Căutare

Vatican News
2020.04.16 2.a domenica di Pasqua Vangelo Cristo Risorto Considerații omiletice: Duminica a doua a Paștelui (anul A) 

Consideraţii omiletice la Duminica a II-a a Paştelui (A): Duminica Divinei Milostiviri

Este nevoie ca oamenii să-l primească în spaţiul istoriei pe Cristos înviat care le arată rănile răstignirii sale şi le repetă: „Pace vouă!” Avem nevoie de suflarea nouă a lui Cristos înviat. Duhul său vindecă rănile inimii, abate barierele ce îndepărtează de Dumnezeu şi de semeni, redă bucuria iubirii şi a comuniunii fraterne.

(Vatican News – 19 aprilie 2020) E Ziua Domnului. Liturghia duminicii a doua a Paştelui se deschide cu un îndemn al apostolului Petru: „Ca nişte copii de curând născuţi, să doriţi laptele spiritual, curat, ca să creşteţi prin el spre mântuire” (cf. 1Pt 2,2: Ant. la intrare). Vedem imediat cum au înţeles să trăiască primi creştini la începuturile Bisericii. Trăiau amintirea Paştelui în case. Se rugau la templu, dar erau nevoiţi să celebreze Paştele Domnului în familie. „În zilele acelea, fraţii erau stăruitori în învăţătura apostolilor şi în comuniunea fraternă, la frângerea pâinii şi la rugăciune. Şi toţi erau cuprinşi de teamă: multe minuni şi semne se înfăptuiau prin apostoli. Toţi cei care credeau erau împreună şi aveau toate în comun: îşi vindeau proprietăţile şi bunurile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare. Şi în fiecare zi stăruiau împreună în templu, frângeau pâinea în casele lor şi primeau hrana cu bucurie şi cu inimă curată. Îl lăudau pe Dumnezeu şi aveau trecere în faţa întregului popor. Iar Domnul adăuga zi de zi la grupul lor pe cei ce aveau să se mântuiască” (Fap 2,42-47: prima lectură). Acest stil de viaţă al comunităţii creştine de la început este normativ şi pilduitor pentru noi, mai ales în actuala situaţie de criză. De două ori Liturghia acestei duminici evocă Paştele Domnului ca eveniment domestic: „în fiecare zi... frângeau pâinea în casele lor şi primeau hrana cu bucurie şi cu inimă curată” (Fap 2,46). În seara aceleiaşi zile, prima a săptămânii, deşi uşile locului în care erau discipolii, de frica iudeilor, erau încuiate, a venit Isus, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: "Pace vouă!" (In 20,46; cf. In 20,19-31: Evanghelia zilei). Este adevărat că ceea ce chemăm acum Sfânta Liturghie era la început un eveniment trăit în familie. Însă Liturghia euharistică este un fapt public, un fapt făcut din popor. Dacă familia este numită mica biserică domestică, aste este o extensiune a înţelesului de Biserică locală şi universală. În prezent, participarea virtuală la sfânta Liturghie prin mijloacele tehnice este o necesitate impusă de situaţia sanitară ce ne ţine închişi în case,  şi cine ştie până când. Este adevărat că după înviere Isus intră în cenaclu cu uşile închise, şi o face de mai multe ori, la interval săptămânal. Isus vine al ai săi nu doar pentru a-i gratifica cu darul special al prezenţei sale. Isus se arată celor Unsprezece pentru a-i trimite afară, în lume, la toţi oamenii, ca toţi să se bucure de prezenţa sa reală, doborând zidurile de separare dintre Persoana sa şi omenirea întreagă. Asemenea înţeleptului biblic, trebuie să recunoaştem că toate au timpul lor. Există un timp pentru a ne trăi credinţa în micile noastre biserici domestice şi un timp pentru a ieşi să vestim lumii învierea lui Isus Cristos. Acesta este un timp în care dimensiunea privată a credinţei capătă o valenţă şi mai intimă şi profundă. Aşteptăm timpul în care vom deschide uşile. Dar până atunci, ce putem face? E timpul potrivit să ne gândim la importanţa Paştelui pentru noi, la importanţa Liturghiei duminicale. Credem că viaţa continuă cu Cristos după moarte. Le ce serveşte a fi vii, dacă nu a crede în viaţă? A crede că Isus este Cristos, Domnul şi Dumnezeul nostru, înseamnă a face partea noastră. În cenaclu, în casă unde erau, apostolii se simţeau pierduţi, erau ca paralizaţi de frică. Îndată ce Isus a intrat, ei l-au recunoscut şi frica s-a evaporat. Atenţie însă. Nu le-a spus: „Curaj, de-acum sunt eu, rezolv eu”. Domnul înviat le-a dat discipolilor puterile necesare, dar mai ales conştiinţa că de acum încolo puterile, ostenelile, energiile nu vor fi cheltuite în zadar. Domnul înviat nu lucrează în locul nostru. Dar noi împreună cu El vom putea totul. Aşadar, „lăudaţi-l pe Domnul, pentru că este bun: veşnică este îndurarea lui!” (cf. Ps 117/118,1: din psalmul responsorial). Isus a înviat din morţi „în prima zi a săptămânii”. Fiind „prima zi”, ziua învierii lui Cristos aminteşte prima creaţie şi fiind „a opta zi”, după sabat, semnifică noua creaţie inaugurată prin Învierea lui Cristos. Ea a devenit pentru creştini prima dintre toate sărbătorile, Ziua Domnului, „Dies dominica”, Duminica.

