Căutare

Vatican News
2020.03.29 Vangelo del giorno risurrezione di Lazzaro Gesù Cristo Marta Duminica a V-a din Post: semnul învierii lui Lazăr 

Consideraţii omiletice la Duminica a V-a din Postul Mare (A): Evanghelia învierii lui Lazăr

"Eu sunt învierea şi viaţa”, spune Domnul. „Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci. Crezi tu aceasta?" Pretutindeni purtăm în trupul nostru moartea lui Isus ca să se arate şi viaţa lui Isus în trupul nostru. Dar noi avem această comoară în vase de lut pentru ca puterea imensă să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi.

(Vatican News – 29 martie 2020) E ziua Domnului, a cincia duminică din Postul Mare. Urmează Duminica Floriilor şi apoi Învierea Domnului. Dumnezeu, stăpânul universului, ne încredinţează fiecare zi de viaţă ca un dar mereu nou al iubirii sale iar în actuala pandemie devenim tot mai conştienţi de darul inestimabil al vieţii. Recunoscători lui Dumnezeu pentru că întreţine în noi suflarea de la început, ne amintim spontan de cea de-a doua relatare a creaţiei consemnată în cartea Genezei: „Domnul Dumnezeu l-a plăsmuit pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul a devenit fiinţă vie” (Gen 2,7). În aceste zile înţelegem mai bine ce înseamnă „suflarea de viaţă” observând tratamentul bolnavilor în spitale. Mă refer la folosirea aparatelor de respiraţie care operează manual sau mecanic pentru a ajuta aerul să intre în plămâni. Acum când  este grav ameninţată, ne apare evident că „suflarea de viaţă” este un dar ce vine din exterior, că are nevoie de susţinere, că trebuie protejată. De asemenea, constatăm cu surprindere că un organism microscopic precum coronavirus este în stare să taie firul vieţii unui om. Într-o serie de reflecţii privind măreţia şi fragilitatea fiinţei umane gânditorul francez Blaise Pascal notează în cartea sa „Cugetări”: “Inima are raţiuni pe care raţiunea însăşi nu le cunoaşte”…”Omul nu este decât o trestie, cea mai firavă din natură; dar este o trestie cugetătoare. Nu trebuie ca întregul univers să se înarmeze spre a-l strivi. Un abur, o picătură de apă e destul ca să-l ucidă”. Şi adaugă: „Însă în cazul în care universul l-ar strivi, omul ar fi încă mai nobil decât ceea ce-l ucide; pentru că el ştie că moare; iar avantajul pe care universul îl are asupra lui, acest univers nu-l cunoaşte”.

1. O comoară în vase de lut

Astăzi lecturile liturgice vorbesc despre înviere şi viaţă. Dumnezeu, care a zis: "Să strălucească lumina din întuneric", el însuşi a strălucit în inimile noastre pentru luminarea cunoaşterii gloriei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Cristos. Dar noi avem această comoară în vase de lut pentru ca puterea imensă să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi. Suntem apăsaţi de necazuri din toate părţile, dar nu striviţi; suntem în cumpănă, dar nu disperaţi; persecutaţi, dar nu abandonaţi; doborâţi, dar nu ucişi. Pretutindeni purtăm în trupul nostru moartea lui Isus ca să se arate şi viaţa lui Isus în trupul nostru” (2Cor 4,6-10). Încă de la începutul Postului textele sacre repetă insistent că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, dar ca să se întoarcă şi să fie viu. Această viaţă regenerată continuu este harul pe care l-am primit în taina Botezului şi pe care îl primim de fiecare dată când ne recunoaştem păcătoşi şi cerem iertare de la Tatăl ceresc. Isus Cristos este „învierea şi viaţa” pentru cine crede în el şi se încredinţează Cuvântului său. Să-l invocăm cu smerenie şi profundă părere de rău pe „Duhul de viaţă” dăruit spre „iertarea tuturor păcatelor”: „Judecă-mă, Dumnezeule, şi apără-mi cauza în faţa unui popor lipsit de credinţă; scapă-mă de omul perfid şi trădător, pentru că tu eşti Dumnezeul meu şi locul meu de refugiu” (cf. Ps 42/43,1-2 Ant. la intrare).

