Căutare

Vatican News
2020.05.07 Gesu' Via la Verità e la Vita - Vangelo della V domenica di Pasqua A Duminica a V-a a Paștelui (anul A): ”Eu sunt calea, adevărul și viața” 

Consideraţii omiletice la Duminica a V-a a Paştelui (A): Creştinismul şi celelalte religii

Eu sunt calea, adevărul şi viaţa, spune Domnul. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine. Adevăr, adevăr vă spun, cine crede în mine va face şi el lucrările pe care le fac eu şi va face şi mai mari decât acestea, căci mă duc la Tatăl. Ce gândeşte creştinismul despre sine şi despre celelalte religii? Este posibil dialogul cu celelalte religii?

(Vatican News – 10 mai 2020) E Ziua Domnului. Liturghia celei de-a cincia duminici a Paştelui începe cu o invitaţie din psalmii biblici: „Cântaţi-i Domnului un cântec nou, pentru că a făcut lucruri minunate; Domnul şi-a descoperit dreptatea înaintea neamurilor, aleluia!” (cf. Ps 97/98,1-2: Ant. la intrare). Psalmistul ne îndeamnă să cântăm cu gura şi cu viaţa cântecul nou al celor care au fost reînnoiţi lăuntric prin Tainele pascale ale Bisericii. Din Liturghia acestei duminici se desprinde frumuseţea chipului bisericesc al lui Cristos înviat. Bobul de grâu căzut în pământ a încolţit şi începe să dea rod însutit. A luat naştere Biserica radiind de viaţă. Ea nu este o construcţie din cărămizi, ci un edificiu spiritual ale cărui „pietre vii” suntem noi cei chemaţi ca să vestim faptele măreţe" ale Aceluia care ne-a chemat din întuneric la minunata sa lumină (cf. 1Pt 2,4-9: lectura a doua). La fel ca la începutul formării ei, adunată în jurul Euharistiei, Biserica este un popor atent să nu neglijeze niciodată nici slujirea Cuvântului lui Dumnezeu nici slujirea celor mici, neajutoraţi şi săraci (cf. Fap 6,1-7: prima lectură). Biserica nu se aplatizează în contact logica umană dar se încredinţează Domnului, deoarece ştie că „cine crede în Isus va face şi el lucrările pe care El le-a făcut şi va face şi mai mari decât acestea”; va reflecta frumuseţea Iubirii reciproce care este rodul misterului pascal al lui Isus. Acest edificiu spiritual al Bisericii se sprijină în întregime pe o triplă temelie care consistă în a-i recunoaşte lui Isus calitatea de cale, adevăr şi viaţă. Mai precis: „calea, adevărul şi viaţa” (cf. In 14,1-2: Evanghelia zilei). Dacă nu aruncăm această piatră de poticnire devenită piatră unghiulară, dacă avem o credinţă vie în Isus Cristos, atunci vom fi în stare şi noi să arătăm lumii frumuseţea chipului bisericesc al Domnului înviat. Înainte de a pleca din această lume la Tatăl, Isus i-a pregătit îndelung pe discipolii săi pentru a da mărturie: „Să nu se tulbure inima voastră! Credeţi în Dumnezeu şi credeţi în mine! În casa Tatălui meu sunt multe locuinţe. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus: «Mă duc să vă pregătesc un loc»? Şi, după ce mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la mine, pentru ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu. Şi unde mă duc eu, voi ştiţi calea". Toma i-a zis: "Doamne, nu ştim unde te duci. Cum am putea şti calea?"  Isus i-a spus: "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine. Dacă m-aţi cunoscut pe mine, îl cunoaşteţi şi pe Tatăl meu; de pe acum îl cunoaşteţi şi l-aţi văzut". Filip i-a zis: "Doamne, arată-ni-l pe Tatăl şi ne este de ajuns!" Isus i-a spus: "De atâta timp sunt cu voi, şi tu nu m-ai cunoscut, Filip? Cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl. Cum poţi spune: «Arată-ni-l pe Tatăl»? Nu crezi că eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le spun de la mine; dar Tatăl, care rămâne în mine, face lucrările sale. Credeţi-mă! Eu sunt în Tatăl şi Tatăl, în mine. Dacă nu pentru altceva, credeţi datorită lucrărilor acestora! Adevăr, adevăr vă spun, cine crede în mine va face şi el lucrările pe care le fac eu şi va face şi mai mari decât acestea, căci mă duc la Tatăl" (In 14,1-12: Evanghelia zilei). În cele ce urmează, aprofundăm răspunsul dat de Isus la întrebarea lui Toma. "Doamne, nu ştim unde te duci. Cum am putea şti calea?"  Isus i-a spus: "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (In 14,6). Isus se proclamă ca ţinta ultimă a existenţei noastre şi calea pentru a ajunge la ea. Pot fi dezvoltate multe consideraţii pe această temă dar este una ce mi se parte deosebit de actuală. Ce să gândim despre celelalte religii, în lumina acestor cuvinte ale lui Isus? Trăim într-un mediu creştin, dar între noi sau lângă noi sunt oameni de alte religii. Ce să gândim despre ele? Se pot pune trei întrebări: Ce spune creştinismul despre sine? Ce gândeşte creştinismul despre celelalte mari religii ale lumii? Şi în fine: E posibil un dialog şi o colaborare între creştini şi cei care aparţin altor religii? Desigur, încerc să dau aici simple orientări.

