Căutare

2020.02.01 Luce per i popoli 2020.02.01 Luce per i popoli 

Consideraţii omiletice la Duminica a V-a de peste an (A): Sare şi lumină a lumii

Comunitatea creştină: „Voi sunteţi sarea pământului; voi sunteţi lumina lumii! Indiferenţa şi teama de a se manifesta ca discipoli ai lui Isus înseamnă trădarea propriei credinţe. „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune şi să-l glorifice pe Tatăl vostru cel din ceruri!”

(Vatican News - 9 februarie 2020) E Ziua Domnului. "Veniţi să ne închinăm lui Dumnezeu şi să ne plecăm în faţa Domnului, creatorul nostru; căci el este Domnul, Dumnezeul nostru!" (cf. Ps 94/95,6-7: Ant. la intrare). Cu acest îndemn preoţii, persoanele consacrate, călugări şi călugăriţe, dar şi mulţi credincioşi laici încep, dimineaţa în zori, rugăciunea liturgică a orelor ca serviciu zilnic pentru binele Biserici şi al întregii lumi. Se înalţă astfel către Dumnezeu lauda Bisericii, mărturisind că El este creatorul şi păstorul nostru. Invitaţia este luată din Psalmul 94/95, cel mai recitat din toată Psaltirea. Cu el se roagă zilnic creştinii. Cu el se roagă şi credincioşii evrei care îl rostesc în fiecare vineri seară înainte de intrarea în sărbătoarea Sabatului. Psalmistul biblic cheamă credincioşii să se examineze asupra fidelităţii sau infidelităţii lor faţă de Domnul înainte de a se prezenta înaintea lui. Noi facem acest lucru înainte de sfânta şi dumnezeiasca Liturghie pe care o celebrăm în sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Pentru toţi şi mereu actual este avertismentul : „astăzi, nu vă împietriţi inimile” dar „ascultaţi glasul Domnului”, până ce vom intra în „odihna” zilei care nu cunoaşte apus.

Considerații omiletice: Duminica a V-a, anul A

1. În faţa Domnului

Comunitatea credincioşilor ca popor preoţesc, purificat de sângele lui Cristos şi de apa Botezului în Duhul Sfânt stă înaintea lui Dumnezeu şi aduce ofranda buzelor ca jertfă de laudă : „sacrificium laudis”. Bineînţeles, slujirile bisericeşti consacrate prin sacramentul Preoţiei au un rol important şi permanent în comunitate, dar ele nu înlocuiesc poporul lui Dumnezeu în exercitarea preoţiei comune a credincioşilor laici. Semn sacramental al acestei realităţi noi este sinaxa liturgică, adunarea concretă a credincioşilor, ca expresie vizibilă a Bisericii şi instrument eficace de mântuire. De aici rezultă obligaţia nu numai morală, ci constitutivă, de a ne afla împreună în numele lui Cristos până la întoarcerea lui în slavă. În mod obişnuit, creştinii se adună cu o frecvenţă săptămânală, adică duminica în amintirea Paştelui. Pentru comunitate este un lucru esenţial a fi convocată. Pentru ce? Care este rostul adunării duminicale? Ne adunăm pentru a ne sprijini şi îndemna reciproc în trăirea credinţei; pentru a mărturisi împreună credinţa şi speranţa creştină înaintea lumii; pentru a stimula în noi caritatea şi săvârşirea faptelor bune în comunitate; pentru a aştepta împreună ziua Domnului şi adunarea definitivă a celor salvaţi. Comunităţile noastre au nevoie de maeştri care să fie deopotrivă oameni de rugăciune şi profeţi, capabili să parcurgă în mod spiritual itinerarul poporului lui Dumnezeu şi să-l actualizeze în viaţa prezentă cu sprijinul credinţei şi al speranţei.

