Căutare

Vatican News
2020.03.17  Gesù e Guarigione del cieco nato - Vangelo della IV domenica di Quaresima A Duminica a IV-a din Post: Evanghelia orbului din naștere 

Consideraţii omiletice la Duminica a IV-a din Postul Mare (A): Evanghelia orbului din naştere

Era timpul să ne oprim şi să verificăm punctul cardinal al vieţii. „Trezeşte-te, tu care dormi, şi ridică-te dintre cei morţi, iar Cristos te va lumina!” Evanghelia vindecării orbului din naştere este o cateheză despre botez ca iluminare. Orbul vindecat i-a zis lui Isus: „Cred, Doamne” şi apoi „l-a adorat”.

(Vatican News – 22 martie 2020) E Ziua Domnului. Suntem la jumătatea drumului care duce la sărbătoarea luminoasă a Paştelui. În contextul de criză pe care-l trăim, înţelegem mai bine importanţa popasului duminical. Vreau să spun că avem prilejul să verificăm punctul cardinal care orientează aspiraţiile şi strădaniile noastre zilnice. „Că trebuia să ne oprim, o ştiam de mult şi o simţeam toţi. Trebuia să ne oprim toţi împreună şi să încetinim cursa, dar nu reuşeam”. La începutul acestor consideraţii, găsesc binevenită reflecţia „Micului Prinţ”: „Oamenii intră în curse rapide, dar nu mai ştiu ce caută. Atunci se agită, şi se învârt în jurul lor… Nu merită” reflectă micul prinţ în pustiu, pe urmele unei fântâni cu apă bună. Cu toţii, în realitate, suntem în căutarea unui izvor în pustiu. Pentru partea prea adultă şi raţională din noi înşine pare o întreprindere fără speranţă, şi uşor se descurajează. Dar partea de copil care este în noi, care este partea cea mai liberă şi mai curajoasă, ştie că setea este o chemare, iar fântâna este o realitate care cheamă”. Trăim acest timp de nelinişte ca o căutare a izvorului pe care l-am pierdut puţin sub nisipul unei vieţi frenetice şi distrate. Ştiam, şi nu reuşeam altfel. Şi dintr-odată, în mod neprevăzut, ne-am găsit toţi în pustiu. Şi în pustiu nu-i altceva de făcut decât de căutat apa. În mijlocul mării de nisip, micul prinţ şi aviatorul găsesc chiar ceva ce se aseamănă cu „fântâna din mijlocul satului… Este ciudat, i-am zis micului prinţ, e totul pregătit: scripetele, găleata şi frânghia...El a râs, a atins frânghia, a pus scripetele în mişcare. Şi scripetele a scârţâit cu gemete cum geme o veche paletă de vreme după ce vântul a dormit mult timp. Ascultă, a spus micul prinţ, „noi trezim această fântână şi ea cântă". Duminica trecută am ascultat Evanghelia întâlnirii lui Isus cu femeia samariteană la fântâna patriarhului Iacob. Părinţii Bisericii, comentând această Evanghelie (cf. In 4,5-52), spun că din adâncul nostru ţâşnesc „izvoare de apă vie”. Biblia le numeşte „Duh Sfânt”: sunt apele Iubirii, care din firea lor tind să iasă la suprafaţa existenţei noastre. Împing să iasă la lumină pentru ca pustiul să înflorească şi să se transforme în grădină. Aceste ape sunt puternice şi adânci: sunt un dar sigur pe care ne putem bizui. O adevărată fântână din satul de altădată. Viaţa spirituală, explică Părinţii Bisericii, constă în a menţine libere izvoarele. Ele se pot închide, se pot bloca de ceea ce sfârşeşte în ele: disperarea, resentimentele nerezolvate, temerile exagerate, dar mai ales egoismul şi lăcomia. „Atunci Dumnezeu este îngropat. Atunci, trebuie să-l dezgropăm din nou".