1. Ce gândeşte creştinismul despre sine?

Spre deosebire de ebraismul din care s-a născut, creştinismul s-a proclamat încă de la început o religie universală, care nu este legată de un popor, de o rasă, ci destinată tuturor neamurilor. Isus le-a lăsat discipolilor acest consemn: „Mergeţi şi învăţaţi toate neamurile,botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt 28,19). Aşadar, nu numai religie deschisă la toţi, în care toţi pot intra, dar şi religie în care toţi, potrivit revelaţiei creştine, trebuie (în sensul că sunt chemaţi să) intre. De fapt este scris că în afară de Isus: „Nu este în nimeni altul mântuirea, pentru că nu este nici un alt nume sub cer dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi" (Fap 4,12). Isus este prezentat de Scriptură ca „singurul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni” (I Tim 2,5). Nu între Dumnezeu şi aceasta sau acea clasă de oameni, ci toţi oamenii, omenirea întreagă. Pe ce se bazează aceste afirmaţii atât de absolute? Pe faptul că, în Cristos, Dumnezeu în persoană a venit în întâmpinarea oamenilor a coborât în mijlocul lor, făcându-se trup. Deci, nu un simplu trimis sau un profet. Acest lucru face parte din învăţătura, să spun „cea mai esenţială” a credinţei creştine. Fiind Dumnezeu, Isus este adevărul şi viaţa; făcându-se om a devenit şi calea pentru a ajunge la adevăr şi la viaţă. Isus a revendicat pentru sine această universalitate şi acest caracter absolut. Înviindu-l din morţi, Dumnezeu Tatăl a confirmat aceste revendicări ale Fiului, şi a pus sigilul pe El. Însă dovada cea mai puternică este aceea pe care o avem înăuntrul nostru: cu cât cineva îl cunoaşte mai mult pe Isus, cu atât înţelege că el este cu adevărat calea, adevărul şi viaţa. Constată singur.

