Căutare

Vatican News
2020.01.16 2 domenica del tempo 'A' - Vangelo della domenica - Agnello di Dio

Consideraţii omiletice la Duminica a II-a din Postul Mare (A): Evanghelia schimbării la faţă

Isus Cristos, după ce le-a prevestit ucenicilor moartea sa, le-a dezvăluit pe muntele sfânt strălucirea sa dumnezeiască, arătându-le, şi din mărturia legii şi a profeţilor, că prin pătimire se ajunge la slava învierii.

Vatican News – 8 martie 2020) E Ziua Domnului. Ne îndreptăm încă o dată spre sărbătoarea anuală a Paştelui. Domnul ne călăuzeşte pe drumul Postului Mare aşa cum a condus poporul biblic la ieşirea din sclavia Egiptului spre viaţa de libertate în Ţara Făgăduinţei. Patruzeci de zile mergem în urma unei coloane de nor şi patruzeci de nopţi urmăm coloana de foc ce poartă din iarna inimii la lumina unei noi primăveri spirituale. Patruzeci de zile rămânem în pustiu pentru a face să tacă lăcomia de hrană pământească şi să crească în noi foamea de lumină şi setea de infinit. Patruzeci de zile acceptăm tăcere, oboseală şi absenţă, şi patruzeci de nopţi stăruim în rugăciune susţinuţi de Duhul Domnului. Sunt patruzeci de zile pentru a descoperi ce înseamnă a iubi şi cât din noi trebuie să moară pentru ca să se sfărâme scoarţa împietrită a inimii. Timp de patruzeci de zile înaintăm ca peregrini spre necunoscut învăţând arta frumoasă dar dificilă a credinţei în ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu. Avem nevoie de aceste patruzeci de zile de pocăinţă ca să ajungem la izvorul iertării şi să începem viaţa nouă după legea scrisă de Dumnezeu în inimile noastre. Sunt patruzeci de zile de convertire ca să ne căim de viaţa irosită şi să pornim pe drumul întoarcerii la Dumnezeu cu inima arzătoare de căinţă. Patruzeci de zile ne repetăm unii altora cuvântul lui Isus că e nevoie să putrezim ca bobul de grâu căzut în pământ pentru ca să aducem rod şi să cunoaştem bucuria călită în focul suferinţei. Patruzeci de zile rămânem în baia iertării care ne face să regăsim copilăria în îmbrăţişarea Tatălui invocat de fii. În amiaza mare a unei zile încinse de arşiţa soarelui vom ajunge la o fântână şi vom cunoaşte darul lui Dumnezeu într-o adevărată cântare lăuntrică. Ca un clar de lună ce transformă şi inundă noaptea, vom fi reînnoiţi de o privire, de un zâmbet, de un dar ce vin de pe celălalt ţărm şi au ca izvor Duhul Domnului. La capătul călătoriei noastre îl vom vedea pe malul lacului pe Domnul înviat din morţi pregătind pentru noi la focul său o masă cu mâncare pentru veşnicie. Am prefera, Doamne, să urcăm pe muntele gloriei tale şi nu pe cel al pătimirii şi al morţii pe cruce… Dar atenţie! Atunci am fi incapabili să te recunoaştem în acea minune de dimineaţă care va face totul clar, totul îmbietor, totul nou. Liturghia acestei duminici cu Evanghelia schimbării lui Isus la faţă ne dă o pregustare a venirii sale în glorie, "care va transfigura trupul smereniei noastre făcându-l asemenea trupului măririi sale" (Fil 3, 21). Dar ea ne aminteşte şi că "trebuie să trecem prin multe strâmtorări ca să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu" (Fap 14, 22). Căci „Isus Cristos după ce le-a prevestit ucenicilor moartea sa le-a dezvăluit pe muntele sfânt strălucirea sa dumnezeiască, arătându-le, şi din mărturia legii şi a profeţilor, că prin pătimire se ajunge la slava învierii” (prefaţa acestei Liturghii duminicale). În continuarea acestor consideraţii prezentăm lecturile liturgice. Să ne lăsăm luminaţi şi instruiţi sufleteşte de cuvântul lui Dumnezeu.