1. Marea Duminică
Drumul Paştelui ne conduce pe înălţimile vieţii unde ne deprindem să respirăm aerul curat al creaţiei reînnoite; primim viaţa nouă a lui Cristos înviat ce se revarsă în noi prin Tainele izvorâte din coasta sa străpunsă când atârna pe cruce. Cu duminica Învierii Domnului a început Timpul pascal, adică marea săptămână a săptămânilor, perioada liturgică de şapte ori câte şapte zile până la sărbătoarea Rusaliilor. Este o prelungire a zilei „pe care a făcut-o Domnul ca să ne bucurăm şi să ne veselim în ea” (cf. Ps 117/118,24). Atmosfera spirituală a Paştelui continuă până la Coborârea Duhului Sfânt ca o sărbătoare neîntreruptă în care creştinii îşi primenesc viaţa în comunitatea de credinţă, speranţă şi dragoste care este Biserica lui Dumnezeu. Adunarea duminicală a credincioşilor pentru sfânta şi dumnezeiasca Liturghie îşi are începuturile în prima comunitate creştină evocată sugestiv în fragmentul din Faptele Apostolilor. Cei care au primit cuvântul anunţat de apostolul Petru în ziua Rusaliilor şi au fost botezaţi „erau stăruitori în învăţătura apostolilor şi în comuniunea fraternă, la frângerea pâinii şi la rugăciune” (Fap 2, 42).

 

