Căutare

Vatican News
2019.03.29 preghiera, mani giunte, pregare il vangelo 2019.03.29 preghiera, mani giunte, pregare il vangelo 

Consideraţii omiletice la sfârşit şi început de an: Domnul te va păzi la plecare şi la venire

La cumpăna anilor. Pe tine, Dumnezeule, te lăudăm. În mâinile tale, Doamne, sunt tâmplele capului meu. Cu Pruncul Isus să ne binecuvânteze Fecioara de sus.

(Vatican News - 30 decembrie 2019) La cumpăna anilor, gândurile năvălesc sufletul într-un amestec nedesluşit de lumini şi umbre. Se trezesc în noi sentimente de recunoştinţă şi speranţă dar şi de dureri tăinuite greu de stăpânit. În perioada liturgică a Crăciunului, după ce am celebrat sărbătoarea Sfintei Familii, Liturghia propune în prima zi a unui nou an civil solemnitatea Sfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Adevărata noutate a lumii este Pruncul Isus, rodul binecuvântate al Fecioarei Maria. Contemplând misterul divinei maternităţi trăim simţăminte de gratitudine pentru anul care apune şi pentru anul nou care stă să înceapă. Zilele trec iar scurgerea timpului ne face mai reflexivi. Să îndreptăm privirea cu adâncă recunoştinţă spre Acela care este neschimbat şi mereu Acelaşi, Stăpânul timpului şi al istoriei. În aceste clipe îi purtăm în suflet pe toţi cei dragi, de aproape şi de departe.

1. Recunoştinţă 

Întrebat ce gânduri ar dori să exprime într-un asemenea moment, cardinalul italian Ersilio Tonini, ajuns la o vârstă venerabilă (1914 - 2013), bine cunoscut publicului pentru luările sale de poziţie în presă şi la televiziune, a răspuns: „înainte de toate o recunoştinţă neţărmurită familiei căreia îi datorez viaţa fizică, dar mai ales lumea interioară cu simţămintele ei, acele certitudini şi aspiraţii care m-au călăuzit în umila slujire a lui Dumnezeu. Când voi apărea înaintea Domnului, îl voi ruga să-mi permită să merg la tatăl meu şi la mama mea. Mi-am pregătit deja micul discurs. Când îi voi vedea le voi spune: „Trebuie să vă mulţumesc foarte mult. Cât erau de adevărate lucrurile pe care mi le-aţi învăţat, cât erau de drepte cele ce-mi spuneaţi, cât erau de frumoase, cât erau de sfinte”. În felul acesta mi-aş exprima gratitudinea, deşi niciodată, nu ne dăm seama îndeajuns ce mare binefacere înseamnă familia. E bine să ne amintim aceasta cel puţin în ultima zi a anului. Dumnezeu a hărăzit familia şi ne-a dat fericirea să o putem avea. Să mulţumim Domnului Dumnezeului nostru!”

2. Timpul trece

Romano Guardini, preot catolic, teolog şi scriitor italian naturalizat german (1885 - 1968) notează în jurnalul său un fapt care la prima vedere pare lipsit de importanţă pentru el, ajuns la bătrâneţe, dar care i-a marcat acel moment al vieţii. Plimbându-se pe aleea unui parc din oraşul München, a fost întrebat de un tânăr în trecere, cât este ora. I-a răspuns imediat. Tânărul voia, fireşte, să ştie momentul zilei. Dar acea întrebare l-a făcut pe marele teolog, continuându-şi plimbarea, să se întrebe la ce punct al drumului vieţii se află, să se gândească la ora vieţii sale, la timpul istoric, care îşi are un curs al său, şi să devină mai conştient că pentru el ora era înaintată.

3. Viaţa în mâini bune

Este îndeajuns acest episod pentru ca să ne dăm seama că timpul este o realitate complexă, o problemă filozofică misterioasă. Există un timp care este propriu doar omului, şi înainte de toate individual, format de arcul ce se întinde de la naştere până la moarte, şi pentru care vechea traducere latină a Psalmului 30,6 (Biblia Vulgata) redă o imagine foarte sugestivă: „În manibus tuis Domine tempora mea”, adică „în mâinile tale Doamne sunt timpurile mele”, text care admite însă şi o altă traducere deoarece cuvântul „tempora”, „timpuri” poate să însemne şi „tâmple”. În acest caz, versetul psalmului s-ar putea traduce astfel: „În mâinile tale, Doamne, sunt tâmplele mele”. Tu ţii tâmplele capului meu în mâinile tale. Pulsaţiile inimii bat ritmul vieţii care este tot timpul în mâinile lui Dumnezeu. Este bine ca acum la cumpăna anilor să simţim şi să spunem cu toată convingerea: „În mâinile tale, Doamne, sunt tâmplele mele, este viaţa mea!” 
Acum când un an se încheie şi altul e gata să înceapă, conştienţi că viaţa este în mâinile lui Dumnezeu, vrem ca trecerea spre noul an să fie sub privirea Domnului, amintindu-ne de îndemnul apostolului Paul: „Orice faceţi, cu cuvântul şi cu fapta, toate să le faceţi în numele Domnului Isus şi prin el să mulţumiţi lui Dumnezeu Tatăl” (Col 3,17).

4. Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm

De aceea, mai întâi îi aducem mulţumiri Domnului pentru zilele pe care le-am trăit cu tâmplele în mâinile sale; îi mulţumim pentru bucuriile pe care ni le-a dat; îi mulţumim mai ales pentru că nu a fost nici o clipă în care El să ne fi părăsit; îi mulţumim plini de recunoştinţă pentru că de nenumărate ori a alergat după noi, asemenea păstorului care merge în căutarea oii răzleţe şi rătăcite, prinsă poate între spini şi mărăcini sau căzută în vreo văgăună, şi găsind-o, o scoate cu grijă, o ia pe umeri şi o readuce bucuros la turmă. Cu simţămintele fiului mai mic din parabola Tatălui milostiv spunem fiecare: „Miserere nostri, Domine, miserere nostri!”, „Ai milă de noi, Doamne, ai milă de noi”. „Fie, Doamne, mila ta asupra noastră precum şi noi am nădăjduit în tine”. „Salvum fac populum tuum Domine”, „Mântuieşte, Doamne, pe poporul tău şi binecuvântează moştenirea ta”. Voim să păşim în noul an purtaţi pe umerii Bunului Păstor care ne conduce la Tatăl şi căruia îi cântăm „Te Deum” de mulţumire, acea rugăciune universală ce ne uneşte cu toţi credincioşii care îl binecuvântează pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Duhul Sfânt. Reînsufleţiţi de iubirea pe care Tatăl a turnat-o în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul, care ne-a fost dat, spunem în numele Domnului nostru Isus Cristos: „In te Domine speravi - În tine, Doamne, am nădăjduit şi nu voi fi ruşinat în veci”.

5. Inscripţie pe poartă

Primeniţi lăuntric să privim acum spre Anul Domnului 2020. Deasupra porţii de intrare în noul an stau scrise cu litere mari cuvintele: Solemnitatea Sfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu şi Ziua Mondială de Rugăciune pentru Pace. Maria, Maica Domnului, îl prezintă lumii pe Pruncul Isus, singurul Răscumpărător al omului şi Principele Păcii. În antichitate, când oraşele erau împrejmuite cu ziduri de apărare şi se putea intra în ele doar prin porţile de acces, a încredinţa cuiva cheile oraşului însemna a-l recunoaşte ca eliberator sau ca stăpân, în mâinile căruia locuitorii se predau necondiţionat. Noi ar trebui să facem la fel în prima zi a anului: să-i încredinţăm Domnului cheile orăşelului care este inima noastră şi să-i zicem: „Stăpâneşte, Doamne, Isuse! Domneşte suveran peste casa mea!” Meditând lecturile biblice propuse la Liturghia din prima zi a anului, avem impresia că admirăm tripticul pictat de mâna unui artist iscusit şi consumat care a ştiut să pună în centrul operei chipul umil şi glorios al Maicii Domnului iar alături de Ea, de o parte şi de alta, pe Apostolul neamurilor şi pe Păstorul Bisericii universale. Apostolul privind la Maria, explică taina timpului; Papa, rugând-o pe Maica lui Dumnezeu, invocă pacea vestită de îngeri în Noaptea Sfântă, în dorinţa de a pregătii copiilor lumii un viitor de pace.

