Căutare

2020.01.10 Battesimo di Gesù 2020.01.10 Battesimo di Gesù 

Consideraţii omiletice la sărbătoarea Botezul Domnului (A): Consacrat pentru misiune

După ce a fost botezat, Isus a ieşit îndată din apă. Şi iată că s-au deschis cerurile şi l-a văzut pe Duhul lui Dumnezeu coborând ca un porumbel şi venind deasupra lui! Şi a fost un glas din ceruri care spunea: "Acesta este Fiul meu cel iubit, în care mi-am găsit plăcerea!"

(Vatican News – 12 ianuarie 2020) E Ziua Domnului, sărbătoarea „Botezul Domnului”. Astăzi ne aflăm toţi în mod ideal la râul Iordan şi îl contemplăm pe Isus care cu smerenie se aşează la rând între păcătoşi pentru a fi botezat de către Ioan. Botezul Domnului este o nouă epifanie (teofanie), căci, „după ce a fost botezat Isus, s-au deschis cerurile şi Duhul lui Dumnezeu, în chip de porumbel, s-a oprit deasupra lui, iar glasul Tatălui a răsunat: „Acesta este Fiul meu cel iubit, în care mi-am găsit mulţumirea” (cf. Mt 3,16-17: Ant. la intrare). Isus este Fiul cel preaiubit al Tatălui. Duhul Sfânt îl consacră pentru misiunea de mântuitor al oamenilor. La începutul vieţii sale publice se află botezul iar la încheierea vieţii sale pământeşti se află crucea. Cufundarea în apă anticipă şi prefigurează intrarea lui întru moarte. „Isus se coboară-n Iordan ca să spele păcatele noastre şi multe şi grele. Când iese din apă, Ioan îl arată mulţimii pe Mielul curat, fără pată” (Imn liturgic). Sărbătoarea „Botezul Domnului” ne invită să reflectăm asupra renaşterii noastre spirituale prin baia Botezului. Toţi câţi am fost botezaţi în Cristos Isus, întru moartea lui am fost botezaţi. Într-adevăr, am fost înmormântaţi împreună cu El prin Botez în moarte, pentru ca, după cum Cristos a înviat din morţi prin mărirea Tatălui, tot astfel să umblăm şi noi în înnoirea vieţii (Rom 6,3-4). În aceste consideraţii, după câteva precizări preliminare, aprofundăm lecturile liturgice.

Considerații omiletice: Botezul Domnului

1. Ioan Botezătorul

Spre anul 30, după felul nostru de a număra anii de la naşterea lui Isus, un om numit Ioan Botezătorul, trăia pe malurile râului Iordan în Palestina. Ioan Botezătorul, despre care vorbesc şi istoricii timpului, trăia ca nomazii din pustiu, care ştiau să ţese haine din păr de cămilă sau de capră, purtau cingători din piele, locuiau în colibe făcute din ramuri de copaci, sau în corturi, şi adesea petreceau noaptea sub cerul liber.

2. Botezul, un rit cu semnificaţie profundă

Ioan boteza, şi de aceea a fost numit „Botezătorul”. Cuvântul „a boteza” înseamnă „a cufunda în apă”. De fapt, acela care se lăsa botezat cobora în râu şi se cufunda aproape complet, în timp ce Ioan îi vărsa apă pe cap. Acest gest are o semnificaţie profundă. Mai întâi apa este izvor de viaţă. Când nu mai este apă, când nu plouă un timp mai îndelungat, vine seceta şi viaţa dispare. Să ne gândim la seceta cumplită şi la incendiile devastatoare din aceste zile în Australia. Când apa revine, revine bucuria şi sărbătoarea. Însă apa este cauză de moarte. Când cade în mare cantitate, ea devine un flagel, aduce distrugere şi prăpăd. Botezul este un semn de moarte şi de viaţă nouă. A coborî în apă, a se cufunda cu totul, devine semn al voinţei de a muri pentru viaţa de păcat trăită până în acel moment. A ieşi din apă în cadrul botezului este semn al unei reînnoiri, a unei noi naşteri. Este ca şi cum am deveni complet noi şi am începe o viaţă nouă. Botezul lui Ioan la râul Iordan era un botez al pocăinţei, un botez de convertire. Cei care se lăsau botezaţi, îşi mărturiseau păcatele, erau purificaţi şi puteau începe o viaţă nouă.

