Căutare

Vatican News
2018.11.29 corona di avvento, terza domenica di avvento, tre candele 2018.11.29 corona di avvento, terza domenica di avvento, tre candele 

Consideraţii omiletice la Duminica a III-a din Advent (A). Bucuria în Domnul

„Bucuraţi-vă mereu în Domnul! Iarăşi vă spun: bucuraţi-vă! Domnul este aproape”. El vine să ne mântuiască.

(Vatican News – 15 decembrie 2019) E Ziua Domnului. Astăzi Liturghia duminicală ne invită să aşteptăm cu bucurie venirea Domnului: „Bucuraţi-vă mereu în Domnul! Iarăşi vă spun: bucuraţi-vă! Domnul este aproape” (cf. Fil 4,4-5: Ant. la intrare). De la acest îndemn al apostolului Paul către creştinii din oraşul Filipi, cea de-a treia duminică din Advent este numită în latină duminica „Gaudete – Bucuraţi-vă”. Îndemnul la bucurie este şi pentru noi care credem că „patria noastră este în ceruri de unde îl aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul nostru Isus Cristos. El va schimba trupul umilinţei noastre, făcându-l asemănător cu trupul gloriei sale” (Fil 3,20-21). În aceste consideraţii propunem un scurt comentariu esenţial la prima lectură, oprindu-ne pe larg la Evanghelia zilei. Încercăm apoi să lămurim câteva aspecte referitoare la adevărata bucurie.

Considerații omiletice: Duminica a 3-a din Advent (A)

1. Dumnezeu ne vrea fericiţi

În prima lectură, profetul Isaia anunţă o schimbare existenţială în viaţa poporului: trecerea de la condiţia de sclavi în exilul babilonian la cea de oameni liberi în patrie, dedicaţi slujirii Domnului cu bucurie şi entuziasm. O transformare atât de radicală nu poate fi o lucrare a omului. Deportaţii nu mai aveau nici o speranţă că vor putea să se reîntoarcă în ţara lor. Dumnezeu însuşi va veni să-i salveze şi va instaura cu ei un nou raport de prietenie şi familiaritate. Însă Dumnezeu care vrea „să ne schimbe” viaţa, nu ne salvează fără colaborarea noastră. De aceea profetul îndeamnă: "Întăriţi mâinile slăbite şi îndreptaţi genunchii care se clatină! Spuneţi celor slabi de inimă: Fiţi tari şi nu vă temeţi! Iată Dumnezeul vostru! Vine răzbunarea, răsplata lui Dumnezeu! El vine şi vă va mântui". Atunci se vor deschide ochii orbilor şi urechile surzilor se vor destupa. Atunci şchiopul va sări ca un cerb. Cei eliberaţi de Domnul se vor întoarce şi vor veni în Sion cu strigăte de bucurie. O veselie fără de sfârşit va coborî asupra lor, bucuria şi veselia îi vor urma, iar amărăciunea şi suspinul se vor îndepărta" (cf. Is 35,3-6.10: prima lectură). Rezultatele venirii lui Dumnezeu în inima oamenilor sunt redate de transformarea atâtor motive de suferinţă şi plâns în tot atâtea motive de bucurie. Acest fapt este o lucrare a lui Dumnezeu şi totodată o lucrare a omului. Creştin sau ateu, omul modern are pretenţia că el conduce istoria la bun sfârşit prin munca sa. Însă creştinul, spre deosebire de ateu, ştie că realizează astfel planul lui Dumnezeu în istorie. Planul lui Dumnezeu rămâne mereu acela de a ne face fericiţi.

2. "Tu eşti cel care trebuie să vină sau trebuie să aşteptăm pe altul?"