2. De la împărăţia legii, la Legea Împărăţiei

În sintonie cu generaţiile care ne-au precedat, şi noi astăzi, ca discipoli ai Evangheliei, ne apropiem de Isus pentru a asculta prima sa cateheză din cunoscuta „Predică de pe munte”. „Văzând mulţimile, Isus s-a urcat pe munte a şi, după ce s-a aşezat, s-au apropiat de el discipolii săi iar el, deschizându-şi gura, îi învăţa” (Mt 5,1-3). Isus trasează, încă de la început, liniile de bază ale învăţăturii sale pentru cine vrea să fie discipol al său. În acest sens capitolele 5-7 din Evanghelia după sfântul Matei sunt cele mai importante. Toată tradiţia bisericească a văzut mereu în ele bazele eticii creştine, adică ale modului de a trăi al celor care se declară creştini. Nu avem în ceste capitole doar sfaturi bune şi pioase, ci legea Împărăţiei lui Dumnezeu. Se trece de la împărăţia legii, la Legea Împărăţiei. Predica lui Isus se prezintă ca o cotitură în istoria religioasă a poporului lui Dumnezeu, între vechiul şi noul legământ. Este o trecere decisivă de la o împărăţie în care domnea legea cu interpretările ei minuţioase şi sufocante, la o Împărăţie în care legea regăseşte spiritul său genuin, fiind văzută ca ajutor şi călăuză oferite de Dumnezeu pentru a înainta siguri în istorie şi a trăi în profunzime relaţia de filiaţie cu Dumnezeu şi de frăţietate cu semenii proprii. În alte cuvinte, este vorba d o întoarcere la spiritul de la început al legii. Este mereu aceeaşi lege, dar care cu Isus este scrisă în inimă şi capabilă să fie „ea însăşi” şi să-şi atingă scopul. Este mereu aceeaşi lege în sensul că e dominată de acelaşi principiu sau de aceeaşi poruncă fundamentală. În vechime era formulată prin cuvintele: „«Fiţi sfinţi, căci sfânt sunt eu, Domnul Dumnezeul vostru!” (Lev 19,2), care, după evanghelistul Matei, se traduce astfel: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit” (Mt 3,48). Este mereu o chemare la sfinţenie dar pentru a ajunge la ea e nevoie să trăim ceea ce prevede vechiul şi noul context în care răsună porunca. În ambele cazuri se tinde la sfinţenia sau la desăvârşirea lui Dumnezeu trăind în mod just propria relaţie cu alţii.

3. Voi sunteţi sarea pământului şi lumina lumii

În partea iniţială a predicii de pe munte, Isus îi proclamă „fericiţi”, adică binecuvântaţi de Dumnezeu, pe cei săraci în duh, pe cei blânzi, pe cei care plâng, pe cei înfometaţi şi însetaţi de dreptate, pe cei curaţi cu inima, pe cei milostivi, pe cei făcători de pace, pe cei persecutaţi. Astăzi, în Evanghelia zilei, Isus surprinde prin încrederea pe care o are în oameni. Impresionează faptul că le spune celor care îl ascultă şi sunt discipoli ai săi, deci şi nouă: „Voi sunteţi sarea pământului... Voi sunteţi lumina lumii. Nu se poate ascunde o cetate aşezată pe munte. Nici nu se aprinde o candelă şi se pune sub obroc, ci pe candelabru ca să lumineze pentru toţi cei care sunt în casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune şi să-l glorifice pe Tatăl vostru cel din ceruri!" (cf. Mt 5,13-16: Evanghelia zilei). Cele două comparaţii folosite de Isus: “sare a pământului şi lumină a lumii”, sunt lesne de înţeles. Le luăm în sensul lor literal. Isus se adresează grupului de discipoli la plural: “voi sunteţi”, nu la singular “tu eşti”. Expresiile “a fi sare” şi “a fi lumină” sunt aplicate grupului, comunităţii şi nu doar creştinilor luaţi individual. Astăzi cuvintele lui Isus sunt adresate comunităţii noastre adunate la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie.

