a decis şi a inaugurat viitoarea structură a Bisericii. Aceasta avea să aibă o conducere alcătuită din oameni „chemaţi” de el şi „trimişi” (adică „apostoli”) să continue lucrarea sa. De aceea, Biserica este definită „apostolică” pentru că este întemeiată pe apostoli. În sânul comunităţii lui Isus este exclusă încă de la început orice formă de discriminare şi de părtinire: „În dar aţi primit, în dar să daţi!” Cine a primit mai mult pe plan spiritual şi pe plan uman, nu a primit pentru avantajul personal sau pentru a-i face pe alţii supuşi, ci pentru a împarte darul cu ceilalţi pentru întărirea comuniunii. Iar Biserica este comunitatea de credinţă speranţă şi dragoste.

3. Biserica este pentru om, nu omul pentru Biserică

Este important să cunoaştem mai precis pentru ce Isus îi trimite pe apostoli şi cu ce consemne. Vedem din aceasta care este natura Bisericii şi care este rostul ei în lume. Trimiţându-i pe apostoli, Isus adaugă: „Mergând, predicaţi, spunând: «S-a apropiat împărăţia cerurilor». Vindecaţi-i pe cei bolnavi, înviaţi-i pe cei morţi, curăţaţi-i pe cei leproşi, alungaţi-i pe diavoli! În dar aţi primit, în dar să daţi!” (Mt 10,7-8). Reiese de aici că Biserica este pentru om, nu omul pentru Biserică, după cum "sâmbăta a fost făcută pentru om şi nu omul pentru sâmbătă” (Mc 2,27). Dacă predicarea împărăţiei urmăreşte mântuirea sufletului şi dobândirea vieţii veşnice, îngrijirea infirmilor şi eliberarea celor oprimaţi arată atenţia faţă de nevoile concrete zilnice cu care ei se confruntă. Desigur, misiunea prioritară a apostolilor este de ordin spiritual. „Mergând, predicaţi, spunând: «S-a apropiat împărăţia cerurilor»”. Căci vorbind despre încrederea în providenţă Isus face această precizare importantă: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate acestea vi se vor adăuga” (Mt 6,33). „Toate acestea” se referă la grijile imediate ale oamenilor pentru întreţinerea vieţii şi care se adaugă la misiunea Bisericii. Sublinia aceasta papa Ioan Paul al II-lea când afirma că „omul este calea Bisericii” (cf. Enciclica „Redemptor hominis”, 14, din 4 martie 1979).

4. Întruchiparea compasiunii lui Cristos pentru om

Din cele spuse derivă câteva consecinţe de ordin practic. Trebuie să simţim că Biserica este „a noastră”; că este un dar al lui Cristos, ca întruchipare a compasiunii sale faţă de oameni. Nu este ceva de care ne-am putea lipsi cu uşurinţă. De multe ori se întâmplă că ceea ce îi ţine pe oameni departe de Biserică sub aspectul ei instituţional sunt în general defectele, incoerenţa, erorile trecute sau prezente ale slujitorilor ei: certuri şi neînţelegeri, folosirea în scop personal a puterii şi a banului, scandalurile pe plan moral. Toate acestea confirmă un adevăr deja cunoscut. Slujitorii Bisericii sunt „aleşi dintre oameni”, de aceea supuşi tentaţiilor şi slăbiciunilor omeneşti. Isus nu a voit să întemeieze o societate exclusivă a celor „perfecţi”. Parcurgând lista celor doisprezece pe care Isus i-a ales în acea zi, vedem între ei pe unul care l-a trădat, pe altul care l-a tăgăduit şi un altul care fusese vameş, considerat păcătos public. Toţi oameni simpli şi, omeneşte vorbind, cu slăbiciuni inerente în majoritatea lor. Isus nu-l alege pe cineva pentru ceea ce el este, dar pentru ceea ce poate deveni sprijinit de darul iubirii sale, stând bucuros în comuniune cu el şi mergând liber pe urmele sale.

