Căutare

Vatican News
Gesù 6.a domenica di Pasqua vangelo della domenica Consideraţii omiletice la Duminica a VI-a de peste an (A): Eu însă vă spun… 

Consideraţii omiletice la Duminica a VI-a de peste an (A): Eu însă vă spun…

Fericiţi sunt aceia care umblă în legea Domnului. Împlinirea desăvârşită a legii lui Dumnezeu are loc în inima celui care iubeşte adevărul. Nu este îndeajuns să observi legea lui Dumnezeu în exterior, ci trebuie să aderi la ea în adâncul inimii Faptele bune şi rele sunt asamblate tainic în laboratorul inimii omului.
Consideraţii omiletice la Duminica a XVI-a de peste an

(Vatican News – 16 februarie 2020) E Ziua Domnului. „Fii pentru mine, Doamne, o stâncă de scăpare, o cetate întărită, ca să mă mântuieşti! Căci tu eşti stânca mea, cetatea mea, pentru numele tău, condu-mă şi călăuzeşte-mă!” (Ps 30/31,3-4: Ant. la intrare). Începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie cu această invocaţie a credincioşilor biblici numiţi „hasidìm”. Aceşti oameni evlavioşi se distingeau în comunitate prin zelul faţă de legea dată de Dumnezeu la muntele Sinai, când a cerut poporului: „Fiţi sfinţi căci sfânt sunt eu, Domnul Dumnezeul vostru” (Lev 19,2). Astăzi, în continuarea predicii de pe munte, Isus arată care este adevărata semnificaţie a legii lui Dumnezeu. Ea nu urmăreşte observarea oarbă a literei, dar convertirea continuă la voinţa lui Dumnezeu. Isus este noul Moise care inaugurează dreptatea nouă a împărăţiei cerurilor centrată pe porunca iubirii. Începe cu această precizare: „Să nu socotiţi că am venit să desfiinţez Legea sau Profeţii! Nu am venit să desfiinţez, ci să împlinesc” (cf. Mt 5,17-37: Evanghelia zilei). Fiul lui Dumnezeu care a venit să împlinească „toată dreptatea” nu poate fi în contrast cu Dumnezeu Tatăl care a vorbit în vechime prin profeţi. Isus vrea doar să-i înveţe pe ascultători cum să trăiască în mod desăvârşit legea de demult, reaşezând iubirea în rangul ocupat la început ca cea dintâi poruncă din Lege. În acest sens, Domnul le cere discipolilor: „Aşadar, fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit” (Mt 5,48). Apoi Isus îi mulţumeşte lui Dumnezeu, zicând: „Te preamăresc pe tine, Părinte, stăpânul cerului şi al pământului, pentru că ai descoperit celor mici, misterele împărăţiei tale” (cf. Mt 11,25: versetul la Evanghelie). Astăzi, între ascultătorii lui Isus este şi comunitatea noastră. Aşadar „vorbim de înţelepciunea tainică a lui Dumnezeu, care a fost tăinuită şi pe care Dumnezeu o hotărâse înaintea veacurilor spre gloria noastră, după cum este scris: "Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc pe el". Dar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul, căci Duhul cercetează toate, chiar şi profunzimile lui Dumnezeu. (cf. 1Cor 2,6-10: lectura a doua). În aceste consideraţii omiletice ne oprim puţin la prima lectură (cf. Sir 15,16-18) şi aprofundăm pe larg Evanghelia zilei (cf. Mt 5,17-37).