4. Voi sunteţi sare şi lumină

Cele două imagini, “sare şi lumină”, sunt exprimate la indicativ: “voi sunteţi”. Ele indică un fapt, o realitate. Desigur, ascultătorii lui Isus nu sunt de la sine “sare şi lumină” ci pentru faptul că Învăţătorul care i-a chemat îi face să aibă calitatea de “sare şi lumină”, pentru că acceptă să-l urmeze. Isus vrea să spună că discipolii săi trebuie să fie punct de referinţă, de purificare şi de transformare. Căci, dacă discipolii pierd forţa de a fi sare, de a da gust vieţii şi preveni stricăciunea, atunci ar fi inutili, buni de aruncat afară şi chiar de dispreţuit: “Dacă sarea îşi pierde gustul, cu ce se va săra? Nu mai este bună de nimic, decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni”. Apoi, imaginea “voi sunteţi lumina lumii”. Probabil în locul unde predica Isus se afla o aşezare umană, un sat sau un oraş construit pe munte. Isus observă şi îşi continuă predica: “Nu se poate ascunde o cetate aşezată pe munte. Nici nu se aprinde o candelă şi se pune sub obroc, ci pe candelabru ca să lumineze pentru toţi cei care sunt în casă”. Indiferenţa şi teama de a se arăta, de a se manifesta ca discipoli ai lui Isus înseamnă trădarea propriei credinţe. Isus nu admite acest lucru şi trecând de la imagine la aspectul concret, arată discipolilor ce trebuie să facă şi cu ce scop: “Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune şi să-l glorifice pe Tatăl vostru cel din ceruri!". În alte cuvinte, căutaţi să nu pierdeţi gustul, acea însuşire a ucenicului de a da savoare trăirii Evangheliei şi de a-i conserva frumuseţea şi bunătatea!... Faceţi să strălucească lumina voastră înaintea tuturor! Faceţi-i să vadă faptele voastre bune şi să-l preamărească pe Dumnezeu!

5. De la imagini la realitatea faptelor

Ce înseamnă a fi sare şi lumină ? Care sunt faptele concrete săvârşite înaintea lumii în stare să-i facă pe alţii să-l preamărească pe Dumnezeu ? Pentru a răspunde ne vine în ajutor lectura profetică. Ea concordă întru totul cu Evanghelia duminicală. Unora care posteau şi întrebau când, cum şi cât trebuie să postească, profetul le arată care este postul adevărat. Aşa spune Domnul Dumnezeu: "Împarte pâinea ta cu cel flămând, adu-i în casa ta pe săracii fără adăpost, când vezi un om gol, îmbracă-l şi nu-i lăsa deoparte pe cei din neamul tău! Atunci, lumina ta va răsări ca zorile şi vindecarea ta se va arăta repede; dreptatea ta va merge înaintea ta şi gloria Domnului te va păzi din spate. Atunci îl vei chema pe Domnul şi el îţi va răspunde, vei striga şi el va zice: «Iată-mă!», dacă vei îndepărta din mijlocul tău jugul, arătatul cu degetul şi vorbirea păcătoasă; dacă îţi vei da sufletul pentru cel înfometat şi vei sătura inimile umilite, atunci lumina ta va răsări în întuneric şi bezna ta va fi ca ziua în amiaza mare" (Is 58,7-10: prima lectură). A-i ajuta pe oameni să-şi recupereze libertatea este lucru plăcut lui Dumnezeu mai mult decât posturile şi abţinerile de la unele mâncăruri. Apoi, a împarte pâinea cu cel flămând. Profeţii ştiu cât de mult îl poate umili foamea pe un om. A elibera din sclavie şi a lupta pentru extirparea foamei în lume, sunt cele două lucruri pe care Dumnezeul profeţilor le aşteaptă de la poporul său. Gesturile concrete de dreptate şi de caritate faţă de aproapele determină oamenii să-l preamărească pe Dumnezeu. În consecinţă, cine le săvârşeşte este transformat în lumină care luminează şi în sare care dă gust. O atare comunitate creştină atrage continuu, stimulează şi încurajează.