2. Duminica Divinei Milostiviri
Duminica a doua a Paştelui a căpătat în calendarul liturgic al Bisericii catolice noi semnificaţii spirituale. În tradiţia creştină romană ea a fost denumită timp de secole „Duminica in Albis” (se subînţelege: „deponendis vestibus”), de la gestul acelora care la slujba din noaptea Paştelui primeau sacramentele iniţierii creştine: Botezul, Mirul şi Euharistia. Ei îmbrăcau simbolic haine albe pe care le purtau opt zile iar duminica următoare le restituiau. Era numită şi „Dominica Thomae - Duminica lui Toma” de la episodul în care Isus se arată apostolilor fiind de faţă şi Toma. Se evidenţiază totodată sărbătoarea săptămânală a Paşteluii prin celebrarea Duminicii creştine. Ultima semnificaţie a fost recuperată la 30 aprilie 2000, când papa Ioan Paul al II-lea a proclamat-o Sfântă pe călugăriţa poloneză Faustina Kowalska, „apostola” Milostivirii divine. „Este important să primim întregul mesaj ce vine din cuvântul lui Dumnezeu în această a doua duminică de Paşti care de acum înainte în toată Biserica va lua numele de „Duminica Milostivirii Divine”. Câteva zile mai târziu, la 8 mai 2000, Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor a precizat denumirea oficială - Dominica II Paschae seu de Divina Misericordia - „Duminica a II-a a Paştelui sau a Divinei Milostiviri”. Astăzi, în consideraţiile omiletice aprofundăm semnificaţia milostivirii lui Dumnezeu. Pentru o exprimare coerentă în limba română folosesc cuvântul „milostivire”. Deşi „îndurare” are acelaşi înţeles, verbul „a se îndura” se comportă diferit în frază. Avem texte de bază în care spunem despre Dumnezeu că „milostivirea lui rămâne din neam în neam” (Lc 1,50) şi ne amintim că Isus le-a zis ucenicilor: „Mi-e milă de mulţime, pentru că stau cu mine deja de trei zile şi nu au ce să mănânce” (Mt 15,32). Tot în momente importante, precum cel al predicii de pe munte, Isus spune: „Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor [afla] milostivire” (Mt 5,7) şi îndeamnă pe toţi: „Fiţi milostivi precum Tatăl vostru este milostiv” (Lc 6,36). Totuşi în Psalmul 50/51 nuanţăm exprimarea spunând: “Ai milă de mine, Dumnezeule, după marea ta bunătate, şi, după mulţimea îndurărilor tale, şterge fărădelegea mea”. Dumnezeu este îndurător şi milostiv cu noi căci îndură păcatele noastre şi după ce-a ne-a îndurat vreme îndelungată, se milostiveşte şi se îndură de noi păcătoşii, copleşindu-ne cu iubirea sa îndurătoare şi milostivă.

3. Vestirea milostivirii lui Dumnezeu
Venind în cenaclu, unde ucenicii stăteau cu uşile încuiate de teama iudeilor după zilele cumplite ale Patimilor, Isus înviat le arată mâinile şi coasta care îi fuseseră străpunse în timpul răstignirii. Semnele pătimirii răscolesc în ei gândurile inimii. Constată că învăţătorul lor care sfârşise osândit la moarte şi răstignit pe cruce, este viu şi identic cu acela care stă acum în mijlocul lor. Isus nu-i umileşte, nu le reproşează că au fugit şi l-au lăsat singur în timpul pătimirii. Îi linişteşte purtându-le vestea milostivirii lui Dumnezeu. Mai mult, le dă forţa spirituală pentru a purta lumii milostivirea sa prin iertarea păcatelor: „Pace vouă! Precum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi…Şi, spunând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: „Primiţi-l pe Duhul Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; cărora le veţi ţine, le vor fi ţinute” (In 20,21-23). Înainte de aceasta, Isus le arătase mâinile şi coasta. Prin gestul său Isus a voit să precizeze că puterea spirituală de a vindeca sufletele este legată de rănile pătimirii. În mod special, rana inimii străpunse este izvorul din care ţâşneşte valul de milostivire ce se revarsă asupra omenirii.

4. Semnele milostivirii: sânge şi apă
Gândul nostru se duce spontan la mărturia apostolului Ioan care, când pe Calvar un soldat a străpuns cu lancea coasta lui Isus răstignit, a văzut ieşind din ea „sânge şi apă” (cf. In 19,34). Apostolul a contemplat îndelung acest moment şi a întrevăzut că „sânge şi apă” sunt semne ale milostivirii divine. Dacă sângele evocă jertfa crucii şi darul euharistic, apa aminteşte botezul şi darul Duhului Sfânt (cf. In 3,5; 4,14; 7,37-39). Găsim aici baza tainelor mântuirii: Botezul şi Euharistia. Prin inima lui Cristos răstignit milostivirea lui Dumnezeu ajunge la oameni. Isus Cristos este însăşi Iubirea şi Milostivirea divină pe care o revarsă asupra umanităţii prin trimiterea Duhului care în sfânta Treime este Persoana-Iubire. Milostivirea este ca „un al doilea nume” al iubirii divine (cf. Enciclica Dives in misericordia, 7), înţeleasă în aspectul ei cel mai profund şi duios, în atitudinea de compasiune faţă de nevoile oamenilor, mai ales în capacitatea imensă de iertare.