1. Domnul a pus în faţa ta viaţa şi moartea

Înţeleptul biblic arată că legea lui Dumnezeu are în vedere libertatea omului. Domnul ne-a dat capacitatea de a alege, făcându-ne responsabili de faptele noastre. „Dacă vrei, poţi să păzeşti poruncile, de tine depinde să rămâi credincios. Domnul a pus în faţa ta apa şi focul: întinde mâna spre care doreşti. Viaţa şi moartea, binele şi răul, sunt puse în faţa oamenilor; fiecăruia i se va da una sau alta, după cum a ales” (cf. Sir 15,16-18: prima lectură). Aderarea la adevăr ne face liberi să alegem binele. Desigur, înţelepciunea, bunul simţ, chibzuinţa, măsura, stăpânirea de sine sunt daruri sădite de Creator în fiinţa umană. Pe acest teren bun plăsmuit de „stăpânul cerului şi al pământului” poate încolţi sămânţa Evangheliei. Înţeleptul biblic sugerează necesitatea ca omul să înveţe să păzească legea Domnului din convingere şi să caute binele din motive interioare. Nimeni nu te constrânge să faci răul şi să fii ceea ce eşti. Deci nu da vina pe alţii, ci asumă-ţi răspunderea faptelor tale. Căutarea lui Dumnezeu şi săvârşirea binelui trebuie să se nască din consimţământul liber al omului. Dumnezeu nu vrea să-l constrângă pe om. Adevărata ascultare faţă de Dumnezeu izvorăşte din interior, din „inimă”. La baza ascultării faţă de el stă această dublă convingere: că Dumnezeu nu este un tiran interesat de binele său, ci un tată interesat de binele copiilor. El nu impune o lege folositoare pentru el, dar pentru noi. Abia la acest punct, omul se poate numi cu adevărat religios. Nu atunci când pur şi simplu practică şi păzeşte legea, dar când a înţeles că legea Domnului este viaţă, aprofundare a propriei umanităţi, libertate şi nu sclavie. Predica lui Isus de pe munte presupune aceste lucruri simple pe care le-au înţeles deja înţelepţii din vechime. Isus învaţă un mod diferit de a citi şi înţelege Scriptura şi a descoperi care este voia lui Dumnezeu. De şase ori în predica de pe munte Isus repetă: „Aţi auzit că s-a spus celor din vechime… Eu însă vă spun…”.

2. Isus şi discipolii în faţa Legii

Isus, ca om, a trăit într-un context istoric foarte precis, într-o societate religioasă în care legea lui Dumnezeu însemna totul. Însă învăţătorii Legii acordau mai multă importanţă interpretărilor şi tradiţiilor lor care îi făceau să încalce Legea, crezând că o păzesc mai în amânunt. Acestora Isus le va spune: „Astfel aţi desfiinţat cuvântul lui Dumnezeu pentru tradiţia voastră… propunând învăţături care sunt doar porunci ale oamenilor” (cf. Mt 15,6.9). Despre ei Isus spune că „leagă poveri apăsătoare şi greu de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, iar ei nu vor să le mişte nici cu un deget” (Mt 23,4). Isus se prezintă ca adult şi ca învăţător într-un asemenea ambient, după ce a făcut alegerea de fond să împlinească în mod desăvârşit voia lui Dumnezeu şi să trăiască din tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (cf. Mt 3,15; 4,4). Este hotărât să dea întâietate acelui cuvânt al lui Dumnezeu care răsună în Lege (primele cinci cărţi ale Bibliei) şi în Profeţi. De aceea, Isus le spune discipolilor: „Să nu socotiţi că am venit să desfiinţez Legea sau Profeţii! Nu am venit să desfiinţez, ci să împlinesc” (Mt 5,17). Isus trăieşte legea şi în acelaşi timp duce la împlinire tot ceea ce învaţă Legea şi Profeţii. Acesta este scopul venirii sale. Conştient de misiunea pe care Dumnezeu i-a încredinţat-o, Isus face ca Legea să ajungă la scopul pentru care a fost emanată. Legea a fost dată de Dumnezeu pentru viaţă (cf. Dt 4,1; 5,33; 8,1). Isus va trăi legea în plinătate şi o va duce la împlinire într-un mod de neimaginat, dăruind oamenilor viaţă deplină în Dumnezeu, în casa Tatălui. Şi este sigur că va reuşi: „Căci, adevăr vă spun, mai înainte de a trece cerul şi pământul, nicio iotă şi nicio linioară nu va trece din Lege, până ce nu se vor împlini toate” (Mt 5,18). Asemenea lui Isus, discipolii săi trebuie să trăiască în mod desăvârşit legea lui Dumnezeu şi să o iubească în toate detaliile ei. Potrivit lui Isus, este „mare” acela care împlineşte şi învăţă chiar cele mai mici porunci ale Legii (cf. Mt 5,19). Prin aceasta, Isus lămureşte şi în ce consistă „dreptatea mai mare” a discipolilor în comparaţie cu cea a fariseilor. Ucenicii păzesc şi cele mai mici porunci, în timp ce cărturarii şi fariseii nesocotesc părţile cele mai grele din Lege (cf. Mt 23,23); discipolii pun în practică şi învaţă, pe când cărturarii şi fariseii „spun şi nu fac” (Mt 23,3). Acum înţelegem cuvintele lui Isus adresate ucenicilor: „dacă dreptatea voastră nu o va întrece cu mult pe cea a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Mt 5,20).

