Căutare

Vatican News
2019.09.08 Vangelo di domenica 2019.09.08 Vangelo di domenica  (© Vatican News)

Consideraţii omiletice la Duminica a VII-a de peste an (A): Voi ce faceţi mai mult?

Eu însă vă spun: iubiţi-i pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă persecută, ca să deveniţi fiii Tatălui vostru care este în ceruri, care face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi! „Aşa cum este sfânt cel care v-a chemat, deveniţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră, pentru că este scris: «Fiţi sfinţi, pentru că eu sunt sfânt»” (1Pt 1,15-16).

(Vatican News – 23 februarie 2020) E Ziua Domnului, duminica ce precede începutul Postului Mare. Începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie cu o mărturisire de credinţă din psalmii biblici: „Doamne, eu am încredere în bunătatea ta. Inima mea tresaltă de bucurie pentru mântuirea ta. Îi voi cânta Domnului, pentru că m-a copleşit cu daruri!” (Ps 12/13,6: Ant. la intrare). Nu trebuie să ne îndoim de iubirea lui milostivă, căci „Dumnezeu şi-a arătat iubirea faţă de noi prin faptul că, încă pe când eram păcătoşi, Cristos a murit pentru noi” (Rom 5,10). Prin învăţătura sa Isus l-a făcut cunoscut pe Tatăl ceresc şi l-a revelat cu pilda vieţii până la dăruirea totală de sine. Nu s-a opus potrivnicilor în timpul pătimirii, căci „insultat fiind, nu a răspuns la insultă, suferind, nu ameninţa, ci s-a dat pe sine în mâna celui care judecă cu dreptate. El însuşi, pe lemn, a purtat păcatele noastre în trupul său pentru ca noi, murind pentru păcate, să trăim pentru dreptate”. Prin rănile lui am fost vindecaţi (cf. 1Pt 2, 23-24). Isus a trăit ceea ce profetul a scris despre slujitorul lui Dumnezeu: „Spatele l-am dat spre bătăi şi obrajii mei spre pălmuiri, şi faţa mea nu am ferit-o de ruşinea scuipărilor” (Is 50,6).

Duminica a VII-a, anul A: considerații omiletice

1. Fericiţi cei blânzi: iubiţi-i pe duşmanii voştri!

În Evanghelia acestei duminici Isus explică una din cele opt fericiri proclamate în predica de pe munte: „Fericiţi cei blânzi, pentru că ei vor moşteni pământul” (Mt 5,5). Isus învaţă că cei săraci înaintea lui Dumnezeu, întrucât sunt blânzi şi nu recurg la violenţă pentru rezolvarea situaţiei lor, vor moşteni pământul făgăduit, adică cerul. Deşi nu rămân inactivi, săracii „în duh” ştiu că rezolvarea problemelor lor este un adevărat act de mântuire ce poate veni doar de la Dumnezeu. Astăzi, în finalul Evangheliei (cf. Mt 5,38-48) Isus le cere discipolilor să fie total devotaţi legii iubirii care stă la baza Împărăţiei: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit” (Mt 5,48). Perfecţiunea la care cheamă Isus este iubirea desăvârşită faţă de semenii noştri. Nu este îndeajuns să-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Pentru a avea în noi iubirea lui Dumnezeu trebuie să-i iubim pe duşmanii noştri şi astfel prin iertare să rupem lanţul urii şi al răzbunării. Legea talionului însemna deja un progres în cazul răzbunării, în sensul că frâna tendinţa omului de a depăşi orice limită pentru a-şi face singur dreptate. Isus o depăşeşte iar învăţătura sa nu are nevoie de explicaţii suplimentare: "Aţi auzit că s-a spus: «Ochi pentru ochi» şi «dinte pentru dinte!» Eu însă vă spun: să nu vă împotriviţi celui rău; ba mai mult, dacă cineva te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt! Celui care vrea să te judece şi să-ţi ia tunica, lasă-i şi mantia, iar dacă cineva te-ar constrânge să faci o mie de paşi, mergi cu el două! Celui care îţi cere dă-i şi celui care vrea să împrumute de la tine nu-i întoarce spatele. Aţi auzit că s-a spus: «Să-l iubeşti pe aproapele tău şi să-l urăşti pe duşmanul tău!» Eu însă vă spun: iubiţi-i pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă persecută, ca să deveniţi fiii Tatălui vostru care este în ceruri, care face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi! Căci, dacă îi iubiţi pe cei care vă iubesc, ce răsplată aveţi? Oare nu fac acelaşi lucru şi vameşii? Şi dacă îi salutaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Oare nu fac acelaşi lucru şi păgânii? Aşadar, fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit!" (Mt 5,38-48: Evanghelia zilei). În continuarea acestor consideraţii omiletice ne oprim puţin la prima lectură iar apoi revenim la Evanghelia zilei şi pe scurt la scrisoarea Apostolului. Evanghelia este pregătită de lectura din Vechiul Testament.

