Consideraţii omiletice la Duminica a VI-a a Paştelui (A): Mângâietorul în timp de pandemie

(Vatican News - 17 mai 2020) E Ziua Domnului. Liturghia acestei duminici pascale precede sărbătoarea Înălţării lui Isus la cer şi ne pregăteşte la Duminica Mare a Rusaliilor. Este o duminică de mare mângâiere pentru toţi. În ajunul plecării din această lume şi al întoarcerii sale la Tatăl, Isus le-a spus discipolilor că nu-i va lăsa orfani. După ce le-a spălat picioarele, dându-le exemplu cum să facă şi ei unii altora, Isus îl promite pentru prima dată discipolilor pe Duhul Sfânt: "Dacă mă iubiţi, veţi păzi poruncile mele şi eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor ca să fie cu voi pentru totdeauna, Duhul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi pentru că nu-l vede şi nici nu-l cunoaşte. Dar voi îl cunoaşteţi pentru că rămâne la voi şi va fi în voi. Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi. Încă puţin şi lumea nu mă va mai vedea. Voi însă mă veţi vedea; pentru că eu trăiesc, veţi trăi şi voi. În ziua aceea, veţi cunoaşte că eu sunt în Tatăl meu, iar voi în mine şi eu în voi. Cine are poruncile mele şi le păzeşte, acela mă iubeşte, iar cine mă iubeşte va fi iubit de Tatăl meu şi eu îl voi iubi şi mă voi revela lui" (In 14,15-21: Evanghelia zilei). În consideraţiile omiletice care urmează aprofundez lecturile liturgice având mereu prezentă situaţia actuală de pandemie.

1. Profeţia de demult: Vă voi da un duh nou

Venirea Duhului Sfânt este un eveniment de importanţă fundamentală pentru viaţa lumii. S-ar putea spune că venirea Duhului este scopul pentru care Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, a îndurat crucea şi moartea şi a înviat biruitor dintre cei  morţi. Venirea Duhului corespunde unei promisiuni pe care Dumnezeu a făcut-o prin profeţii Ieremia şi Ezechiel. În special prin profetul Ezechiel, Dumnezeu  anunţă  o nouă alianţă, încheierea unui nou legământ: „Vă voi da o inimă nouă şi un duh nou voi pune în voi; voi îndepărta inima de piatră din trupul vostru şi vă voi da o inimă de carne. Duhul meu îl voi pune în voi şi vă voi face să umblaţi după hotărârile mele, să păziţi şi să împliniţi judecăţile mele” (Ez 36,26-27). Această transformare a inimilor oamenilor înfăptuită de Dumnezeu face posibil un nou legământ care înseamnă o unire intimă şi profundă dintre credincioşi şi Dumnezeu.

2. Tatăl vă va da un alt Mângâietor

În discursul rostit după ultima Cină Isus spune: „Eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor ca să fie cu voi pentru totdeauna, Duhul adevărului”. Isus nu poate rămâne pentru totdeauna cu apostolii, pentru că a luat o existenţă umană care este limitată. Isus s-a făcut om înainte de toate pentru a transforma moartea oamenilor într-un drum de alianţă cu Dumnezeu, într-o cale de răscumpărare şi de unire a omului cu Dumnezeu. De aceea, Isus trebuie să plece din această lume şi să se întoarcă la Dumnezeu Tatăl. Însă, Duhul adevărului poate rămâne pentru totdeauna cu discipolii lui Isus, deoarece nu este legat de o viaţă umană particulară. Fiind Duhul lui Dumnezeu, el este veşnic ca Dumnezeu şi poate rămâne mereu şi pretutindeni cu discipolii lui Isus Cristos.