Considerații omiletice: Duminica 1 din Post

1. Dumnezeu ne cheamă şi ne luminează

Începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie cu o rugăciune de încredere la vreme de primejdie: „Ascultă-mi, Doamne, glasul când te chem; îndură-te de mine şi răspunde-mi. Ţie îţi spune inima mea: Am căutat faţa ta! Faţa ta, Doamne, o caut. Nu-ţi întoarce faţa de la mine!” (cf. Ps 26/27,8-9: Ant. la Intrare). Dumnezeu este lumina şi cetatea de refugiu în care psalmistul biblic află protecţie în primejdii şi ajutor împotriva duşmanilor. Duhul Sfânt călăuzeşte Biserica în căutarea adevăratei lumini şi o susţine în luptele şi persecuţiile care reînnoiesc în ea patima şi moartea Domnului. Apostolul Paul ne îndeamnă pe toţi ca odinioară pe discipolul său Timotei: „Ia parte cu mine la suferinţă pentru vestirea Evangheliei, bizuindu-te pe puterea lui Dumnezeu. El ne-a mântuit şi ne-a dat o sfântă chemare, întemeiată nu pe faptele noastre, ci pe hotărârea harului său. Acest har ne-a fost dat în Cristos Isus mai înainte de începutul veacurilor, dar acum a ieşit la lumină, căci Mântuitorul nostru Cristos Isus s-a arătat, distrugând moartea şi făcând să strălucească viaţa şi nemurirea prin vestirea evangheliei” (2Tim 1,8b-10: lectura a doua). În timpul peregrinării noastre chipul cu care Cristos se arată de cele mai multe ori este cel al omului în suferinţă, sărac şi oropsit; este un chip al contradicţiei. Aspiraţia supremă a Bisericii în căutarea feţei Domnului rămâne viziunea beatifică în care el se va arăta iar noi „vom fi asemenea lui pentru că îl vom vedea aşa cum este” (1In 3,3). În fiecare zi suntem chemaţi să fim credincioşi „chemării sfinte” pe care Dumnezeu ne-a adresat-o în Isus Cristos.

2. Chemarea lui Abraham

Orice chemare a lui Dumnezeu comportă ascultare şi încredere. Vedem aceasta în chemarea patriarhului Abraham care trăia în oraşul Ur al Caldeilor. Tribul său este de origine semită, trăia din păstorit, agricultură şi comerţ, şi se închina la divinităţile Mesopotamiei. Geneza, prima carte a Bibliei, povesteşte istoria lui Abraham şi a întâlnirii lui cu Dumnezeu. Într-o zi, pe neaşteptate, Dumnezeu îi vorbeşte şi îi face promisiuni. Domnul i-a zis: „Ieşi din ţara ta, lasă familia şi casa tatălui tău şi mergi în ţara pe care ţi-o voi arăta. Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi da strălucire numelui tău şi tu vei fi izvor de binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; în tine vor fi binecuvântate toate popoarele pământului”. Şi Abraham a plecat precum i-a spus Domnul (Gen 12,1-4a: prima lectură). Nu ezită să pornească la drum pentru că ştie că Dumnezeu nu-l poate trăda şi nu poate cere ceva care ar fi împotriva binelui său. În toată istoria lui Abraham iniţiativa îi aparţine lui Dumnezeu. Totul porneşte de la această intervenţie descrisă cu simplitate şi fără acele fenomene grandioase - fulgere, tunete, lumină orbitoare - care însoţesc de obicei descrierea manifestărilor divine. Pur şi simplu „Dumnezeu i-a zis”. Abraham are deja în urmă o viaţă de om, căci este bătrân; avea şaptezeci şi cinci de ani când a părăsit cetatea Haràn (cf. Gen 12,4); are soţie, rude, servitori, un teritoriu şi un trecut. Cu toate acestea este ca şi cum viaţa lui abia ar începe. Adevărata lui istorie începe când Dumnezeu îi vorbeşte. Chemarea produce o cotitură în viaţa lui. Înainte umbla fără direcţie purtat de grijile obişnuite zi de zi fără să ştie ce caută. Acum drumul vieţii lui are o ţintă şi un scop. Cuvântul lui Dumnezeu se prezintă ca poruncă şi ca promisiune. Porunca este aceasta: „Ieşi din ţara ta şi din neamul tău şi din casa tatălui tău spre ţara pe care ţi-o voi arăta!” . Iată şi promisiunea: „Şi eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare”. Porunca cere de la om ascultare iar promisiunea comportă încredere. La poruncă se ascultă, iar la promisiune se aderă cu încredere.