5. Veniţi, să ne întoarcem la Domnul!

Există un avantaj chiar în faptul că slujitorii Bisericii sunt „îmbrăcaţi cu slăbiciune”. Asta îi face mai dispuşi să-i compătimească şi să-i înţeleagă pe alţii şi să nu se uimească de nici un păcat, de nici o mizerie omenească. Din Scrisoarea către Evrei învăţăm că preotul „poate avea compasiune pentru cei care sunt în ignoranţă şi în greşeală, întrucât şi el este cuprins de slăbiciune şi din cauza ei trebuie să ofere sacrificii pentru păcate atât pentru popor, cât şi pentru sine” (Evr 5,2-3). Pe Isus nu-l interesează atât ca discipolii, colaboratorii săi să fie perfecţi, cât mai degrabă ca ei să aibă o inimă compătimitoare la fel ca inima sa. De aceea, le-a spus discipolilor să înveţe de la el care este blând şi smerit cu inima. Le-a spus să înveţe şi să înţeleagă ce înseamnă: „Milă vreau şi nu jertfă, căci nu am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi" (Mt 9,13). Mila e mai presus de jertfă. Mila include jertfă, adică dăruirea. În milă sunt reunite şi dăruirea, şi dragostea, şi credinţa, şi nădejdea şi compasiunea. Când ai milă de cineva, îl miluieşti şi îl slăveşti pe Dumnezeu. Vezi neputinţa lui umană, dar şi chipul lui Dumnezeu din el. Oricine ar fi acest „el”. Când ai milă, ai toate reunite. Aşadar, „veniţi, să ne întoarcem la Domnul!”, îndeamnă profetul. „Căci el ne-a sfâşiat, şi el ne va vindeca, el ne-a lovit, şi el ne va lega”. El spune: „Căci îndurarea îmi place, nu jertfa, şi cunoaşterea lui Dumnezeu mai mult decât arderile de tot” (cf. Os 6,1.6). Scandalurile care umilesc periodic Biserica noastră şi o fac să-şi piardă din credibilitate, pot provoca o trezire benefică pentru a cultiva smerenia şi compasiunea, înţelegerea şi bunăvoinţa. Din greşeli şi scandaluri poate veni o lecţie salutară de a ne întoarce la Domnul.

6. Harul compasiunii în viaţa creştinilor

Şi asta este valabil nu doar pentru slujitorii Bisericii, episcopi şi preoţi. E valabil pentru orice creştin, căci toţi suntem chemaţi să lucrăm în secerişul Domnului. Atunci ne putem întreba: după ce poate fi recunoscut astăzi un discipol adevărat al lui Cristos? Desigur, din faptul că se roagă lui Dumnezeu, că frecventează biserica şi primeşte sfintele taine. Dar semnul distinctiv care îl face asemenea lui Isus este faptul că „i se face milă de mulţimile istovite şi părăsite”: de cei neajutoraţi, de oameni care nu au ce mânca, n-au cu ce să-şi îngrijească sănătatea, nu au un adăpost; de mulţimi nevoite să-şi lase casa şi ţara, să înfrunte primejdii, fugind dintr-un loc în altul din cauza războaielor şi a calamităţilor naturale, întocmai „ca nişte oi” lipsite de apărare, ca „oi fără păstor”. Atunci Isus le-a spus discipolilor: „Secerişul este mare, însă lucrătorii sunt puţini. Rugaţi-l deci pe Domnul secerişului să trimită lucrători la secerişul lui!” (Mt 9,37-38)). Să ne gândim la ce am putea face, fiecare pe cât îi este posibil şi în ce depinde de el. Când compasiunea creştinilor, la fel ca cea a lui Isus Cristos, se traduce în gesturi concrete de iertare, de reconciliere şi de ajutorare, atunci ei sunt adevăraţi discipoli ai lui Isus. Atunci se pot lăuda „în Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos, prin care acum am primit reconcilierea” (Rom 5,11).

7. Cântarea psalmistului

Noi suntem poporul Domnului şi turma păşunii sale. „Strigaţi de bucurie către Domnul, toţi locuitorii pământului, slujiţi Domnului cu bucurie, veniţi înaintea lui cu strigăte de veselie! Să ştiţi că Domnul este Dumnezeu! El ne-a făcut, ai lui suntem, poporul lui şi turma păşunii sale. Căci Domnul este bun, îndurarea lui ţine pe vecie şi fidelitatea lui din generaţie în generaţie” (Ps 99/100,1-3.5: psalmul responsorial).

8. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule, tăria celor ce nădăjduiesc în tine, ascultă cu bunătate rugăciunile noastre: noi suntem slabi şi nu putem face nimic fără tine: dăruieşte-ne pururi ajutorul harului tău, pentru ca, împlinindu-ţi poruncile, să-ţi fim plăcuţi în gânduri şi în fapte.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 13 iunie 2020)

13 iunie 2020, 11:28