3. Mângâietorul locuieşte în voi  

Există însă o diferenţă între aceste două prezenţe: Isus era vizibil ca om, în timp ce Duhul Sfânt este invizibil: „Lumea nu-l poate vedea şi nu-l cunoaşte”. Duhul este o realitate invizibilă, o realitate interioară, fără îndoială foarte importantă dar care nu poate fi percepută cu simţurile omeneşti. Pentru a-l cunoaşte pe Duhul Sfânt trebuie să avem o relaţie lăuntrică cu el, iar lumea, în sensul de totalitate a tendinţelor păcătoase, egoiste, ale fiinţei umane nu are această relaţie. Lumea păcatului nu-l cunoaşte pe Duhul Sfânt. În schimb, discipolii lui Isus îl cunosc, pentru că Duhul locuieşte la ei, sau cum spune Isus: „în voi”. Să avem o dorinţă fierbinte de a-l primi din ce în ce mai mult pe Duhul Sfânt în noi. Este vorba de un efort de interiorizare. Nu putem rămâne la suprafaţa lucrurilor, ci trebuie să pătrundem în profunzimea realităţii. Cu darul Duhului Sfânt care este Duhul adevărului, putem intra în tainele revelaţiei, în tainele credinţei noastre creştine, în plinătatea misterului lui Cristos.

4. Dacă mă iubiţi, veţi păzi poruncile mele

La începutul Evangheliei duminicale Isus spune: "Dacă mă iubiţi, veţi păzi poruncile mele”, iar la sfârşit conclude: „Cine are poruncile mele şi le păzeşte, acela mă iubeşte, iar cine mă iubeşte va fi iubit de Tatăl meu şi eu îl voi iubi şi mă voi revela lui". Isus insistă asupra legăturii dintre păzirea poruncilor sale şi iubirea faţă de el. De fapt, iubirea adevărată nu este doar afectivă, făcută din sentimente, dar efectivă, făcută din acte de generozitate. Asta înseamnă că e nevoie să păzim poruncile lui Isus care se reduc în definitiv la porunca iubirii generoase. Iubirea este o realitate mai mult profundă decât o simplă relaţie sentimentală. Iubirea înseamnă dăruire de sine pentru altul, îndeplinind dorinţele persoanei iubite. Duhul Sfânt ne ajută în păzirea acestei porunci a iubirii pe care Isus ne-a dat-o. Duhul ne dă impulsul interior pentru a face ceea ce este plăcut lui Dumnezeu şi lui Isus.

5. O noua prezenţă de viaţă cu Isus

Isus îi asigură pe discipoli că prezenţa sa nu va dispare complet, dar că se va reîntoarce la ai săi: „Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi”. Despre ce este vorba? După răstignirea şi moartea pe cruce, Isus a revenit la discipolii săi ca Înviat, şi continuă să revină şi astăzi în mod tainic în viaţa credincioşilor: „Încă puţin şi lumea nu mă va mai vedea. Voi însă mă veţi vedea; pentru că eu trăiesc, veţi trăi şi voi”. Noua prezenţă a lui Isus între discipolii săi este percepută datorită comuniunii de viaţă cu el. Isus spune că el trăieşte şi că discipolii vor trăi aceeaşi viaţă divină care îi transformă în persoane interiorizate capabile să fie unele în altele. Desigur, este o realitate tainică dar adevărată: o minunată interioritate reciprocă ce realizează idealul uniunii perfecte în iubire.

6. Mistică, nu misticism

Şi Isus continuă: „În ziua aceea, veţi cunoaşte că eu sunt în Tatăl meu, iar voi în mine şi eu în voi”. Isus exprimă aici în mod clar interioritatea reciprocă care există între el şi Tatăl şi între el şi noi. Isus, întrucât Fiu al lui Dumnezeu, este în Tatăl, dar este prezent şi în fiecare credincios. Isus vine în fiecare dintre noi în Sf. Împărtăşanie, dar vine, cu harul său continuu şi în viaţa noastră de toate zilele. Avem apoi această frumoasă promisiune a lui Isus: „Cine mă iubeşte va fi iubit de Tatăl meu şi eu îl voi iubi şi mă voi revela lui". Viaţa creştină este o realitate minunată, o viaţă de unire în iubire: unire cu Cristos, unire cu Tatăl ceresc, unire cu Duhul Sfânt, şi unire cu toţi cei care cred.