5. Milostivirea revelată în cruce şi înviere
Pentru aprofundare, propun pasaje din scrisoarea enciclică a lui Ioan Paul al II-lea „Bogat în milostivire / Dives in misericordia” (cf. DiM 7 şi 8).  Evenimentele din Vinerea sfântă şi, înainte de ele, rugăciunea din Ghetsemani introduc o schimbare fundamentală în întreaga desfăşurare a revelaţiei iubirii şi îndurării, în misiunea mesianică a lui Cristos. Acela care „a trecut făcând bine şi tămăduind” (Fap 10,38), „vindecând orice boală şi orice neputinţă” (Mt 9,35) pare acum să merite El însuşi cea mai mare milostivire şi să facă apel la milostivire, când este arestat, batjocorit, osândit, biciuit, încununat cu spini, când este pironit pe cruce şi moare în chinuri sfâşietoare (cf. Mc 15,37; In 19,30). Atunci merită în mod deosebit milostivirea din partea oamenilor, cărora le-a făcut bine, şi nu o primeşte. Nici cei care îi sunt cei mai apropiaţi nu ştiu să-l apere şi să-l smulgă din mâna chinuitorilor. În această etapă finală a misiunii mesianice se împlinesc în Cristos cuvintele profeţilor şi mai ales cele ale profetului Isaia, rostite despre Slujitorul lui Iahve: „Prin rănile lui am fost vindecaţi” (Is 53, 5). Cristos, ca om care a suferit cu adevărat şi în chip îngrozitor în Grădina Măslinilor şi pe Calvar, se adresează Tatălui, a cărui iubire o propovăduise oamenilor, despre a cărui milostivire dăduse mărturie prin tot ce făcuse. Dar nu este cruţat de suferinţa teribilă a morţii pe cruce… În faptul că Tatăl nu l-a cruţat pe Fiul său ci „l-a făcut păcat, pentru noi” (2Cor 5, 21) se exprimă dreptatea absolută, deoarece Cristos suferă pătimirea şi crucea din pricina păcatelor omenirii… Este cu adevărat aici un «prisos» de dreptate, căci păcatele omului sunt «compensate» de jertfa lui Cristos, Om şi Dumnezeu. Răscumpărarea poartă în sine revelarea şi înfăptuirea milostivirii în plinătatea ei. Cristos care suferă îi vorbeşte în chip deosebit omului, şi nu numai credinciosului. Şi omul necredincios va şti să descopere în Cristos solidaritatea elocventă cu destinul omului, precum şi plinătatea armonioasă a dăruirii dezinteresate pentru cauza omului, pentru adevăr şi iubire. Ce ne spune crucea lui Cristos?... Desigur, crucea lui Cristos nu este ultimul cuvânt al Dumnezeului legământului: acesta va fi rostit în zorii acelei zile când, mai întâi femeile şi după aceea apostolii, veniţi la mormântul lui Cristos cel răstignit, vor vedea mormântul gol şi vor auzi pentru prima dată vestea: «A înviat». Ei o vor repeta celorlalţi şi vor fi martori ai lui Cristos înviat. Totuşi, şi în această preamărire a Fiului lui Dumnezeu continuă să fie prezentă crucea… Crucea pe care Fiul omului a îndurat moartea, vorbeşte şi nu încetează niciodată să vorbească despre Dumnezeu Tatăl, care este pururi credincios iubirii sale veşnice faţă de om, pentru că «atât de mult a iubit lumea”, deci pe om, în lume, „încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică» (In 3, 16).

6. Iubirea mai tare decât moartea şi decât păcatul
Cristos, Răstignitul, este Cuvântul care nu trece (cf. Mt 24, 35), este cel care stă la uşă şi bate la inima fiecărui om (cf. Ap 3,20), fără a-i constrânge libertatea, dar căutând să facă să izvorască tocmai din ea iubirea, care nu este numai act de solidaritate cu Fiul omului care suferă, ci şi, într-un fel, „milostivire” arătată de fiecare dintre noi pentru Fiul Tatălui veşnic. În tot acest program mesianic al lui Cristos, în toată revelarea milostivirii prin cruce, ar putea fi oare demnitatea omului mai mult respectată şi înălţată, având în vedere că omul, aflând îndurare, în acelaşi timp şi într-un anume sens  „arată şi el îndurare”?