3. Duhul lui Dumnezeu coboară asupra lui Isus

Când Ioan l-a văzut pe Isus apropiindu-se, nu voia să-l boteze, se opune, ştiind că el nu avea nevoie de pocăinţă. Însă Isus insistă şi chiar îl obligă. Isus nu rămâne distant, nu stă departe de omenirea păcătoasă, dimpotrivă se identifică cu cei păcătoşi. În acel timp, a venit Isus din Galileea la Iordan, la Ioan, ca să fie botezat de el. Dar Ioan încerca să-l oprească, spunându-i: "Eu am nevoie să fiu botezat de tine şi tu vii la mine?" Răspunzând, Isus i-a zis: "Lasă acum, căci aşa se cuvine, ca noi să împlinim toată dreptatea!" Atunci el l-a lăsat. După ce a fost botezat, Isus a ieşit îndată din apă. Şi iată că s-au deschis cerurile şi l-a văzut pe Duhul lui Dumnezeu coborând ca un porumbel şi venind deasupra lui! Şi, iată, a fost un glas din ceruri care spunea: "Acesta este Fiul meu cel iubit, în care mi-am găsit plăcerea!" (Mt 3,13-17: Evanghelia ziliei). Când Isus a ieşit din râu, după botez, s-au petrecut câteva semne minunate menite să-i arate lui Ioan şi tuturor celor prezenţi că Isus era trimisul lui Dumnezeu, Mesia cel aşteptat. Dacă cerurile se deschid, înseamnă că odată cu Isus a sosit timpul împăcării dintre Dumnezeu şi oameni. Glasul care vine din cer şi proclamă că Isus este „Fiul meu preaiubit” are scopul de a-i face pe toţi să ştie că Isus este mult mai mult decât un om: este o Persoană divină. Cerul se deschide iar prezenţa Duhului Sfânt confirmă identitatea lui Isus ca Fiul cel iubit de către Tatăl. Cerul care fusese închis după căderea în păcat şi izgonirea din rai a primilor părinţi, se redeschide. Duhul Sfânt care îi însufleţea pe profeţi coboară peste el în chip de porumbel. Dacă Duhul Sfânt coboară deasupra lui Isus ca un porumbel, înseamnă că Isus vine să ne aducă viaţa lui Dumnezeu. Porumbelul din corabia lui Noe a purtat de fapt prima ramură verde, după ce potopul acoperise cu apă tot pământul. Cerul deschis, Duhul care coboară, glasul care se aude: sunt toate semne ale întâlnirii dintre cer şi pământ, dintre Dumnezeu şi om. Acum omul şi Dumnezeu intră în comuniune iar punctul de întâlnire este Isus, Cuvântul lui Dumnezeu care s-a făcut trup omenesc. Dumnezeu însuşi îl defineşte pe Isus „Fiul meu preaiubit”, sediul prezenţei divine supreme. Taina aceasta fusese prevestită de profeţii de demult.

4. Iată-l pe slujitorul meu, în care sufletul meu îşi găseşte bucuria

Pagina din Evanghelie se luminează cu ajutorul celorlalte două lecturi liturgice. Prima lectură este primul din cele patru poeme care în cartea profetului Isaia (Deutero-Isaia) îl descriu pe „Slujitorul lui Dumnezeu”. El trebuie „să proclame dreptul”, adică să pună capăt contrastului dintre Dumnezeu şi zeii păgânilor, să proclame neputinţa idolilor. Deoarece „Duhul este asupra lui”, Slujitorul va fi puternic şi va triumfa, dar fără zgomot şi fără violenţă. El îi va învăţa pe oameni să trăiască „în dreptate”, adică să trăiască o religie interioară şi adevărată care nu se limitează la îndeplinirea rituală, dar este o căutare a voinţei lui Dumnezeu. Astfel va fi „lumină”, căci va înlătura orbirea inimii şi formalismul religios care încătuşează libertatea. Aşa spune Domnul: "Iată slujitorul meu pe care îl sprijin, alesul meu în care sufletul meu îşi găseşte plăcerea! El va aduce popoarelor judecata. Nu va striga, nu-şi va ridica glasul şi nu se va auzi pe uliţe vocea sa. Trestia frântă nu o va rupe şi fitilul fumegând nu-l va stinge. El va aduce dreptatea cu fidelitate. Nu va obosi şi nu se va descuraja până va aşeza judecata pe pământ, căci insulele aşteaptă legea lui. «Eu, Domnul, te-am chemat în dreptate şi te-am luat de mână; te-am păstrat ca să te fac alianţă pentru popor şi lumină pentru neamuri, să deschizi ochii celor orbi, să-i scoţi din închisoare pe cei captivi şi din temniţă, pe cei care locuiesc în întuneric»" (Is 42,1-4.6-7: prima lectură). Isus este adevăratul Slujitor pe care Dumnezeu îl sprijină şi în care îţi găseşte plăcerea.