1. Ce-i de făcut?

Pentru mine, acest moment dramatic este o oportunitate să mă opresc şi să sap ca să eliberez aceste izvoare benefice care au fost îngropate. Mă întreb sincer, ce vreau să fac cu ele? Ce voi fi învăţat, când situaţia de criză va fi trecut? Ce propun altora în acest moment pentru a contribui la căutarea izvoarelor de apă pe care locuim? Acum când căile de contact obişnuite sunt împiedecate, cum trebuie procedat? „Spuneţi ce vă va fi dat în acea oră” (Mc 13,11), recomandă Isus vorbind discipolilor săi despre vremurile de criză care vor veni, când vor fi duşi în tribunale, înaintea guvernatorilor. În vremuri grele. Şi cea prezentă este o perioadă grea. Ni se va da ce să spunem şi chiar cum să spunem. Revine în gând dialogul cu femeia samariteană la fântâna lui Iacob. Isus depăşind discuţiile privind templul sau muntele pe care Dumnezeu trebuie adorat, îi spune samaritenei: "Femeie, crede-mă că vine ceasul - şi chiar acum este - când adevăraţii adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh şi adevăr, căci şi Tatăl astfel de adoratori îşi caută. Dumnezeu este duh şi cei care îl adoră, în duh şi adevăr trebuie să-l adore" (cf. In 4,21-24). A trăi un fel de purificare a spiritului, de întoarcere la cuvântul lui Dumnezeu, de regăsire de noi înşine înlăuntrul nostru, este timpul care ne este dat, care este mereu prielnic. Când riturile, locurile comunitare, gesturile şi cuvintele schimbate între noi, cântate şi celebrate împreună, vor reveni, vor fi poate mai capabile să păstreze şi să răsune de durerea şi de bucuria, de umbra duioşiei, de truda şi de speranţa, de moartea şi de viaţa în care promisiunea Tatălui s-a menţinut, a rezistat. Pandemia care zguduie conştiinţe, gânduri şi relaţii, modurile de a trăi împreună şi de a trăi singuri cu noi înşine, „în zone de respect”, va cere poate comunităţii să deschidă în interiorul şi pe tot cuprinsul ei, acolo unde întâlneşte aşteptări, speranţe şi dezorientări ale atâtor oameni, un anotimp de reflecţie, de ascultare, poate un sinod ca rugăciune corală şi deschisă pentru redescoperirea tainei Botezului şi a menirii noastre..

2. Domnul spune: „Eu sunt lumina lumii”

La începutul Evangheliei după Ioan cuvântul lui Dumnezeu care „s-a făcut trup şi a locuit între noi” este definit „lumină adevărată care luminează pe orice om” (cf. In 1,14.9). La Liturghia acestei duminici Isus se prezintă spunând: „Eu sunt lumina lumii. Cine mă urmează va avea lumina vieţii” (cf. In 8,12bd: Aclamaţie la Evanghelie). În orice situaţie am fi, Isus este lumina care luminează drumul fiecărui botezat, de aceea sfinţii părinţi descriu botezul ca o „iluminare”. Astăzi episodul vindecării orbului din naştere (cf. In 9,1-41: Evanghelia zilei) dezvăluie înţelesul profund al Botezului prin care am primit lumina lui Cristos cel mort şi înviat. Povestind etapele în care orbul din naştere a căpătat vederea evanghelistul Ioan prezintă o cateheză despre taina botezului prin care se trece de la întuneric la lumină, de la moarte la viaţa nouă în Cristos: „Pe când trecea, Isus a văzut un om orb din naştere… a scuipat pe pământ, a făcut tină cu salivă, i-a pus tina pe ochi şi i-a zis: „Du-te şi spală-te la piscina Siloe!” – care înseamnă „Trimisul”. Aşadar, (orbul) a plecat, s-a spălat (ascultând de „Trimisul” lui Dumnezeu) şi s-a întors văzând”. Apoi, când „Isus a auzit că fariseii l-au alungat afară din templu” pe orbul vindecat, a început să-l caute şi, întâlnindu-l, i-a zis: „Crezi tu în Fiul Omului?” El a răspuns: „Cine este, Doamne, ca să cred în el?” Isus i-a spus: „L-ai şi văzut. Este cel care vorbeşte cu tine, el este”. El i-a zis: Cred, Doamne”; şi căzând înaintea lui i s-a închinat. Astfel orbul din naştere care trăia în întuneric a căpătat vederea şi a primit lumina credinţei.