7. Sfinţiţi-l pe Domnul Cristos în inimile voastre

Înţelegem astfel mai bine îndemnul apostolului Petru. „Preaiubiţilor, sfinţiţi-l pe Domnul Cristos în inimile voastre, gata oricând să daţi răspuns oricui vă cere cont de speranţa voastră, dar cu blândeţe şi bună cuviinţă, având o conştiinţă curată, ca tocmai în ceea ce sunteţi calomniaţi să fie ruşinaţi cei care bârfesc purtarea voastră bună în Cristos! Căci este mai bine să suferiţi făcând binele - dacă aşa vrea Dumnezeu -, decât făcând răul. Căci şi Cristos a suferit o dată pentru păcate, el, cel drept, pentru cei nedrepţi, ca să vă ducă la Dumnezeu, dat la moarte în ceea ce priveşte trupul, dar înviat cu duhul” (1Pt 3,15-18: lectura a doua). Sf. Petru vorbeşte despre vocaţia apostolică a fiecărui creştin. Vestirea Evangheliei nu este rezervată episcopilor, preoţilor şi călugărilor, dar este o caracteristică a întregii Biserici, graţie tocmai acţiunii Duhului Sfânt în inima tuturor credincioşilor. Se vede aici cum atitudinea şi comportamentul creştinilor sunt caracterizate de o mare speranţă. Să fim gata oricând să dăm răspuns oricui ne cere cont de speranţa noastră, dar cu blândeţe şi bună cuviinţă. E mare nevoie.

8. Duhul Sfânt conduce Biserica

Biserica nu va fi niciodată singură pentru că îl are ca Mângâietor şi Avocat al apărării pe Duhul Sfânt promis de Isus. Desigur, pentru a-l primi, vedea şi cunoaşte nu sunt îndeajuns mâinile, ochii şi inteligenţa: e nevoie de credinţă. Duhul apare în credinţă şi face să se nască speranţa. Prima – dar nu singura – funcţie a Duhului este aceea de a-l susţine pe credincios în lupta cu răul de orice fel, ajutându-l să descifreze sensul profund al evenimentelor ce au loc în istoria lumii, precum actuala situaţie critică de pandemie. Într-un document al Conciliului Vatican II citim: „Biserica este alcătuită din oameni care, adunaţi împreună în Cristos, sunt călăuziţi de Duhul Sfânt în peregrinarea lor spre împărăţia Tatălui şi au de propus tuturor un mesaj de mântuire” (cf. GS). Duhul promis de Isus în seara Cinei celei de Taină este acum revărsat în Biserică.

9. Avem nevoie de taina Mirului

Pentru mărturisirea credinţei avem nevoie de darul Duhului Sfânt. Fragmentul din Faptele Apostolilor propus astăzi în prima lectură liturgică este una din atâtea mărturii. Biserica destinatară este comunitatea din Samaria. Acest oraş era în ochii evreilor de atunci ca „oraşul eretic” prin definiţie, deoarece locuit de o rasă mixtă născută în urma căderii acestei regiuni sub stăpânirea asiriană în anul 721 înainte de Cristos. Dar Duhul Sfânt nu cunoaşte hotare rasiale sau culturale. Prin ritul impunerii mâinilor apostolii Petru şi Ioan îl comunică pe Duhul Sfânt samaritenilor botezaţi de diaconul Filip. Tradiţia bisericească a identificat în acest rit sacramentul Mirului. Alţii au văzut în el o completare a Botezului. Este indiscutabil că pentru autorul Faptelor Apostolilor această liturghie este ca o manifestare a Rusaliilor în miniatură ce pecetluieşte întemeierea Bisericii din Samaria. Încă o dată Duhul Domnului este la rădăcina Bisericii pe care o generează, o însufleţeşte şi o susţine. Pentru viaţa fiecărui creştin este important acest îndemn personal adresat de scriitorul bisericesc Origen: „Tu care îl urmezi pe Cristos şi îl imiţi, tu care trăieşti în cuvântul lui Dumnezeu, tu care meditezi Legea sa zi şi noapte, trăieşte mereu învăluit de Duhul său Sfânt şi nu te îndepărta niciodată de la el!”

10. Binecuvântare, mărturisire şi rugăciune

 „Binecuvântat este Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, Tatăl îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în orice necaz al nostru ca să putem şi noi să-i mângâiem pe cei care se află în orice necaz cu mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu” (2Cor 1,2-3). Dumnezeule atotputernic, dă-ne harul de a celebra cu însufleţire aceste zile de bucurie în care cinstim învierea Domnului, pentru ca misterul pascal pe care-l contemplăm să se manifeste necontenit în faptele noastre.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 15 mai 2020)