3. Etapele desăvârşirii

Sunt mai multe etape pe care trebuie să le parcurgem pentru a ajunge la desăvârşirea Tatălui. Se începe cu adâncul inimii pentru a trăi cu adevărat „Legea Împărăţiei”. Domnul vrea să ne însănătoşeze în totalitate. De aceea, vorbeşte despre mână, despre ochi şi despre inimă, despre firele de păr ale capului, despre mâna dreaptă şi mâna stângă. Are în vedere instituţiile şi Cetatea marelui Rege, diferitele tribunale, Scriptura şi tradiţiile, fără a neglija lumea care ne înconjoară: cerul şi pământul, soarele şi ploaia, lumina şi întunericul. Isus are în vedere mediul concret în care se mişcă oamenii. Pleacă de la tradiţia anterioară. De şase ori revine expresia: „Aţi auzit că s-a spus celor din vechime”… şi apoi revelează modul nou de a fi: „Acum eu acum vă spun”. În această a doua parte aflăm învăţătura lui Isus.

4. „Să nu ucizi”

Să nu ucizi nici cu sabia, nici cu mânia, nici cu insulta, nici cu dispreţul. „Aţi auzit că s-a spus celor din vechime: «Să nu ucizi!» Dacă cineva comite o crimă, va fi condamnat la judecată. Dar eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va fi condamnat la judecată. Dacă cineva îi spune fratelui său «prostule!», va fi condamnat de Sinedriu. Dacă cineva îi spune «nebunule!», va fi condamnat la focul Gheenei. Aşadar, dacă îţi aduci darul la altar şi acolo îţi aminteşti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă acolo, darul tău, în faţa altarului, du-te, împacă-te mai întâi cu fratele tău şi apoi, venind, oferă-ţi darul! Pune-te de acord cu duşmanul tău repede, cât timp mai eşti cu el pe drum, ca nu cumva duşmanul să te dea pe mâna judecătorului, iar judecătorul gardianului şi să fii aruncat în închisoare! Adevăr îţi spun, nu vei ieşi de acolo până când nu vei fi restituit ultimul ban” (Mt 5,21-26). Isus ne învaţă cum să trăim în mod desăvârşit legea din vechime. Arată primii trei paşi spre moarte: mânia, insulta, dispreţul. Sunt trei forme de omucidere. Pedeapsa impusă de lege pentru cine îl ucide fizic pe un altul este valabilă şi pentru cine îl ucide cu cuvântul. De fapt, înainte de a ucide un adversar cu sabia, cineva îl ucide sau îl răneşte cu cuvântul care vine din inimă. Ajunge un simplu cuvânt jignitor: „prostule” sau „nebunule” care marchează un contrast între cei doi. Este suficient un cuvânt care îl desfiinţează pe cineva înaintea celorlalţi, fie sub aspect civil, fie sub aspect religios. Pedeapsa cu focul gheenei nu este doar pentru cel care ucide fizic, dar şi pentru cine îl ucide pe cineva în inima sa; pentru cine îl elimină pe fratele său din propria viaţă; pentru cine trăieşte ca şi cum fratele nu ar exista; cu atât mai grav, dacă face ca el să fie marginalizat în societate. Oricum, problema nu este încă rezolvată, Legea nu a ajuns încă să fie pentru viaţă. Ce se poate face pentru ca cei doi să nu trăiască într-o stare de moarte, unul pentru altul? Isus merge la concret. Lasă limbajul juridic complicat, şi vorbeşte la modul personal. Se adresează direct folosind pronumele „tu”. Are în vedere persoana care printr-o ofertă caută contactul cu Dumnezeu. Acesteia Isus îi aminteşte vechile cuvinte ale psalmistului: „Cine va urca îl locul cel sfânt? Cine are mâinile nepătate şi inimă curată; cine nu spune minciuni şi nu jură în dauna aproapelui său” (Ps 24/25,3-4). Nu ne putem apropia de Dumnezeu fără un serios examen cu privire la relaţiile cu ceilalţi. Cine constată că acestea nu sunt corecte, înainte de oferirea darului, trebuie să facă o mişcare circulară. Să lase darul, pentru moment, şi să se ducă să se împace mai întâi cu fratele său. După ce l-a asigurat pe fratele său că nu are nimic împotriva lui, se va întoarce să ofere darul lui Dumnezeu. Se poate merge şi mai departe. De pildă, ca cei doi să se împace definitiv în tribunal. Isus îi vede ducându-se să rezolve neînţelegerile dintre ei înaintea judecătorului. Dacă cei doi, fiind încă pe drum, decid să se împace, totul se rezolvă. Legea care zice „să nu ucizi”, şi-a ajuns scopul. Triumfă viaţa. Numai împăcarea permite şi asigură observarea acestei porunci. Isus care a venit să aducă împăcarea este cel dintâi care a trăit în plinătate acest cuvânt al Legii.