2. Isus dă viaţă prietenilor săi

Ne apropiem de celebrarea Paştelui în condiţii de restricţie şi izolare nemaiîntâlnite. Învierea Domnului este sărbătoarea vieţii. Duminicile din timpul Postului sunt etape de pregătire la viaţa trăită după voinţa lui Dumnezeu. Am parcurs deja patru etape: ispitirea lui Isus în pustiu, schimbarea la faţă a lui Isus pe munte, întâlnirea lui Isus cu femeia samariteană la fântâna lui Iacob şi vindecarea orbului din naştere. Astăzi Evanghelia vieţii este încă mai explicită: Isus readuce la viaţă pe prietenul său Lazăr, fratele surorilor Marta şi Maria din Betania. Este ultimul semn pe care Isus îl săvârşeşte în Evanghelia după sfântul Ioan (In 11,1-45: forma lungă; In11,3-7.17.20-27.33b-45: forma scurtă). Semnul învierii lui Lazăr prevesteşte moartea şi învierea lui Isus. Lazăr este un discipol tăcut: tace mereu, nu s-au păstrat cuvinte rostite de el. Totuşi, cu istoria sa, Lazăr anunţă Paştele lui Isus. La mormântul prietenului său Isus dezvăluie despre sine că este „învierea şi viaţa”. Dar semnul acesta ne dezvăluie şi altceva. Isus nu vine doar ca să împlinească promisiunea anunţată de profetul Ezechiel – că vine ziua în care Dumnezeu va deschide mormintele noastre (cf. Ez 37,12-14: prima lectură), dar o face prin dăruirea propriei vieţi. De fapt, în Evanghelia după sfântul Ioan, motivul pentru care sinedriul va decreta condamnarea la moarte a lui Isus, este tocmai învierea lui Lazăr. Mergând la mormântul lui Lazăr, Isus merge să-şi dea propria viaţă prietenului său. Apostolul Paul ne aminteşte că acela care l-a înviat pe Cristos din morţi va da viaţă şi trupurilor noastre muritoare (cf. Rom 8,8-11: lectura a doua). Ne va da viaţa lui Isus, o viaţă pătrunsă în întregime de logica darului. Strigând „Lazăre, vino afară!”, Isus ne invită să ieşim nu numai din mormintele noastre, dar şi din egoismele, din închiderile noastre individualiste, din temerile care fac si fim neîncrezători în alţii. După această privire de ansamblu asupra lecturilor liturgice, ne oprim în continuare la fiecare din ele.

3. O înviere morală

În istoria biblică Dumnezeul vieţii se dezvăluie oamenilor într-o lungă pregătire pedagogică. Astfel, prin profetul Ezechiel (cf. Ez 37,12-14: prima lectură), Dumnezeu promite: „Voi pune duhul meu în voi şi veţi trăi”. Contextul promisiunii este un tablou ireal greu de imaginat. Profetul are viziunea unei mari întinderi de schelete de oameni care dintr-odată se îmbracă în trupuri şi recapătă viaţă. Peste oasele uscate trece Duhul lui Dumnezeu care le însufleţeşte. Un popor imens se ridică în picioare pentru o nouă existenţă. Domnul deschide mormintele şi morţii sunt readuşi la viaţă. Viziunea este mai curând o parabolă menită să ilustreze întoarcerea lui Israel din exilul babilonian, unde trăia ca mort, lipsit de orice reper: fără ţară, fără rege, fără templu. Mulţi ziceau: „Oasele ni s-au uscat, speranţa noastră s-a sfârşit” (cf. Ez 37,11). Atunci Dumnezeu le redă curajul şi speranţa vieţii. Este o înviere morală. Avem nevoie de acest dar pe care trebuie să-l implorăm încă din tinereţe. Îndeamnă înţeleptul din vechime: „Aminteşte-ţi de creatorul tău în zilele tinereţii tale, înainte ca să vină zilele triste şi să ajungă anii despre care va trebui să spui: Nu simt nici un gust” (cf. Qoh 12,1). Istoria lui Dumnezeu cu oamenii cunoaşte o nouă revelaţie a vieţii în semnul învierii lui Lazăr.