5. Dumnezeu l-a uns pe Isus cu Duhul Sfânt

Lectura a doua este începutul discursului rostit de apostolul Petru în casa centurionului Corneliu. Până atunci majoritatea apostolilor se mărginiseră să predice Evanghelia în rândul evreilor. Însă, deoarece Duhul Sfânt îi făcea pe păgâni să intre în relaţie cu apostolii, aceştia înţeleg clar că trebuie să meargă şi la străini. Petru recunoaşte că mântuirea adusă de Isus este universală. "Într-adevăr, acum înţeleg că Dumnezeu nu este părtinitor, ci, în orice neam, cel care se teme de el şi face dreptatea îi este plăcut. El a trimis fiilor lui Israel cuvântul său, care aduce vestea cea bună a păcii prin Isus Cristos. Acesta este Domnul tuturor. Voi ştiţi ceea ce s-a petrecut în toată Iudeea, începând din Galileea, după botezul pe care l-a predicat Ioan: cum l-a uns Dumnezeu pe Isus din Nazaret cu Duhul Sfânt şi cu putere. Acesta a trecut făcând bine şi vindecându-i pe toţi cei care erau stăpâniţi de diavol, pentru că Dumnezeu era cu el" (Fap 10,34-38: lectura a doua).

6. Botezul creştin, botezul nostru

Botezul nostru nu este decât actualizarea acestui eveniment. Lecturile propuse astăzi la sfânta Liturghie sunt înainte de toate o invitaţie la a ne bucura pentru darul botezului. În Isus Cristos noi am fost botezaţi, eliberaţi de păcat şi am devenit făptură nouă. Şi nouă glasul din cer ne repetă: „Tu eşti fiul meu preaiubit”. Aşadar, să trăim darul primit; să credem că suntem fii ai lui Dumnezeu; să ne lăsăm bucuros plăsmuiţi de Duhul Sfânt care a fost revărsat în inimile noastre la primirea botezului. „Să căutăm să ne reîntoarcem la măreţia originară: doar dacă Dumnezeu este prezent, omul ajunge la adevărata sa măreţie. Omul, purificându-se, poate să-l vadă pe Dumnezeu, la fel ca cei cu inima curată (cf. Mt 5,8): «Dacă, printr-o viaţă activă şi atentă vei spăla răutăţile care s-au depus pe inima ta, va străluci din nou în tine frumuseţea divină… Contemplându-te pe tine însuţi vei vedea în tine pe cel pe care-l doreşte inima ta şi vei fi fericit». Aşadar, trebuie să curăţim urâciunile care s-au depozitat în inima noastră şi să regăsim în noi înşine lumina lui Dumnezeu. Omul are drept scop contemplarea lui Dumnezeu. Doar în ea va putea să-şi găsească împlinirea. Pentru a anticipa într-o oarecare măsură un asemenea obiectiv deja în această viaţă, omul trebuie să înainteze neîncetat spre o viaţă spirituală, o viaţă trăită în dialog cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, deplina realizare a omului constă în sfinţenie, într-o viaţă trăită în întâlnirea cu Dumnezeu, care astfel devine luminoasă şi pentru ceilalţi şi pentru lume. Pentru suflet, «este vorba nu de a cunoaşte ceva despre Dumnezeu, ci de a-l avea în sine pe Dumnezeu». Când îl avem pe Dumnezeu în noi, când omul îl iubeşte pe Dumnezeu, prin acea reciprocitate care este proprie iubirii, el vrea ceea ce Dumnezeu însuşi vrea şi prin urmare cooperează cu Dumnezeu la modelarea imaginii divine în sine. Pentru a persevera pe drumul spre perfecţiune şi a-l avea în sine pe Dumnezeu, a purta în sine Duhul lui Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu, omul trebuie să se adreseze lui cu încredere în rugăciune: «Prin rugăciune reuşim să stăm cu Dumnezeu. Însă cine este cu Dumnezeu este departe de duşman. Rugăciunea este sprijin şi apărare a castităţii, frână a mâniei, domolire şi stăpânire a mândriei. Rugăciunea este paza fecioriei, apărarea fidelităţii căsătoriei, speranţă pentru cei care veghează, belşug de roade pentru agricultori, siguranţă pentru navigatori» (Sf. Grigore de Nisa).

7. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule atotputernic şi veşnic, care, la Botezul său în Iordan, l-ai proclamat pe Cristos drept Fiul tău preaiubit, în timp ce Duhul Sfânt cobora asupra lui, dăruieşte-le fiilor tăi adoptivi, renăscuţi din apă şi Duh Sfânt, harul să rămână mereu în iubirea ta.

(Radio Vatican -  Anton Lucaci, material omiletic de vineri 10 ianuarie 2020)

10 ianuarie 2020, 12:00