6. Cineva la care să privim

Deja sfântul Paul al VI-lea observa că „omul contemporan ascultă mai bucuros martorii decât profesorii sau, dacă ascultă profesorii, asta se datorează faptului că sunt martori” (Evangelii nuntiandi, 41). La întâlnirea cu membrii Curiei romane (21 decembrie 2019) pentru schimbul urărilor de Crăciun, papa Francisc a oferit participanţilor o carte intitulată „Qualcuno a cui guardare. Per una spiritualità della testimonianza”. Autorul cărţii este preotul italian Luigi Maria Epicoco. Tânărul teolog şi preot al diecezei de L’Aquila pune în centrul operei sale tema mărturiei creştine, ca una dintre chestiunile poate cele mai decisive astăzi pentru viaţa Bisericii. Trăirea creştină este de fapt ceva mult mai simplu. Pentru creştin, spune Epicoco, „mărturia este doar consecinţa unei vieţi trăite într-un anumit fel”. În acest sens, „martorul nu se străduieşte să apară ca atare. El este mai preocupat de aderarea internă la ceea ce a recunoscut a fi adevărat". Este interesant de remarcat modul în care această credinţă s-a maturizat în autor. „Oamenii te privesc!”, le repetau tinerilor seminarişti formatorii lor. „Nu trebuia să uităm că, deşi eram copii, lumea ne privea. Voia să vadă în noi ceva care să se potrivească într-adevăr cu credinţa creştină". Această recomandare urmărea înainte de toate să modereze, în măsura posibilităţilor, tendinţa adolescentului de a glumi şi face zgomot fără nici un rost. Autorul aminteşte că de-a lungul timpului a înţeles că această recomandare, oricât de valoroasă, avea o valoare şi mai profundă dacă este văzută „răsturnat”, adică din punctul de vedere al celor care au o imensă nevoie de a avea pe cineva care să-i înveţe meseria de a trăi”. Desigur, nu este vorba despre învăţarea unor bune practici de educaţie. „Cel mai important lucru sunt persoanele care, dintr-un motiv uneori misterios, devin decisive în viaţa noastră, până la a-şi lăsa amprenta. Când găsim pe cineva ca acesta, îl privim fără să obosim. Mărturia excelează întotdeauna, mai mult decât orice predică formată doar din cuvinte şi raţionamente. Aspectul interesant al cărţii este faptul că meditaţiile conţinute în ea, în timp ce se adresează unui public de preoţi în primă instanţă, trasează profilul martorului creştin, vorbesc mai presus de toate  despre taina Botezului, se referă la „chemarea creştină primordială pe care fiecare o poartă dincolo de vocaţia specifică”. Deoarece, pe redescoperirea botezului, ca germen al vieţii creştine, se întemeiază credibilitatea martorului lui Cristos. O credibilitate care se bazează total pe harul Domnului şi nu pe presupusele abilităţi morale ale discipolilor săi.

7. Mărturia apostolului şi a predicatorului

Fraţilor, eu, când am venit la voi, am venit să vă vestesc misterul lui Dumnezeu nu prin măiestria cuvântului sau prin înţelepciune. Într-adevăr, n-am voit să ştiu nimic altceva decât pe Isus Cristos, şi pe acesta răstignit. Eu însumi am venit la voi în slăbiciune, cu frică şi cuprins de nelinişte, iar cuvântul meu şi predica mea n-au constat în discursuri convingătoare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii, astfel încât credinţa voastră să fie bazată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu” (1Cor 2,1-5: lectura a doua).

8. Cântarea psalmistului

“Cel drept străluceşte ca o lumină în întuneric. Fericit este omul care se teme de Domnul el răsare ca o lumină în întuneric pentru cei drepţi, el este milostiv, drept şi plin de dragoste. Bun este omul care are milă şi dă cu împrumut, el îşi rânduieşte bunurile cu judecată. Nu se clatină niciodată: cel drept va fi amintit în veci. El nu se teme de zvonurile rele, inima lui e gata şi se încrede în Domnul.  Inima lui este neclintită, nu are nicio teamă, El este darnic faţă de cei sărmani, dreptatea lui dăinuie pentru totdeauna, iar fruntea lui se înalţă cu cinste” (Ps 111/112,1.4-9: Psalmul responsorial).

9. Rugăciunea Bisericii

Te rugăm, Doamne, să veghezi cu grijă neobosită asupra familiei tale; păstreaz-o sub ocrotirea ta, căci harul tău este singura ei speranţă.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 7 februarie 2020)

07 februarie 2020, 11:36