2. Fiţi sfinţi, pentru că eu sunt sfânt

Încă din vechime Dumnezeu a propus poporului biblic un „cod al sfinţeniei” (cf. Lev 17-26), care anticipă Evanghelia lui Isus. De-a lungul istoriei Israelul şi-a căutat o demnitate inspirată din cea a lui Dumnezeu; urmărea să imite comportamentul lui Dumnezeu pentru a fi poporul său. Acest ideal trebuia tradus în trăirea zilnică la modul imperativ: „Fiţi sfinţi, căci sfânt sunt eu, Domnul Dumnezeul vostru! Să nu urăşti pe fratele tău în inima ta; să mustri pe aproapele tău ca să nu porţi păcat din cauza lui! Să nu te răzbuni şi să nu ţii ură pe fiii poporului tău! Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi! Eu sunt Domnul” (Lev 19,2.17-18: prima lectură). „Fiţi sfinţi, pentru că eu sunt sfânt”. Ce înseamnă „sfânt”? Nu este un cuvânt uşor de înţeles. Adesea cuvântul „sfinţenie” este folosit în mod confuz. Văzută în Dumnezeu, „sfinţenia” se referă la măreţia şi distanţa lui în raport cu omul. În mod paradoxal, sfinţenia se manifestă în apropierea lui Dumnezeu faţă de oameni. Cel infinit de „altfel” se apropie de noi pentru a ne ridica şi atrage la sine. Apropierea lui Dumnezeu s-a înfăptuit în taina lui Cristos. Văzută în om, sfinţenia înseamnă că suntem în întregime, trup şi suflet, ai Domnului. „Sfânt” este acela care are curajul să stea de partea lui Dumnezeu şi nu de partea lumii. „Sfânt” este acela căruia nu îi este teamă că şi-ar pierde identitatea de om sau că ar trăda lumea pentru faptul că vrea să-i aparţină lui Dumnezeu. Dimpotrivă, aparţinând lui Dumnezeu, omul se regăseşte pe sine, regăseşte lumea şi pe semenii săi în modul cel mai adevărat. Apartenenţa la Dumnezeu este semnul fidelităţii faţă de om. Separarea sau îndepărtarea de păcat, de egoism, de idoli şi de falsele idealuri nu separă de solidaritatea cu semenii. Apartenenţa la Domnul şi separarea de lume consistă în „a-l iubi pe aproapele nostru ca pe noi înşine”. Acesta este centrul ascultării de Domnul şi aspectul original al vieţii creştine. Porunca iubirii de aproapele se încheie cu afirmaţia: „Eu sunt Domnul”. Expresia revine frecvent în cartea Liviticului. Prin această expresie Dumnezeu ne invită să-l imităm, să ne însuşim gândurile şi judecăţile lui. Este ca şi cum ne-ar zice: „Eu, Domnul, gândesc aşa şi mă comport aşa; gândiţi şi comportaţi-vă şi voi în acelaşi mod. Eraţi sclavi în Egipt şi eu v-am eliberat; acum sunteţi păcătoşi şi eu continuu să vă iert. Pentru ce nu faceţi la fel şi voi cu semenii voştri?”