2. Ce gândeşte creştinismul despre celelalte religii?

Subliniez că în această privinţă, s-a constatat un evoluţie clară în gândirea creştină, înlesnită şi de cuceririle moderne în privinţa toleranţi şi libertăţii religioase. Schimbarea a fost reformulată la Conciliul Vatican II prin documentul Nostra Aetate. Diferitele religii ale lumii au fost trecute în revistă în funcţie de legătura mai mare sau mai mică cu creştinismul, în ceea ce au pozitiv şi mereu cu mare respect. Sunt numite mai întâi Hinduismul şi Budismul. În Hinduism, se spune, oamenii caută eliberarea de angoasă prin forme de viaţă ascetică şi în meditaţia profundă. În Budism este recunoscută insuficienţa radicală a acestei lumi materiale şi se învaţă modul de a atinge eliberarea desăvârşită şi iluminarea. Mai aproape de credinţa creştină este Islamismul întrucât religie monoteistă, deoarece crede într-un Dumnezeu unic şi personal căruia i se datorează supunere şi devotament. Şi mai aproape este, în fine, Ebraismul cu care creştinismul împărtăşeşte credinţa în acelaşi Dumnezeu al lui Abraham şi Scripturile Vechiului Testament. Evreii sunt, după expresia folosită de papa Ioan Paul al II-lea cu ocazia vizitei la sinagoga din Roma „fraţii noştri mai mari”. Odinioară exista convingerea creştinilor că „înafara Bisericii nu există mântuire”, şi că doar cei botezaţi pot să se mântuiască. Astăzi nu mai suntem atât de categorici. Reţinem că Isus Cristos este, într-adevăr, calea normală de mântuire, că moartea sa răscumpărătoare a ispăşit în mod obiectiv păcatele tuturor oamenilor şi a împăcat omenirea întreagă cu Dumnezeu. Totuşi suntem convinşi că harul lui Cristos lucrează şi înafara căilor ordinare care sunt Botezul şi aderarea la Biserică. Cei care, fără să cunoască Evanghelia, trăiesc în acord cu ceea ce le dictează conştiinţa şi după principiile propriei religii şi îl ajută pe aproapele pot fi uniţi cu Cristos mai mult decât atâţia creştini botezaţi care nu trăiesc deloc după cerinţele propriului Botez. Dumnezeu se serveşte de aceşti „sâmburi de adevăr” şi de riturile sacre prezente în diferitele religii pentru a face să ajungă la adepţii lor beneficiile răscumpărării lui Cristos şi a-i conduce la mântuire. Putem spune, într-un fel, că există mântuire înafara lui Cristos dar nu fără Cristos. Există mântuire în afara Bisericii dar nu independent de Biserică. Într-un mod „cunoscut doar lui Dumnezeu”, Duhul Sfânt suflă şi înafara hotarelor vizibile ale Bisericii. Dumnezeu „vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi este destul de înţelept şi atotputernic pentru a realiza ceea ce voieşte. Aceasta este ceea ce ştim în mod cert şi ne dă linişte şi optimism gândindu-ne la cei care trăiesc înafara orizontului creştin.

 

3. Este posibil dialogul?

Cum putem în acord aceste certitudini creştine cu pluralismul religios existent şi cu principiile sacrosancte ale toleranţei şi respectării convingerilor altuia? Fac o subliniere importantă. Consider că pluralismul nu consistă în a reţine că toate religiile sunt deopotrivă bune şi adevărate. Asta ar însemna mai degrabă relativism religios ce distruge din rădăcină orice religie. Pluralismul consist în a recunoaşte fiecăruia dreptul de a considera adevărată şi definitivă propria religie. Toate credinţele trebuie să se bucurie de libertatea de a propune, în respectul legilor diferitelor ţări, mesajul lor propriu oamenilor, lăsând pe fiecare liber să decidă dacă să-l primească sau nu. Aceasta este în prezent atitudinea generală şi pacifică a ţărilor creştine. Din păcate, această atitudine nu află întotdeauna o atitudine corespunzătoare în ţările de alte religii. Lucrul la care trebuie renunţat nu sunt propriile certitudini de credinţă, dar metodele intolerante de a o profesa şi propaga care au făcut atâtea daune. Şi noi creştinii, în trecut, am greşit în această privinţă. Astăzi nu avem nici o greutate să recunoaştem ca nu acesta este modul de a apăra Evanghelia, ci mai degrabă un mod de o trăda. Deoarece Evanghelia ne învaţă contrariul: învaţă frăţietatea universală, iubirea chiar faţă de duşmani. Potrivit Evangheliei, idealul suprem este a-şi da viaţa pentru credinţă, nu a-l ucide pe cel necredincios. Şi doar atât pot face religiile?