4. Moarte şi înviere în Betania

Isus anunţase că va veni ceasul, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, iar cei care îl vor auzi vor trăi” (In 5,25) şi că timpul acela a sosit. Evanghelia duminicii (In 11,1-45) începe astfel: „În acel timp, era bolnav un oarecare Lazăr din Betania, din satul Mariei şi al Martei, sora ei”. Surorile lui trimit pe cineva să-l anunţe pe Isus despre boala lui Lazăr, dar era departe, dincolo de Iordan. Evanghelistul Ioan notează cu insistenţă că „Isus îi îndrăgea pe Marta, pe sora ei şi pe Lazăr” (In 11,5). Cum poate permite Isus ca un prieten al său să se îmbolnăvească, să sufere şi să moară? Întrebarea pusă de prietenii lui dar şi de alţi oameni, ne priveşte îndeaproape şi pe noi, când comuniunea cu Dumnezeu pare dezminţită de moarte. Dar Isus exclamă: „Această boală nu este spre moarte, ci spre gloria lui Dumnezeu pentru ca Fiul să fie glorificat prin ea” (In 11,4). În alte cuvinte, este un prilej pentru ca Dumnezeu să-şi arate puterea în istorie şi astfel să se manifeste slava Fiului. După ce a rămas două zile unde era, Isus decide să meargă în Iudeea. Ucenicii îi atrag atenţia, amintindu-i că acolo, nu cu mult înainte, potrivnicii căutau să-l bată cu pietre. Isus însă răspunde că înainte de ceasul întunericului trebuie să facă ceea ce Tatăl i-a cerut, adică să dezvăluie lumii lumina sa. Apoi adaugă că Lazăr a adormit şi că merge să-l trezească. Văzând că ucenicii nu înţeleg, Isus le spune deschis: „Lazăr a murit şi mă bucur pentru voi că nu eram acolo, pentru ca voi să credeţi. Dar să mergem la el!” (In 11,10). Când Isus a ajuns în Betania, prietenul său era mort de patru zile. Marta i-a ieşit în întâmpinare şi i-a zis: "Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit. Dar ştiu că şi acum Dumnezeu îţi va da tot ce îi vei cere" (In 11,21-22). Ea crede în Isus, şi solicitată de el, mărturiseşte propria credinţă în învierea din urmă. Dar Isus o invită să facă un pas mai departe, făcându-i descoperirea decisivă: "Eu sunt învierea şi viaţa; cine crede în mine, chiar dacă moare, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci” (In 11,25-26). După ezitările iniţiale uşor de înţeles, Marta are o intuiţie profundă. Întrebată de Isus: „Crezi tu aceasta?”, ea dă răspunsul credinţei: „Da, Doamne; eu am crezut că tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu, cel care vine în lume!” (In 11, 27). La fel şi Maria, cea care îl unsese pe Domnul cu mireasmă şi îi uscase picioarele cu părul ei. Când a ajuns în locul unde era Isus şi l-a văzut, s-a aruncat la picioarele lui şi i-a spus acelaşi lucru: "Dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit". Văzând că plânge ea, că plâng cei care o însoţeau, Isus s-a înfiorat în spirit şi s-a tulburat de moartea celui pe care-l iubea şi a lăcrimat. Iudeii au observat şi ziceau: „Iată cât de mult îl iubea!” (In 11,36). Încă profund emoţionat, Isus se duce la mormânt şi acolo, el care este viaţa (cf. In 14,6), se prinde în luptă cu moartea. Cere să fie ridicată piatra de la grota mormântului, îşi ridică ochii spre cer şi spune: „Tată, îţi mulţumesc că m-ai ascultat. Eu ştiam că mă asculţi întotdeauna”. Isus nu atrage atenţia asupra sa, dar se roagă pentru ca cei din jurul lui să înţeleagă că el este Trimisul lui Dumnezeu. Vrea ca prin el oamenii să se ridice cu gândul spre Dumnezeu. Răspunsul lui Dumnezeu este imediat. Se înţelege asta din cuvântul lui Isus care face ceea ce zice: „Lazăr, vino afară!” (In 11,43). Profeţia se împlineşte. Lazăr, mort şi îngropat, iese din mormânt legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză.  Învierea sa prevesteşte învierea lui Isus. Evanghelia învierii lui Lazăr este în sine o cateheză pentru oamenii de orice condiţie, de aceea ea nu are avea nevoie de explicaţii suplimentare. Însă, revelaţia vieţii continuă cu învierea lui Isus, care se deosebeşte de cea a prietenului său.