3.  O viaţă „în ieşire” garantată de Dumnezeu

Abraham e chemat de Dumnezeu la o viaţă „în ieşire”. Pe lângă ascultare şi încredere, chemarea comportă slujire şi perseverenţă. Domnul îi spune: „lasă ţara şi mergi”. Părăseşte lumea pe care o cunoşti – casa, ţinutul, rudele -  şi porneşte spre un viitor în care singura garanţie este cuvântul Domnului. Aceasta înseamnă ascultare, şi mai cu seamă încredere. Înseamnă că cel chemat trebuie să se deprindă să trăiască nu cu grija disperată de a păstra ceea ce deja are, dar de a merge înainte cu încredere spre ceea ce nu are; înseamnă a ieşi din ceea ce este deja cunoscut şi a porni spre o lume pe care Domnul o garantează dar pe care noi încă nu o vedem. Pentru ce Dumnezeu îl cheamă pe Abraham? Dacă este Dumnezeul tuturor, pentru ce cheamă un om singur? Nu există decât un răspuns: Dumnezeu nu-l cheamă pe Abraham ca să-l salveze doar pe el, dar îl cheamă la un serviciu şi la o responsabilitate ce vizează beneficiul tuturor. Acesta este înţelesul afirmaţiei: „Şi prin tine vor fi binecuvântate toate popoarele pământului”. Asta înseamnă că pe lângă ascultare şi încredere noul drum la care cheamă Dumnezeu comportă slujire. Dar există şi o a patra componentă a acestui drum nou. Este perseverenţa în convingerea că Dumnezeu este credincios promisiunilor sale. În continuarea povestirii se arată că după cotitura vieţii, Abraham a fost pus continuu la încercare. Anii trec, copiii nu vin iar promisiunile lui Dumnezeu par să se îndepărteze tot mai mult. Dumnezeu nu se grăbeşte să-şi menţină promisiunile. Se mulţumeşte să le reînnoiască. Este impresionant colocviul de noapte dintre Abraham şi Dumnezeu. Abraham i se plânge: „Iată, nu mi-ai dat fii (…)”. Atunci Dumnezeu l-a scos afară şi i-a zis: „Priveşte la cer şi numără stelele, de le poţi număra!” Şi a adăugat: „Atât de mulţi vor fi urmaşii tăi!”(cf. Gen 15,3-5). Toată viaţa lui Abraham este calificată de credinţa în Dumnezeu: „Şi a crezut Abraham pe Domnul şi i s-a socotit aceasta ca dreptate” (Gen 15,6). Dar episodul cel mai semnificativ este un altul. Este cel al jertfei lui Isaac (cf. Gen 22). Dumnezeu l-a încercat pe Abraham şi i-a zis: "Abraham, Abraham!" Iar el a răspuns: "Iată-mă!". Dumnezeu i-a promis urmaşi ca nisipul mării şi stelele de pe cer iar acum îi cere să-l jertfească pe singurul său fiu, speranţa bătrâneţilor lui. Dumnezeul nostru este misterios şi pune la încercare. Căile lui nu sunt căile noastre. Până aici istoria lui Abraham, părintele tuturor celor care cred. Abraham apare ca o persoană total disponibilă la voia lui Dumnezeu; o persoană dispusă să colaboreze cu toată viaţa la planul de mântuire voit de Dumnezeu. El reprezintă mulţimea tuturor celor care se încred în Domnul. Şi istoria mântuirii continuă.

