Căutare

Vatican News
2019.03.28 Donna Etiope sta pregando sto la Croce, donna in preghiera, crocifisso Duminica a III-a din Postul Mare (A): Evanghelia samaritenei. 

Consideraţii omiletice la Duminica a III-a din Postul Mare (A): Evanghelia samaritenei

Dumnezeu este izvorul de apă vie revelat oamenilor de Isus Cristos. Aşezat la fântâna lui Iacob în arşiţa amiezii Isus îi spune femeii samaritene: „Dacă ai cunoaşte darul lui Dumnezeu şi cine este acela care îţi spune «Dă-mi să beau!», tu ai cere de la el şi el ţi-ar da apă vie”. „Doamne, tu eşti cu adevărat Mântuitorul lumii: dă-mi această apă vie, ca să nu-mi mai fie sete!

(Vatican News - 15 martie 2020) E Ziua Domnului. Începem celebrarea Sfintei Liturghii cu o rugăciune din psalmii biblici: “Ochii mei sunt pururea spre Domnul, căci el scoate din laţ picioarele mele. Întoarce-te spre mine şi arată-ţi îndurarea, căci sunt singur şi nefericit” (Ps 24/25,15-16: Ant. la Intrare). În orice împrejurare a vieţii am fi, suntem susţinuţi continuu de virtutea teologală a speranţei deoarece  credem „că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat”. Mai mult, „Dumnezeu şi-a arătat iubirea faţă de noi prin faptul că, pe când eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi” (cf. Rom 5,1-2.5-8: lectura a doua). Evanghelia duminicală propune episodul întâlnirii lui Isus cu femeia samariteană la fântâna lui Iacob. Un reprezentant al iudeilor întâlneşte o reprezentantă a samaritenilor care la sfârşit îl mărturisesc pe Isus: „noi înşine am auzit şi ştim că acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii” (In 4,42; cf. In 4,5-42: Evanghelia zilei). În literatura despre patriarhii biblici fântâna este unită uneori cu ideea logodnei, a întâlnirii mirelui cu mireasa. În această perspectivă înţelegem întâlnirea lui Isus cu femeia samariteană la fântâna patriarhului Iacob. Este vorba de dorinţa înflăcărată a Mântuitorului de a depăşi barierele dintre oameni şi a oferi tuturor darul Domnului. Se confirmă că Dumnezeu nu i-a iubit doar pe iudei şi pe samariteni, dar că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In 3,16). În aceste consideraţii omiletice prezentăm pe scurt prima lectură liturgică şi pe larg Evanghelia samaritenei.

Considerații omiletice: Duminica a III-a din Post

1. Dă-ne apă să bem, căci murim de sete!

Poarta cea mai potrivită pentru a intra în mesajul extraordinar al Evangheliei samaritenei este episodul provocator din timpul călătoriei poporului evreu spre ţara făgăduită. Îndoieli au existat încă din momentul ieşirii din sclavia Egiptului. Acum însă ele pun stăpânire pe inimile izraeliţilor, căci riscă să moară de foame şi de sete în pustiu, de aceea încep să murmure: ,,Este oare Domnul în mijlocul nostru, sau nu este?” Poporul simte nostalgia după cele lăsate în urmă. Era mult mai sigură starea de sclavie, unde totul era reglementat: somnul şi munca, mâncarea şi adăpostul. Acum în pustiu trebuie să-şi caute toate. Libertatea e prea scumpă, prea costisitoare. Poporul, însetat murmură împotriva lui Moise şi îi zice: „De ce ne-ai făcut să urcăm din Egipt? Ca să ne faci să murim de sete, pe noi, copiii noştri şi turmele noastre?” Moise a strigat către Domnul, zicând: „Ce să fac cu poporul acesta? Încă puţin şi mă vor bate cu pietre”. Domnul i-a zis lui Moise: „Treci înaintea poporului şi ia cu tine câţiva dintre bătrânii lui Israel; ia în mână şi toiagul cu care ai lovit râul şi mergi! Iată, eu voi sta înaintea ta acolo, pe stâncă, în Horeb; tu vei lovi stânca şi va ieşi din ea apă şi poporul va bea”. Moise a făcut aşa în văzul bătrânilor lui Israel. El a dat locului numele de „Masa şi Meriba” din cauza certei fiilor lui Israel şi pentru că l-au pus la încercare pe Domnul, zicând: ,,Este oare Domnul în mijlocul nostru, sau nu este?” (Ex 17,3-7: prima lectură). Însă Domnul şi-a manifestat încă o dată faţa milostivă şi le-a dat apă pe săturate. În apa izvorâtă din stâncă se întrevede milostivirea minunată a lui Dumnezeu faţă de poporul îndărătnic, răzvrătit şi neîncrezător.