5. Moartea şi învierea lui Isus

Lazăr din Betania a fost readus la viaţă după patru zile, dar apoi, nu ştim cum şi când, a murit. A trecut prin moarte şi Fiul lui Dumnezeu făcut om, dar a înviat a treia zi după Scripturi şi rămâne viu în veci. Moartea învinsă a fost transformată. De acum înainte moartea este diferită, nu mai înseamnă cetate interzisă, naufragiu în abisul tăcerii, debarcare în portul mării neantului, zid prin care nu se trece. Prin Isus înviat moartea devine o poartă spre viaţa nouă cu Dumnezeu. Intuise aceasta profetul psalmist: „Căci tu nu vei lăsa sufletul meu în lăcaşul morţilor, nici nu vei îngădui ca cel drept al tău să vadă putrezirea. Îmi vei arăta cărarea vieţii, bucurie deplină de la faţa ta, şi desfătări la dreapta ta, în veci” (cf. Ps 15/16,10-11).

6. Învierea sacramentală

În dialogul cu Marta Isus promite o viaţă nouă celor care cred în el: „oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci” (In 11,26). În Isus din Nazaret se dezvăluie noul chip al lui Dumnezeu. Tatăl se revelează în Fiul. Dar pentru a beneficia de această revelaţie, ucenicului i se cere să aibă credinţă: „De vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu” (In 11,40). Promisiunea făcută de Dumnezeu prin profetul Ezechiel: „Voi pune duhul meu în voi şi veţi trăi” (37,14) se împlineşte după învierea lui Isus din morţi. Domnul îl trimite apostolilor pe Duhul Sfânt, precum făgăduise. Cine primeşte taina Botezului devine templul şi locuinţa Duhului Sfânt care este chezăşia învierii; este înmormântat în chip tainic în moartea lui Cristos şi înviat împreună cu el la o viaţă nouă. Scrie apostolul Paul creştinilor din Roma: „Voi nu sunteţi în trup, ci în Duh, din moment ce Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi... Dacă Duhul celui care l-a înviat pe Isus Cristos din morţi locuieşte în voi, cel care l-a înviat pe Cristos din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, prin Duhul lui, care locuieşte în voi” (Rom 8,9.11). Desigur, pentru apostolul Paul, Dumnezeu nu este o închipuire, ceva abstract, o idee filozofică sau teologică, ci un Dumnezeu personal, un Dumnezeu prieten. Cu un Dumnezeu de acest fel, nici un om nu poate fi singur, în nici un moment al vieţii. Nici după moarte. Noi creştinii credem în Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos.

7. Cântarea psalmistului

La Domnul este îndurare şi belşug de mântuire. Psalmul „Dintru adâncuri/De profundis” este cântat sau recitat la Liturghiile pentru cei răposaţi. În sine, cântarea psalmistului este o rugăciune a celor vii şi în situaţia de restrişte pe care o trăim, este cât se poate de binevenit: „Dintru adâncuri strig către tine, Doamne, Doamne, ascultă glasul meu! Pleacă-ţi urechea ta la glasul rugăciunii mele! Dacă te-ai uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine ar mai putea să stea în faţa ta? La tine însă este iertare, şi ne temem de tine. Eu nădăjduiesc în Domnul; sufletul meu speră în cuvântul său. Sufletul meu îl aşteaptă pe Domnul mai mult decât aşteaptă străjerii ivirea zorilor. Să nădăjduiască Israel în Domnul, căci la Domnul este îndurare şi belşug de mântuire! El îl va mântui pe Israel de toate fărădelegile sale (cf. Ps 129/130,1-8: psalmul responsorial).

8. Rugăciunea zilei

Te rugăm, Doamne, ca, ajutaţi de tine, să trăim şi noi în dragostea care l-a făcut pe Fiul tău să-şi dea viaţa din iubire pentru lume.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 28 martie 2020)

28 martie 2020, 10:45