4. Transfigurare, cruce, înviere

Evanghelia duminicală completează istoria patriarhului Abraham povestind călătoria lui Isus care însoţit de discipoli se îndreaptă spre Ierusalim. Era după mărturisirea lui Petru şi după prima anunţare a morţii şi învierii lui Isus. La orizont se profilează crucea ridicată pe colina din afara cetăţii. Şi asta trezeşte teamă şi nelinişte în cei care îl urmează pe Isus. E nevoie de o privire mai pătrunzătoare pentru a-şi da seama că dincolo de cruce se află învierea. Şi tocmai acesta este înţelesul episodului schimbării la faţă a lui Isus care i-a luat cu sine pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus la o parte, pe un munte înalt. Acolo s-a schimbat la faţă înaintea lor: faţa lui strălucea ca soarele, iar hainele lui au devenit albe ca lumina. Şi iată, li s-au arătat Moise şi Ilie, stând de vorbă cu el. Petru, luând cuvântul, i-a zis lui Isus: „Doamne, ce bine ne simţim aici! Dacă vrei, să facem aici trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie”. Pe când vorbea el încă, iată un nor luminos i-a învăluit, iar din nor s-a auzit un glas care le-a zis: „Acesta este Fiul meu preaiubit, în care îmi găsesc toată bucuria. Pe dânsul să-l ascultaţi!” Auzind aceasta, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi au fost cuprinşi de o mare spaimă. Dar Isus s-a apropiat de ei şi, atingându-i, le-a zis: „Sculaţi-vă, nu vă temeţi”. Iar ei, ridicându-şi ochii, n-au văzut pe nimeni, decât pe Isus singur. Apoi, coborându-se de pe munte, Isus le-a dat această poruncă: „Să nu spuneţi nimănui ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului nu va învia din morţi” (Mt 17,1-9: Evanghelia zilei). Domnul le arată celor trei discipoli care-l însoţesc pe muntele Tabor, ce-i aşteaptă cu adevărat la capătul drumului. Nu crucea, dar învierea. Pe drumul convertirii la Dumnezeu există loc pentru ispitiri din partea diavolului. Satana încearcă să ne abată de la calea lui Dumnezeu făcându-ne să mergem pe alte drumuri ce nu duc la Dumnezeu. Ne amintim de încercarea lui Abraham şi ispitirile lui Isus în pustiu. Pe calea convertirii există încercări care vin de la Dumnezeu. Ele urmăresc purificarea, aprofundarea credinţei şi întoarcerea noastră efectivă. Dar în viaţa de credinţă, trebuie să recunoaştem, nu lipsesc luminile, mângâierile, clipe de pregustare a comuniunii cu Dumnezeu, confirmări că Dumnezeu îşi ţine cuvântul. Sunt momente în care credinciosul ar vrea să repete cuvintele lui Petru pe munte: „Doamne, e bine că suntem aici!” (Mt 17,4). Astfel, transfigurarea nu este doar revelarea identităţii profunde a lui Isus şi a destinului său de moarte şi de înviere. Schimbarea la faţă a lui Isus este şi o revelare a identităţii discipolului. Şi viaţa celor care îl urmează pe Isus se îndreaptă spre cruce şi înviere. Pe drumul credinţei nu lipsesc momente luminoase, de bucurie, chiar în mijlocul greutăţilor zilnice. E nevoie să ne dăm seama de ele. Sunt bucurii momentane, căci trec repede. Dar discipolul învaţă să se mulţumească şi cu puţin. Ele nu sunt ceva definitiv, ci doar o anticipare profetică a bucuriei în Paştele cel veşnic. Şi Ziua Domnului este o pregustare a Învierii.

5. Acesta este Fiul meu preaiubit, în care îmi găsesc toată bucuria

„Iată că le-au apărut Moise şi Ilie, care vorbeau cu Isus!” Pentru ce Moise şi Ilie? În versiunea sfântului Matei se face referinţă la un text anterior în care Isus le spune discipolilor: „Să nu socotiţi că am venit să desfiinţez Legea sau Profeţii! Nu am venit să desfiinţez, ci să împlinesc” (Mt 5,17). Isus împlineşte „Legea” reprezentată aici de Moise şi  „Profeţii” reprezentaţi pe munte de Ilie. Încă o dată Petru se opune împlinirii. Puterea tradiţiei iniţiate cu Moise, continuate de profeţi şi susţinute de cărturari şi farisei este atât de înrădăcinată încât nu poate fi tratată în mod superficial. Tradiţia dă siguranţă în viaţă. Petru s-a entuziasmat în contemplaţie şi luând cuvântul i-a spus lui Isus: „Doamne, e bine că suntem aici!” Probabil îşi dă seama că greşeşte, căci imediat, omiţând menţionarea că „nu ştia ce zice”, adaugă: „Dacă vrei, voi face aici trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie”. „Dacă vrei”. Petru simte gravitatea prevestirii patimii, dar lasă ca Isus să aleagă. El este deja pregătit să primească cuvântul Tatălui, de a cărui prezenţă şi-au dat seama abia „când un nor luminos i-a învăluit iar din nor s-a auzit un glas”. Acum, da că le-a fost teamă: „s-au înspăimântat”. De câte ori au auzit citindu-se povestirile despre muntele Sinai şi cum într-o zi „norul a acoperit muntele timp de şase zile… şi gloria Domnului s-a arătat fiilor lui Israel” (cf. Ex 24,16-17). Acum ei sunt pe munte, ca Moise odinioară. Îndată discipolii au căzut cu faţa la pământ, în timp ce auzeau acel glas. Era Tatăl care le descoperea celor trei discipoli cine era Isus: „Acesta este Fiul meu preaiubit, în care îmi găsesc toată bucuria”. Acesta este Fiul meu, acela pe care îl iubesc. Eu l-am ales ca să-l trimit… (cf. Mt 3,17). Scena  trimite la momentul botezului, când Isus a ales să împlinească „toată dreptatea” pe calea umilinţei, ca slujitorul lui Dumnezeu anunţat de Isaia (cf. Is 53).