2. Apa de fântână sau de izvor

Aprofundăm acum Evanghelia zilei în forma prescurtată (In 4,5-15.19b-26.39-42) din care subliniem doar trei semne topografice transformate în simboluri: apa de izvor, muntele sacru al samaritenilor şi cetatea şi locuitorii Samariei. În acel timp, Isus a venit într-o cetate din Samaria numită Sihar, aproape de ţinutul pe care Iacob l-a dat fiului său Iosif. Acolo era fântâna lui Iacob. Atunci, obosit fiind de călătorie, Isus s-a aşezat la fântână. Era pe la ceasul al şaselea. A venit o femeie din Samaria ca să scoată apă. Isus i-a spus: "Dă-mi să beau!" Discipolii lui plecaseră în cetate ca să cumpere de mâncare. Aşadar, femeia samariteană i-a zis: "Cum, tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt o femeie samariteană?" De fapt, iudeii nu aveau legături cu samaritenii. Isus a răspuns şi i-a zis: "Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este acela care îţi spune «Dă-mi să beau!», tu ai fi cerut de la el şi el ţi-ar fi dat apă vie". Femeia i-a spus: "Doamne, nici nu ai cu ce scoate apă, iar fântâna este adâncă; de unde deci ai apa vie? Nu cumva eşti tu mai mare decât părintele nostru Iacob, care ne-a dat fântâna şi au băut din ea el, fiii lui şi turmele lui?" Isus a răspuns şi i-a zis: "Oricui bea din apa aceasta îi va fi sete din nou, dar cine va bea din apa pe care i-o voi da eu nu va înseta niciodată şi apa pe care i-o voi da eu va deveni în el izvor de apă care ţâşneşte spre viaţa veşnică". I-a zis femeia: "Doamne, dă-mi această apă ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin aici să scot! Apa este realitatea cea mai dorită în peisajul oriental adesea însorit, arid şi însetat. Omul oriental urmăreşte cu obsesie să găsească o fântână sau un izvor, ştiind că apa nu este doar mijloc de purificare şi de răcorire, dar mai presus de toate sursă de viaţă şi rodnicie. Apa pătrunde în sol şi face să înverzească germenii vieţii; în pustiu apa combate moartea şi permite viaţa; apa îi dă omului putere în drumul de toate zilele. În lumină acestor precizări, cuvintele femeii samaritene „Doamne, dă-mi această apă ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin aici să scot!" (In 4,15) conţin întrebarea fundamentală a omului credincios. Creştinul nu caută o apă, fie ea chiar proaspătă şi sfântă ca cea din fântâna lui Iacob, dar „apa care ţâşneşte spre viaţa veşnică” (In 4,14), adică pe Cristos cu darul renaşterii din apă şi Duh Sfânt. Ştim că în ultima zi a sărbători Corturilor, stând în picioare, Isus a strigat: "Dacă îi este sete cuiva, să vină la mine şi să bea; cel care crede în mine, după cum spune Scriptura, «râuri de apă vie e vor curge din pieptul lui»". Aceasta o spunea despre Duhul pe care aveau să-l primească cei care cred în el; căci încă nu venise Duhul, pentru că Isus nu fusese încă glorificat (cf. In 7,37-39).

3. Garizim, muntele sacru al samaritenilor

Muntele Garizim din ţinutul Samaria este văzut de Isus ca un simbol al cultului adevărat. Muntele Sion din Ierusalim şi muntele Garizim din Samaria sunt cele două altare, cele două înălţimi care îşi disputau locul prezenţei exclusive a lui Dumnezeu. Subiectul este deschis de femeia samariteană. Părinţii noştri l-au adorat pe Dumnezeu pe muntele acesta, iar voi spuneţi că la Ierusalim este locul unde trebuie să-l adore". Isus i-a spus: "Femeie, crede-mă că a venit ceasul când nu îl veţi adora pe Tatăl nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim! Voi adoraţi ceea ce nu cunoaşteţi. Noi adorăm ceea ce cunoaştem, pentru că mântuirea vine de la iudei. Însă vine ceasul - şi acum este - când adevăraţii adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh şi adevăr, căci şi Tatăl astfel de adoratori îşi caută. Dumnezeu este duh şi cei care îl adoră, în duh şi adevăr trebuie să-l adore" (In 4,20-24). Isus anunţă că închinarea desăvârşită, deşi are loc într-un templu, trece printr-o altă dimensiune, cea a „duhului” şi „a adevărului”. Ce înseamnă „a-l adora pe Tatăl în duh şi adevăr”? Această expresie trebuie să fie înţeleasă în mod corect. Ea nu trebuie înţeleasă ca şi cum ar fi vorba de un cult intimist „spiritual”, detaşat de realitatea zilnică şi de „distracţiile” vieţii. Expresia „a se închina în duh şi adevăr” se referă la un sens mai intens şi mai creştinesc. Cultul inaugurat de Isus Cristos este acela în care „Duhul” sfânt lucrează în credincios transformându-l în fiu al lui Dumnezeu; este cultul în care este proclamat „adevărul”, adică Evanghelia care este revelaţia mântuirii. În consecinţă, putem spune că expresia „a-l adora pe Tatăl în duh şi adevăr” este, într-un fel, sinteza esenţială a celebrărilor noastre duminicale. În ele Duhul Sfânt coboară peste darurile oferite ale pâinii şi vinului transformându-le în Euharistia care ne pune în comuniune deplină cu Dumnezeu, în timp ce Cuvântul lui Dumnezeu, ascultat şi meditat, este izvorul speranţei noastre şi adevărul care ne conduce paşii.