5. „Să nu comiţi adulter!”

Relaţiile cu alţii se alterează mai întâi în adâncul inimii. „Aţi auzit că s-a spus: «Să nu comiţi adulter!» Eu însă vă spun că oricine priveşte o femeie dorind-o a şi comis adulter cu ea în inima lui. Dacă ochiul tău drept te scandalizează, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci este mai bine pentru tine să piară unul dintre membrele tale decât să-ţi fie aruncat în Gheenă tot trupul! Şi, dacă mâna dreaptă te scandalizează, taie-o şi arunc-o de la tine, pentru că este mai bine pentru tine ca să piară unul dintre membrele tale, decât tot trupul tău să ajungă în Gheenă!” (Mt 5,27-30) . S-a spus… acum eu vă spun. Să nu comiţi adulter în inima ta; nu permite ca ochiul tău să facă ceva încât să ia în posesie o femeie căsătorită; nu-ţi permite să întinzi mâinile asupra ei pentru a o poseda. Legea veche este reconfirmată şi sancţionată cu condamnarea, nu doar cu simpla ucidere a celui care a comis adulterul în exterior, dar şi cu condamnare la moartea definitivă în gheena a celui care l-a comis chiar numai in inima sa. Actul extern este concluzia materială a ceea ce s-a petrecut în inimă. Unica diferenţă este faptul că în vechime actul extern era un simplu act de injustiţie faţă de soţul femeii, care era lezat în proprietatea sa. Femeia căsătorită era considerată ca un bun al bărbatului. Acesta era patronul. Isus reabilitează demnitatea femeii. Este o persoană nu un lucru, obiect de proprietate. Deja actul intern constituie o tulburare de raporturi în primul rând faţă de Dumnezeu şi apoi faţă de soţul femeii şi în cele din urmă faţă de femeia însăşi. Când patima se dezlănţuie, femeia nu mai este respectată, nu mai este văzută ca persoană în singularitatea ei, dar este redusă la un simplu obiect de plăcere; nu mai este ea însăşi; nu mai este liberă; nu poate decide. Păcătosul devine una cu ea, „un singur trup”, dar nu sunt „una” în întâlnire pentru că prevalează posesia unuia asupra alteia. Cum se poate ieşi din această situaţie? Ce se poate face pentru ca legea să fie respect pentru viaţă şi viaţă pentru cei trei: soţul şi soţia sa şi cel învins de patimă? În acest caz cel ce trebuie să reacţioneze este pătimaşul. Acesta trebuie să învingă lăuntric impusul patimii; trebuie să frâneze cu toate puterile ochiul şi mâna care caută să satisfacă toate dorinţele inimii; ambii ochi; amândouă mâinile. Nu-i îndeajuns să scoţi unul sau să tai una… Isus vrea să spună că trebuie să fim dispuşi la orice sacrificiu, nu doar pentru a nu leza drepturile altuia, dar şi pentru ca femeia să nu fie redusă la obiect de plăcere. Acelaşi lucru este valabil şi pentru cea necăsătorită. Trebuie precizat că învăţătura lui Isus este împotriva patimii, nu împotriva iubirii adevărate care înseamnă întotdeauna, chiar în căsătorie, respect reciproc, întâlnire ce permite celor doi să fie în orice moment ei înşişi şi niciodată reduşi la simplu obiect de plăcere. În orice caz, altul trebuie respectat mereu, şi nu legea de dragul legii, dar legea ca ajutor pentru a menţine armonia cuvenită în raporturile umane.