6. Maria din Nazaret

Evanghelia solemnităţii continuă povestirea Naşterii lui Isus, invitându-ne să fixăm atenţia asupra Mamei Pruncului divin. E sărbătoarea divinei sale maternităţi. În jurul lui Isus, alături de Maria şi de Iosif, se mişcă o serie de persoane, de oameni simpli care beneficiază cei dintâi de vestea cea bună. „Păstorii s-au dus în grabă şi i-au găsit pe Maria şi pe Iosif împreună cu copilul care era culcat în iesle. După ce l-au văzut, au vestit cuvântul ce li se spusese despre acest copil. Toţi câţi îi auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori. Iar Maria păstra toate aceste cuvinte şi se gândea la ele în inima ei. Păstorii s-au întors slăvind şi lăudând pe Dumnezeu pentru toate câte auziseră şi văzuseră, precum li se spusese. Când a sosit ziua a opta, a tăierii împrejur, i-au pus copilului numele Isus, nume pe care i-l dăduse îngerul înainte de a fi fost zămislit” (Lc 16-21: Evanghelia zilei). Apoi ajung de departe şi oameni înţelepţi, căutători de adevăr, magii de la Răsărit. Cu ce spirit, cu ce simţăminte Maria, mama lui Isus, va fi stat înaintea lui Dumnezeu? Despre rolul Mariei în istoria creştină şi în planul divin de mântuire s-au scris nenumărate cărţi de-a lungul secolelor, dar ceea ce Evanghelia de azi spune Ea, este surprinzător de succint, de o simplitate şi claritate extraordinară. „Maria păstra toate aceste cuvinte şi se gândea la ele în inima ei”. Maica lui Dumnezeu este sursa Tradiţiei Bisericii. Rolul Mariei faţă de Isus şi faţă de Biserică a fost enorm, dar atitudinea ei în faţa evenimentelor pe care le-a trăit şi în care a acţionat, din voinţa lui Dumnezeu, ca protagonistă, a fost extrem de rezervat. Expresia „Maica Domnului” şi altele pe care le foloseşte Biserica, au avut nevoie de meditaţie şi aprofundări teologice, mai ales în primele veacuri creştine prin recunoaşterea Maternităţii divine a Fecioarei Maria, la conciliul ecumenic din Efes, din anul 431. În percepţia fiecărui creştin, expresia „Theotókos” (în greacă „Θεοτόκος”; în latină „Deipara” sau „Dei genetrix”), Născătoare de Dumnezeu, este mai puţin solemnă şi de aceea mai familială. Încă de pe genunchii mamei, din ani copilăriei, deprindem recitarea rugăciunii: „Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, păcătoşii acum şi in ceasul morţii noastre. Amin.”

7. Maica lui Dumnezeu

Două cuvinte pe care nimeni nu s-ar fi gândit şi cutezat să le asocieze pentru a spune ceva nemaipomenit, dacă nu ar avea la bază un fapt istoric. Dumnezeu a voit să aibă o mamă, aleasă din fiicele poporului său. Cel Atotputernic a voit să depindă de braţele şi de căldura unei fecioare mame. Maria este cu adevărat Mama lui Dumnezeu şi nu doar simplă „Născătoare”, deoarece expresia „născătoare” desemnează pe aceea care aduce pe cineva la viaţă, în timp ca „mama” aduce la viaţă şi asigură creşterea şi educaţia copilului. La Betleem, Fecioara Maria a adus la viaţă un Fiu care avea să arate lumii adevăratul chip al lui Dumnezeu. Ea, Maica lui Dumnezeu, va fi alături de Fiul în momentele cel mai importante ale vieţii. L-a însoţit atunci, îl însoţeşte de-a lungul istoriei, prezentându-l lumii. L-a introdus în lume. De aceea spuneam că deasupra porţii de intrare în noul an 2020, stă Ea, Maica lui Dumnezeu, prezentându-l şi generaţiei noastre pe Isus, Răscumpărătorul omului.

8. Apostolul

De altfel, la început de an, îl ascultăm pe apostolul Paul vorbind despre Fiul lui Dumnezeu născut din femeie la împlinirea timpului. Apostolul vorbeşte totodată despre taina timpului ce se împlineşte în istorie. „Fraţilor, când a venit plinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie, supus Legii, pentru ca să-i răscumpere pe cei supuşi Legii şi pentru ca să dobândim înfierea. Iată după ce puteţi cunoaşte că sunteţi fii: Dumnezeu l-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului său, care strigă: ’Abba, Tată!’ Aşadar, nu mai eşti rob, ci fiu, iar dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor prin harul lui Dumnezeu” (Gal 4,4-7: lectura a doua). Înainte de naşterea lui Cristos „timpul nu ajunsese la plinătatea sa; se poate spune că era pe cale de împlinire, de căpătare a unui conţinut şi a unei semnificaţii. S-a împlinit atunci când o femeie, Maria din Nazaret, a dat la lumină pe Fiul care din veşnicie era Fiul lui Dumnezeu şi născându-se a introdus eternul în timpul nostru. De atunci, zilele noastre care se scurg au căpătat valoare dumnezeiască, poartă amprenta harului divin şi sunt aducătoare de mântuire, de eliberare, de îndumnezeire. Sunt clipele, orele, zilele, săptămânile, lunile, anii erei noastre, era mânuirii noastre. Misterul se dezvăluie în timp ce se realizează. Pentru ca deosebirea să fie cât se poate de clară, apostolul Paul afirmă că noi am devenit fii adoptivi, printr-o înfiere suprafirească, diferită de cea naturală. Când Dumnezeu adoptă un om, îl face cu adevărat fiu al său: nu-i dă doar numele ci viaţă din viaţa sa…Dumnezeu a trimis în sufletele noastre pe Duhul Fiului său.