4. Samaria şi locuitorii ei

Nu departe de fântâna lui Iacob din ţinutul Samaria se află muntele Garizim. Pe acest munte se desfăşoară cultul micei comunităţi a samaritenilor. Aceştia sunt descendenţi din populaţia mixtă şi ostilă evreilor care s-a constituit în vechime, după prăbuşirea cetăţii Samaria în anul 721 înainte de Cristos. Era un amestec de rase între care evrei salvaţi de la asediul cetăţii şi colonişti asirieni deportaţi în regiune. Astăzi samaritenii sunt o comunitate modestă de câteva sute de persoane rezidente în oraşul Nablus. Ei urcă anual pe acest munte sacru ca să celebreze Paştele şi celelalte sărbători proprii. Ei bine, Isus depăşeşte orice formă de barieră şi prejudecată în legătură cu practicile de cult. Acceptă dialogul cu o femeie samariteană considerată de iudaismul oficial ca fiind impură, stăpânită de diavol şi eretică. Stând de vorbă cu ea, Isus o face să guste apa care potoleşte setea pentru totdeauna şi să celebreze cultul de închinare în duh şi adevăr. Această pagină evanghelică este şi o chemare adresată Bisericii la a vesti cu respect şi iubire Evanghelia mântuirii în contextul societăţii actuale. Oricine s-ar simţi străin sau ştie că are un trecut mai puţin în ordine cu credinţa catolică trebuie să fie cert că în Biserica noastră este mereu cineva care îl aşteaptă şi îl primeşte, chiar sub soarele aprins al amiezii şi în forfota oricărei zile.

5. M-au părăsit pe mine, izvorul de apă vie

Cuvintele lui Isus despre „apa vie”, adică despre revelaţia Tatălui dăruită oamenilor de către Fiul, ne invită să reluăm acest simbol al apei iubit de toate culturile, întrucât stă la baza existenţei noastre. Simbolul apei revine în actualitate din cauza poluării puternice a mărilor şi oceanelor, a râurilor şi pânzei freatice, dar în primul rând datorită valorii sale spirituale perene de semn al botezului şi purificării vieţii. Este memorabilă definiţia lui Dumnezeu şi a răului comis de popor pe care o dă profetul Ieremia pe baza contrapunerii dintre un izvor de apă care ţâşneşte spre viaţa veşnică şi o cisternă crăpată şi plină de noroi. Spune Domnul prin profetul Ieremia: „Poporul meu a făcut două rele: m-au părăsit pe mine, izvorul de apă vie, ca să-şi sape cisterne, cisterne crăpate, care nu pot [să ţină] apă” (Ier 2,13). Toată Biblia este scăldată în mod ideal de apa fizică şi spirituală. „Veţi scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii” (Is  12,3).  „Voi, toţi cei însetaţi, veniţi la apă, chiar şi cel care nu are argint!” (Is 55,1) „Dacă îi este sete cuiva, să vină la mine şi să bea” (In 7,37). Desigur, mergem înainte cu tehnicile noastre de supravieţuire pentru a sta bine, dar când vine noutatea virusului corona, ne oprim şi ne întrebăm: „Dar, Dumnezeu unde este? El ne răspunde: „De o viaţă întreagă merg după tine”, aşa cum Isus ajunge obosit la fântână şi stă şi aşteaptă. Să nu spunem că Dumnezeu ne-a trimis virusul, căci unui Tată asta nici nu-i trece prin cap, dar să vedem pozitivul din această situaţie tragică. Ea ne face să descoperim că avem nevoie de o apă adevărată, capabilă să ne potolească setea în orice situaţie şi să ne redea speranţă. Este apa pe care o primim odată cu descoperirea unui Dumnezeu Tată care ne aşteaptă oriunde ne oprim, ca să ne întâlnească „fără măşti” de protecţie sanitară. Lui Isus îi este sete şi îi cere femeii samaritene să-i de-a apă de băut. În realitate Domnul vrea să-i dea mai mult decât îi cere. Şi aşa este şi pentru noi. Domnul ne cere să intrăm cu adevărat în Postul Mare pentru că vrea să ne dea mult mai mult. Vom descoperi darul lui Dumnezeu şi solidaritatea dintre noi şi atunci îl vom recunoaşte pe Cel Viu în minunea de dimineaţă a Paştelui

6. Rugăciunea zilei

Dumnezeule, care eşti izvorul a toată bunătatea si îndurarea, tu ne-ai arătat că postul, rugăciunea şi pomana vindecă rănile pricinuite de păcate; priveşte cu bunăvoinţă spre noi, cei care, apăsaţi de povara greşelilor, ne recunoaştem vinovăţia, şi ridică-ne mereu cu îndurarea ta.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 13 martie 2020)

13 martie 2020, 12:07