3. Iubirea de duşmani: atitudine concretă de bunăvoinţă

Bineînţeles, iubirea de duşmani despre care vorbeşte Isus nu se referă la emoţii şi sentimente. Iubirea creştină este o atitudine de bunăvoinţă ce se traduce în acţiuni concrete: „a ne ruga pentru cei care ne prigonesc”; „a-i saluta” pe cei care nu sunt fraţi ai noştri . A-i iubi pe proprii duşmani înseamnă a se ruga la Dumnezeu pentru ei şi a-i saluta, adică a le dori „pace” (shalόm). A dori ca şi duşmanii noştri să beneficieze de bunurile mesianice promise de Dumnezeu. În fragmentul paralel reprodus de evanghelistul Luca porunca iubirii de duşmani este precizată prin trei imperative: „faceţi bine celor care vă urăsc, binecuvântaţi-i pe cei care vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei care vă defăimează” (cf. Lc 6,27-28). Potrivit lui Isus, „iubirea” înseamnă bunăvoinţă activă faţă de toţi oamenii, urmărirea binelui lor, rugăciune către Dumnezeu pentru ei. Desigur, aceste cerinţe sunt paradoxale, dar este vorba de Evanghelie. Pe de altă parte, dacă ne gândim bine, intuim că şi iertarea este ceva contradictoriu. Cu toate acestea, iertarea este necesară pentru convieţuirea la orice nivel: în relaţiile de familie, între prieteni, în societate, şi de-a dreptul în relaţiile dintre popoare. Fără un minim de îngăduinţă şi de împăcare societatea se nimiceşte singură. Un rabin din vechime obişnuia să repete că atunci când Dumnezeu a creat lumea, nu reuşea să o facă să stea în picioare. Apoi a creat iertarea, şi lumea a stat în picioare. A accepta invitaţia şi porunca de a fi desăvârşiţi precum Tatăl ceresc înseamnă a păzi cuvântul lui Isus Cristos de pe muntele fericirilor: Fericiţi cei săraci în duh, blânzi, milostivi, loiali, curaţi cu inima, făcători şi purtători de pace. Pe scurt, înseamnă a fi „fii ai lui Dumnezeu”. „Dacă cineva păstrează cuvântul lui Cristos, într-adevăr iubirea lui Dumnezeu în el este desăvârşită” (1In 2,5a: aclamaţie la Evanghelie). Isus cere discipolilor să-i iubească pe duşmani şi să se roage pentru cei care îi persecută, aşa cum el va face pe cruce. Sunt cuvintele cele mai angajante rostite de Isus. Motivul este concludent: „Voiţi să fiţi fii ai lui Dumnezeu? Comportaţi-vă precum Tatăl vostru care face să răsară soarele peste cei buni şi peste cei răi”.

4. Sunteţi templul prezenţei lui Dumnezeu

Desigur, iertarea, şi cu atât mai mult iubirea de duşmani, nu este un lucru uşor; ea pare un paradox şi într-adevăr este. Însă, aceasta este înţelepciunea lui Dumnezeu revelată în Isus Cristos. Apostolul Paul avertizează: „Să nu se înşele nimeni!... Dacă cineva dintre voi crede că este înţelept în lumea aceasta, să devină nebun ca să ajungă înţelept, pentru că înţelepciunea acestei lumi este o nebunie înaintea lui Dumnezeu”. Acelaşi apostol ne aminteşte: „Fraţilor, nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă cineva distruge templul lui Dumnezeu, şi Dumnezeu îl va distruge pe el. Căci templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi, este sfânt… căci este scris: „El îi va pierde pe cei înţelepţi în şiretenia lor”. Şi din nou: „Domnul cunoaşte gândurile celor înţelepţi el ştie că sunt zadarnice”. Astfel încât nimeni să nu se laude cu oamenii, căci toate sunt ale voastre: fie Paul, fie Apolo, fie Chefa, fie lumea, fie viaţa, fie moartea, fie cele prezente, fie cele viitoare: toate sunt ale voastre, iar voi sunteţi ai lui Cristos, iar Cristos al lui Dumnezeu” (1Cor 3,16-23: lectura a doua).

5. Cântarea psalmistului

Bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu s-au manifestat pentru noi în Isus Cristos. Să-i prezentăm ofranda buzelor ca expresie a aducerii noastre de mulţumire: „Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul şi tot ce este în mine să binecuvânteze numele său cel sfânt! Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita nicicând de binefacerile sale! El îţi iartă toate nelegiuirile şi te vindecă de orice boală. El îţi răscumpără viaţa din adânc şi te încununează cu îndurare şi dragoste. Domnul este îndurător şi milostiv, el este îndelung răbdător şi plin de îndurare. El nu face după greşelile noastre, nici nu ne răsplăteşte după fărădelegile noastre. Cât de departe este răsăritul de apus, atât de mult îndepărtează de la noi nelegiuirile noastre. Aşa cum un tată îşi iubeşte copiii, aşa îi iubeşte Domnul pe cei care se tem de el” (Ps 102/103,1-4.8.10.12-13: psalmul responsorial).

6. Rugăciunea Bisericii

Atotputernice Dumnezeule, dăruieşte-ne, te rugăm, harul să cugetăm pururi la cele spirituale, ca să împlinim ceea ce e plăcut înaintea ta, şi prin cuvânt, şi prin faptă.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 21 februarie 2020).

21 februarie 2020, 08:59