6. Chemare generală: „Ascultaţi de el!”

Revelaţia de pe muntele Tabor este urmată de un imperativ: „Ascultaţi de el!”. De fapt, acum Tatăl nu ne mai vorbeşte prin profeţi, acum vrea să ne vorbească prin Fiul său (cf. Evr 1,1-2). Cine vrea să facă voia Tatălui, acela trebuie să asculte de Fiul său, chiar când vorbeşte despre suferinţă, persecuţie şi moarte. Acum însă ştim că totul se preschimbă în glorie. Imperativul Tatălui este pentru fiecare discipol o chemare. Cuvântul lui Dumnezeu se prezintă ca poruncă şi promisiune întocmai ca în cazul patriarhului Abraham. Porunca este aceasta: „Ieşi din ţara ta şi din neamul tău şi din casa tatălui tău spre ţara pe care ţi-o voi arăta!” (Gen 12,1). Discipol este acela care ascultă de Isus. Cu Isus timpul Legii şi al Profeţilor s-a încheiat. Acum totul se centrează pe Isus. „Ridicându-şi ochii, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur” (Mt 17,8). Faptul că Moise şi Ilie au dispărut, anunţă această noutate: necesitatea de a asculta de Isus. Discipolii erau înspăimântaţi, căci nu îndrăzneau să-şi ridice capul. Isus se apropie de ei cu bunătate şi îi atinge zicându-le: „Ridicaţi-vă şi nu vă temeţi!”

7. Schimbarea la faţă, realitate pentru viitor

Această frază conţine deja un limbaj de înviere. Cei trei discipoli erau acolo pe munte, cu faţa la pământ, fiindu-le frică să şi-o ridice. Ştiau că se află în prezenţa lui Dumnezeu. Şi Moise la Muntele Sinai şi-a acoperit faţa îndată ce şi-a dat seama că este în prezenţa lui Dumnezeu (cf. Ex 3,6). Atunci Isus îi cheamă la realitate, la viaţa normală. Ceea ce au văzut nu era pentru ziua de azi, ci pentru viitor. De fapt, fraza, mai ales în finalul ei: „Isus era singur”, nu se prezintă ca o încheiere. Ultimele cuvinte ale povestirii schimbării la faţă duc gândul la agonia lui Isus în grădina Măslinilor: Isus va trebui să trăiască singur patima sa. Toţi ceilalţi vor fugi şi-l vor părăsi. De altfel, pe când coborau de pe munte, Isus le-a poruncit celor trei discipoli: „Să nu spuneţi nimănui ceea ce aţi văzut până când Fiul Omului nu va fi înviat din morţi!” (Mt 17,9). Şi unul dintre aceştia trei, apostolul Petru va aminti asta după înălţarea lui Isus la cer: „De fapt, noi nu v-am făcut cunoscută puterea Domnului nostru Isus Cristos şi venirea lui pe baza unor basme bine ticluite, ci pentru că am fost martori oculari ai măreţiei lui. El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi mărire, atunci când din partea gloriei măreţe a venit acest cuvânt: „Acesta este Fiul meu cel iubit în care este mulţumirea mea". „Noi înşine am auzit acest glas venit din cer când eram cu el pe muntele cel sfânt. Şi avem şi mai sigur cuvântul profetic la care faceţi bine că luaţi aminte ca la o candelă ce străluceşte în loc întunecos, până când se va lumina de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre (cf. 2Pt 1,16-19).

8. Rugăciunea zilei

Dumnezeule, care ne-ai poruncit să ascultăm de Fiul tău iubit, întăreşte inimile noastre cu hrana cuvântului tău, ca, purificându-ne privirea lăuntrică, să ne putem bucura de vederea gloriei tale.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 6 martie 2020)

06 martie 2020, 10:23