 

3. Umblaţi ca nişte fii ai luminii!

Apostolul Paul ne aminteşte şi nouă: „Fraţilor, odinioară eraţi întuneric, acum însă, (sunteţi) lumină în Domnul”. Citând apoi un imn cântat probabil la celebrarea botezului în care starea de păcat este comparată cu un somn de moarte, îndeamnă: „Trezeşte-te tu, care dormi, şi ridică-te dintre cei morţi, iar Cristos te va lumina!” (cf. Ef 5,8-14: lectura a doua). Prin botez am fost asociaţi lui Cristos înviat din morţi şi am devenit „lumină a lumii” (cf. Mt 5,13-16). Desigur, nu-i suficient să fi primit lumina credinţei la botez, ci trebuie să o manifestăm prin fapte luminoase de milostenie trupească şi sufletească. Îndeamnă acelaşi apostol: „Umblaţi ca nişte fii ai luminii, căci rodul luminii constă în toată bunătatea, dreptatea şi adevărul!” (Ef 16,9). Apostolul cere creştinilor să respingă faptele întunericului, adică tot ceea ce fac în ascuns pentru că se ruşinează să fie văzute la lumina zilei, şi în consecinţă căută să nu fie văzuţi. Ca discipoli ai lui Isus trebuie să săvârşim acele fapte care pot fi manifestate altora pentru ca şi ei să fie luminaţi potrivit cuvintelor lui Isus: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune şi să-l preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Mt 5,15).

4. Dincolo de aparenţe, Domnul se uită la inimă

În prima lectură liturgică este povestită ungerea lui David ca rege al lui Israel (cf. 1Sam 16,1b.6-7.10-13a). Iese i-a prezentat rând pe rând profetului Samuel pe primii şapte fii mai mari. Erau toţi voinici şi frumoşi. Însă Domnul i-a zis profetului: „Nu te uita la chipul şi înălţimea staturii”. Aspectul fizic nu-i suficient pentru ca decizia şi alegerea Domnului să cadă pe cineva. În desemnarea unei persoane trebuie căutat mai în profunzime, deoarece „Domnul nu se uită la ce se uită omul; omul se uită la ochi, Domnul, însă, se uită la inimă” (1Sam 16,7). Atunci a fost chemat de la turmă David, fiul mai mic şi a fost uns rege. Domnul l-a ales pe cel mai mic dintre fiii lui Iese, deşi părea slab şi mai puţin potrivit pentru rolul de rege peste poporul lui Israel. Avea însă o bogăţie spirituală profundă care îl făcea mai apt decât ceilalţi fraţi. Dincolo de aparenţe există o realitate profundă adesea neluată în seamă de oameni. Să-i cerem Domnului această viziune spirituală ca să alegem şi să decidem bine în toate împrejurările. Să decidem nu pe baza aparenţelor, a înfăţişării exterioare, superficiale, ci să vedem lucrurile în lumina lui Dumnezeu.

5. Cântarea psalmistului

„Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic; el mă paşte pe păşuni verzi, mă conduce la ape de odihnă, îmi înviorează sufletul. Mă călăuzeşte pe cărări drepte de dragul numelui său. Chiar dacă ar fi să umblu prin valea întunecată a morţii, nu mă tem de niciun rău, căci tu eşti cu mine, toiagul şi nuiaua ta mă mângâie. Tu pregăteşti masă pentru mine în faţa asupritorilor mei, îmi ungi capul cu untdelemn şi paharul meu e plin de se revarsă. Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele şi voi locui în casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele” (cf. Ps 22/23,1-6: psalmul responsorial).

6. Rugăciunea Bisericii

Să ne rugăm împreună: Dumnezeule, care, prin Fiul tău, împlineşti în chip minunat împăcarea neamului omenesc, dă-i, te rugăm, poporului creştin, harul să iasă cu credinţă vie şi cu evlavie generoasă în întâmpinarea sărbătorii Paştelui, care se apropie.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 21 martie 2020)

21 martie 2020, 10:41