6. Să ţii jurămintele… Nu juraţi deloc

„Din nou aţi mai auzit că s-a spus celor din vechime: «Să nu faci jurământ fals, ci să ţii jurămintele făcute înaintea Domnului!» Eu însă vă spun: să nu juri deloc! … Deci cuvântul vostru să fie: da, da; nu, nu. Ceea ce este în plus faţă de acestea este de la Cel Rău” (cf. Mt 5,33-37). „Aţi auzit că s-a spus”. Se înţelege că „a fost spus” de către Dumnezeu în Legea dată pe Muntele Sinai. Relaţiile cu Dumnezeu sunt explicite încă de la început. „Jurământul” este un act ce sacralizează în gradul cel mai înalt relaţiile umane. Dumnezeu este chemat ca martor să intre în plin în relaţiile noastre interpersonale. Însă, Dumnezeu este adevărul. De aici porunca: Să nu juri strâmb: „Să nu vă juraţi strâmb pe numele meu şi să nu pângăriţi numele cel sfânt al Dumnezeului vostru” (Lev 19,12). Profeţii s-a ridicat împotriva sperjurului. Legea şi Profeţii interzic „a jura strâmb”. Isus este de partea legii cu atât mai mult cu cât adaugă: „să ţii jurămintele făcute înaintea Domnului!” Jurământul în numele Domnului este un solemn act de cult, având unele trăsături pozitive. De exemplu: prin jurământ Dumnezeu este preamărit; este o adevărată mărturisire de credinţă în unicitatea lui Dumnezeu; înseamnă a-l face pe Dumnezeu garant al propriei vieţi, excluzând orice formă de idolatrie. E clar că Isus nu vrea ca relaţiile interpersonale să fie condiţionate de jurământ; vrea ca omul să fie loial şi să fie recunoscut ca atare de către toţi ceilalţi. Vrea ca în vorbire cuvântul „da” să fie „da”, şi „nu”, „nu”. Vrea ca „da” sau „nu” să fie susţinut de o conduită transparentă, fără umbră de îndoială. A-l chema pe cineva, fie chiar pe Dumnezeu, să fie martor că spunem adevărul, este întotdeauna un semn că relaţiile umane nu se bazează pe încredere. Şi acest lucru este absurd între fraţii de credinţă. Diferit este cazul când este vorba de relaţia noastră personală cu Dumnezeu. E clar că putem face o făgăduinţă cu jurământ înaintea lui Dumnezeu, pentru a ne angaja în ceva plăcut lui. Însă atunci să ţinem jurămintele. Dacă aici Isus spune „să nu juri deloc”, o face probabil din cauza abuzurilor ce se înmulţeau în Israel. Pentru a nu pronunţa numele lui Dumnezeu se recurgea la multe alte formule, încât se credea că valorează mai mult un jurământ făcut pe aurul templului decât pe templul însuşi (cf. Mt 23,16). Exemplele aduse de Isus: cer, pământ, Ierusalim, sunt semnificative. În orice jurământ este implicat mereu Dumnezeu, chiar când se jură pe capul propriu. Dumnezeu este stăpânul vieţii mele; o dovedeşte faptul că nimeni nu-i capabil să schimbe culoarea părului capului. În concluzie: ajunge un „da” sau un „nu”. Dacă asta nu-i suficient, înseamnă că există la mijloc ceva ce vine de la diavol, că nu suntem „curaţi cu inima”, că nu suntem adevăraţi discipoli, că ne paşte pericolul de a ne adresa greşit lui Dumnezeu şi abuza de numele lui. Când între oameni lipseşte încrederea reciprocă, să fim siguri că nici jurământul nu o poate garanta. Omul este el însuşi, este realizat pe deplin ca om atunci când este „da” din convingere, la fel ca Isus: „Căci Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos, care a fost predicat între voi, prin noi… nu este da şi nu, ci în el este numai da” (cf. 2Cor 1,19).

7. Cântarea psalmistului

Psalmistul arată că în împlinirea voinţei lui Dumnezeu este pacea noastră. „Fericiţi sunt aceia care umblă în legea Domnului. Fericiţi sunt cei neprihăniţi pe cale, care umblă în legea Domnului. Fericiţi sunt cei care păzesc mărturiile lui şi-l caută din toată inima. Tu ai dat orânduirile tale, ca să fie păzite cu grijă. O, de ar fi căile mele statornice în a păzi hotărârile tale! Fă bine slujitorului tău, ca să rămân în viaţă şi să păzesc cuvântul tău! Deschide-mi ochii, ca să văd faptele minunate ale legii tale! Arată-mi, Doamne, calea hotărârilor tale şi o voi păzi până la sfârşit! Fă-mă să pricep, ca să păzesc legea ta, şi o voi păzi din toată inima!” (Ps 118/119,1-2.4-5.17-18.33-34: psalmul responsorial).

8. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule, tu ne-ai spus că-ţi faci lăcaş în inimile drepte şi curate: dă-ne fericirea să trăim pururi în harul tău, astfel încât să binevoieşti a locui în noi.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 14 februarie 2020) 

14 februarie 2020, 09:54