9. Timp de binecuvântare

Acestea sunt evenimentele mari care schimbă din profană în sacră istoria mântuirii. Într-o viziune pozitivistă a timpului, se spune despre clipele vieţii: „Omnia vulnerant, ultima necat”. „Toate rănesc, ultima ucide”. De altfel în mitologia greacă, timpul „Kronos”, era reprezentat ca o divinitate care-şi devorează copiii. După ce Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, a murit şi a înviat din morţi „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”, toate clipele vieţii, inclusiv cea din urmă, sunt timp prielnic, „Kairos” (καιρός), măresc demnitatea de fii ai lui Dumnezeu, iar ultima înseamnă împlinirea vieţii. Una din figurile cele mai însemnate ale martirajului creştin, Sfântul Ignaţiu din Antiohia, adresându-se creştinilor din Roma scrie: „Lăsaţi ca eu să ajung la lumina pură; ajuns acolo voi fi cu adevărat om. Lăsaţi ca eu să imit pătimirea Dumnezeului meu” (Ad Romanos VI,3; ed. F.X. Funk I, 261). Fiecare an, care se adaugă la viaţa creştinului ar trebui să însemne o creştere în înţelepciune, vârstă şi har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Este ceea ce se spune în evanghelie despre copilul Isus, Fiul lui Dumnezeu devenit fiul Omului, spre a-i mântui pe fraţii săi, căci Dumnezeu a voit ca noi să devenim fii ai săi, „fii întru Fiul său”.
Marelui preot din Vechiul Testament i se poruncise să binecuvânteze poporul folosind o formulă solemnă în care revine de trei ori numele tainic al lui Dumnezeu: Iahvé. Luată din cartea Numerilor binecuvântarea este propusă de Liturgia din prima zi a anului. Domnul i-a zis lui Moise: „Aron şi urmaşii lui să-i binecuvânteze pe fiii lui Israel cu aceste cuvinte: ’Să te binecuvânteze Domnul şi să te păzească. Domnul să-şi lumineze faţa asupra ta şi să se îndure de tine. Domnul să-şi îndrepte faţa către tine şi să-ţi dăruiască pacea’. Astfel să chemaţi numele meu asupra fiilor lui Israel şi eu Domnul îi voi binecuvânta”( Num 6,22-27: prima lectură).

10. Ziua Mondială de Rugăciune pentru Pace

Preluată de Sfântul Francisc din Assisi, aceasta este cunoscută ca binecuvântarea către Fratele Leon. În formă elaborată este folosită de asistenţii catolici ai asociaţiei de cercetaşi (scout) la ceremonia promisiunii. De când papa Paul al VI-lea a instituit în 1968 Ziua Mondială a Păcii, ascultând această binecuvântare, în mod spontan, gândul se duce la marele Preot al Noului Legământ, Cristos cel anunţat de profetul Isaia ca principe al păcii. În numele Lui, papa adresează an de an popoarelor lumii un mesaj de pace cu invitaţia la rugăciune şi sporirea eforturilor pentru ca Dumnezeu să facă să strălucească faţa sa asupra lumii, asupra stăpânitorilor ei şi asupra victimelor războaielor. Anul acesta are ca temă "Pacea ca drum al speranţei: dialog, reconciliere şi conversiune ecologică". A crede că duşmanii păcii sunt întotdeauna alţii, nu este decât un pretext şi o justificare de a purta război în numele păcii folosind armele injustiţiei. E nevoie de convertirea vieţii chiar din prima zi a anului.

11. O rugă la început de an civil

Să îndreptăm încă o dată privirea spre poarta de intrare în noul an, deasupra căreia stă Ea, Maica Domnului care îl prezintă lumii pe Fiul său. Să-i spunem cu devoţiune filială:”Arată-ne nouă pe Isus, binecuvântatul rod al trupului tău!”. Si cu Sfântul Bernard adăugăm: „O, milostivă, o, blândă, o dulce Fecioară Marie”. În Isus Cristos, Dumnezeu îşi luminează faţa sa asupra lumii şi se îndură de ea. Cine îl primeşte cu inimă de fiu pe Fiul care rămâne mereu Fiu, acela primeşte împărăţia lui Dumnezeu ca un copil şi pregăteşte copiilor un viitor de pace.

(Radio Vatican, Anton Lucaci, material omiletic, actualizat marţi 31 decembrie 2019)

31 decembrie 2019, 11:34