4. Religiile pot face mai mult

Nu-i suficient ca religiile să nu facă război între ele şi să renunţe la orice „război sfânt”. Există un câmp vast în care religiile pot colabora pozitiv pentru binele umanităţii. Înainte de toate, pentru a păstra viu simţul despre Dumnezeu, sensul rugăciunii şi al misterului într-o lume care tinde să se cufunde tot mai mult în materialism şi riscă să moară de asfixie spirituală. Apoi, pentru a rezolva tensiunile etnice, pentru a munci împreună pentru pace, pentru a salva mediul înconjurător, pentru o distribuire echitabilă între popoare a bogăţiilor şi resurselor planetei. Şi când se vorbeşte despre diferitele religii, trebuie să se insiste mai mult pe ceea ce uneşte decât pe ceea ce separă. Acesta a fost mesajul pe care papa Ioan Paul al II-lea a voit să-l lanseze lumii prin renumita întâlnire de rugăciune de la Assisi în 1986 între capii celor mai mari religii ale lumii. Pe lângă acestea, există posibilitatea de a învăţa unii de la alţii. Confruntarea şi dialogul cu membrii celorlalte religii ajută adesea la a înţelege mai bine chiar implicaţiile credinţei noastre, precum şi incoerenţa noastră. Confruntarea cu celelalte religii ne fac, în definitiv, să fim mai umili, şi dacă vreţi mai smeriţi, şi nu aroganţi. Trăim într-o vreme în care dialogul între religii a devenit nu numai posibil, ci chiar necesar. În acesta sens, avem un exemplu practic. Este vorba de iniţiativa de rugăciune anunţată de papa Francisc, duminică 3 mai, după „Angelus”. „Întrucât rugăciunea este o valoare universală, am primit propunerea Înaltului Comitet pentru Fraternitatea Umană pentru ca în 14 mai a.c., credincioşii de toate religiile să se unească spiritual într-o Zi de rugăciune, post şi fapte de caritate, ca să implore pentru ca Dumnezeu să ajute omenirea să depăşească pandemia de Coronavirus. Amintiţi-vă: 14 mai, toţi credincioşii împreună, credincioşi de diverse tradiţii, pentru a ne ruga, a posti şi a face fapte de caritate”.

5. Cântarea psalmistului

Pământul este plin de bunătatea Domnului, dar trebuie să avem ochii credinţei pentru a o vedea. „Bucuraţi-vă, drepţilor, în Domnul! Cei fără de prihană se cuvine să-i înalţe cântare de laudă. Lăudaţi-l pe Domnul cu harpa; cântaţi-i cu alăuta cu zece coarde! Drept este cuvântul Domnului şi toate lucrările sale sunt vrednice de crezare. El iubeşte dreptatea şi judecata; pământul este plin de bunătatea Domnului. Iată, ochii Domnului sunt îndreptaţi spre cei care se tem de el, spre cei care nădăjduiesc în mila lui, ca să scape de la moarte sufletul lor şi să-i hrănească în timp de foamete! Fie, Doamne, mila ta asupra noastră, după cum şi noi am sperat în tine! (Ps 32/33,1-2.4-5.18-19.22: psalmul responsorial).

6. Rugăciunea Bisericii

Atotputernice, veşnice Dumnezeule, actualizează necontenit în noi sacramentul pascal, pentru ca cei pe care ai binevoit să-i reînnoieşti prin sfântul Botez, întăriţi de ajutorul tău, să aducă multe roade, şi să ajungă la bucuriile vieţii veşnice.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 9 mai 2020)

09 mai 2020, 11:53