7. A crede în milostivire
A crede într-o astfel de iubire înseamnă a crede în milostivire. „Omenirea nu va afla pace până când nu se va îndrepta cu încredere spre divina milostivire”: i-a dezvăluit Isus călugăriţei poloneze Faustina Kowalska (Jurnal p. 132), încredinţându-i acest mesaj de milostivire. Nu este un mesaj nou, dar poate fi considerat ca un dar de iluminare specială care ne ajută să retrăim mai intens Evanghelia Paştelui, pentru a-l oferi ca o rază de lumină oamenilor din vremea noastră. Care va fi viitorul omului pe pământ? Ce vor aduce anii care vin? Nu vor lipsi, din păcate, evenimente dureroase. Credem însă că lumina divinei milostiviri va călăuzi mai departe umanitatea pe drumul istoriei.

8. Răscumpărătorul
Încă din timpul Exodului, Dumnezeu s-a dezvăluit pe sine lui Israel ca tutorele său. Cuvântul ebraic „goel”, este un termen luat din limbajul juridic şi cuprinde ideea de rudenie şi de eliberare. În tradiţia lui Israel „goel” era ruda cea mai apropiată care răspundea de cineva din familia sa, căruia îi lua locul în cazul când devenea sclav, plătea preţul şi acea persoană devenea liberă. Termenul nu aminteşte doar de eliberarea din sclavia Egiptului, ci înainte de toate se referă la legătura de rudenie dintre Dumnezeu şi poporul ales. Dumnezeu şi-a eliberat poporul în acelaşi mod în care o rudă intervine în favoarea unuia din familie care se află în dificultate. Israelul merita pedepse, iar garantul libertăţii lui era nu ruda cea mai apropiată ci însuşi Dumnezeu. În Noul Testament, Dumnezeu realizează răscumpărarea şi împăcarea cu preţul sângelui oferit de noul „goel” care este Cristos. Isus ne răscumpără din sclavia păcatului şi a morţii.

 

9. Credinţa în Cristos şi speranţa învierii
În pericopa evanghelică citim că Isus înviat s-a arătat din nou ucenicilor în cenaclu unde era şi apostolul Toma. Este proverbială condiţia pusă de Toma pentru a crede că Isus a înviat. Domnul îi spune: „Adu-ţi degetul tău aici: iată mâinile mele! Adu-ţi mâna şi pune-o în coasta mea şi nu fi necredincios, ci credincios!” Toma a răspuns şi i-a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Isus i-a spus: „Pentru că m-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut!” (In 20,27-29). Este situaţia credinţei în Isus Cristos a creştinilor de mai târziu pe care apostolul Petru (cf. 1Pt 1,3-9: lectura a doua) îi elogiază spunând: „Pe el, fără să-l fi văzut, îl iubiţi; fără a-l vedea, dar crezând în el, tresăriţi de o bucurie negrăită şi glorificată, încredinţaţi că veţi ajunge la ţelul credinţei voastre: mântuirea sufletelor” (1Pt 1,8-9). Constatăm, desigur, că şi în timpul nostru trebuie să ne întristăm din cauza multor încercări. Suntem însă conştienţi că evenimentele potrivnice pot face să crească valoarea credinţei noastre, o fac să apară mai preţioasă decât aurul pieritor, întrucât încercată în foc. Întăriţi de Duhul iubirii milostive, să aducem laudă lui Dumnezeu împreună cu apostolul Petru: „Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos care, în marea sa îndurare, ne-a renăscut la o speranţă vie prin învierea lui Isus Cristos din morţi, pentru o moştenire nepieritoare, neîntinată, neofilită, păstrată pentru voi în ceruri!” (1Pt 1,3-4).

10. Rugăciunea zilei
Dumnezeule pururi îndurător, în celebrarea anuală a sărbătorii Paştelui, tu înflăcărezi credinţa poporului consacrat ţie; te rugăm, sporeşte harul pe care ni l-ai dăruit, pentru ca toţi să ajungă să înţeleagă cum se cuvine în ce baie au fost spălaţi, în ce Duh au fost renăscuţi, cu ce sânge au fost răscumpăraţi.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 18 aprilie 2020)

18 aprilie 2020, 11:21