În Evanghelia duminicii (Mt 11,2-11) Isus, răspunzând la o întrebare adresată de Ioan Botezătorul prin mesagerii săi, afirmă că semnele minunate anunţate de profetul Isaia încep să se realizeze. Iată contextul. Ioan Botezătorul fusese arestat şi aruncat în temniţă. Separat de lume, Ioan nu percepe situaţia reală. Anunţase un Mesia puternic, judecător dur şi necruţător care trebuia să doboare cu securea pomii neroditori şi să ardă pleava de grâu cu un foc nestins (cf. Mt 3,10-12). Aştepta un Mesia care să redreseze lumea prin ameninţări şi pedepse. Află însă că Isus nu acţionează atât de energic, cu atitudini de judecător implacabil, dar se poartă cu îngăduinţă şi milă, primeşte pe vameşi şi păcătoşi, este înţelegător cu toţi. Ştirile care îi parvin în închisoare prin ucenicii săi, creează în Ioan o stare de nelinişte şi descumpănire. Probabil şi ucenicii au sesizat neliniştea maestrului şi i-au zis într-o zi: „Dar ce face acest Mesia?” Circulau în popor păreri contrastante cu privire la persoana lui Isus. Şi Isus le cunoaşte, căci spune: „A venit Ioan, care nu mănâncă şi nu bea, iar ei spun: «Are diavol». A venit Fiul Omului, care mănâncă şi bea, iar voi spuneţi: «Iată un mâncăcios şi un băutor de vin, prieten cu vameşii şi păcătoşii!»” (Mt 11,18-19). În această situaţie incertă, auzind de faptele lui Cristos, Ioan a trimis pe unii dintre discipolii săi ca să-i spună: „Tu eşti cel care trebuie să vină”, profetul vremurilor din urmă” sau să aşteptăm un altul?” Întrebarea poate fi pusă pe un ton de speranţă, dar şi de dezamăgire, de ocară. Poate că Ioan Botezătorul este dezamăgit sau crede că a greşit persoana arătând pe Isus ca Mesia. Înţelesese că Mesia trebuia să vină, că Dumnezeu trebuia să-l trimită, deoarece multe lucruri nu mergeau bine. Vedea în lume atâtea nedreptăţi şi atât de mulţi păcătoşi, şi credea că Mesia va veni pentru a restabili ordinea făcând dreptate celor buni şi pedepsind pe păcătoşi. Ne este greu să înţelegem răspunsul lui Isus, deoarece pentru noi, astăzi, orbii, şchiopii, leproşii, surzii nu sunt păcătoşi, în timp ce pe vremea lui Isus erau consideraţi ca atare. Dar să încercăm să-i înlocuim cu politicieni corupţi, preoţi nelegiuiţi, hoţi, escroci şi toate acestea ne frământă şi ne îngrozesc. Pe aceştia – spunem - şi Dumnezeu ar trebui să-i pedepsească şi să-i fulgere. Înţelegem astfel scandalul şi dezamăgirea lui Ioan Botezătorul. Isus îl înţelege şi nu-i reproşează. Domnul îi explică, cu exemple concrete, că nu a venit să pedepsească, ci să salveze, să-i salveze pe toţi, chiar şi pe cei pe care eu îi consider să nu fie salvaţi sau nesalvabili. Isus o face mergând să-i întâlnească şi iubindu-i pentru că ştie să vadă în ei copii ai lui Dumnezeu şi nu doar nişte nemernici. Acest Dumnezeu milostiv scandalizează, în timp ce unul care pedepseşte, sperie nu scandalizează, pentru că este ca noi. După ce am înţeles acest lucru, şi eu trebuie să-mi pun această întrebare: „Tu eşti cel pe care vreau să vină sau prefer să aştept pe altul? De exemplu, un dictator care pune totul la loc? La ce Evanghelie, la care Veste Bună decid să ader? "

3. „Săracilor li se aduce vestea cea bună”

Isus, răspunde discipolilor trimişi de Ioan că cele anunţate de profetul Isaia se împlinesc: „Mergeţi şi faceţi-i cunoscut lui Ioan ceea ce auziţi şi vedeţi: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi şi surzii aud, morţii învie”. Situaţia se lămureşte. Faptele concrete săvârşite de Isus şi restul evenimentelor indică o transformare a omului realizată prin predica şi minunile Mântuitorului. Răspunsul lui Isus conţine în final şi un semn care nu este menţionat în profeţia lui Isaia: „săracilor li se aduce vestea cea bună”. Evanghelia este veste bună adusă săracilor, adică celor care par să nu cunoască bucuria, căci situaţia lor ăi ţine departe de bucurie. Apoi, Isus adaugă ceva important: „fericit este cel care nu se scandalizează de mine”. "Fericit este acela care nu va găsi în mine un prilej de poticnire”, adică cei care nu sunt derutaţi în faţa unui Mesia dezarmat care, da, proclamă vestea cea bună săracilor, dar nu recurge la forţă pentru a-i „elibera pe cei prinşi în război” (cf. Is 61,1). Fraza îi sugerează lui Ioan că nu trebuie să fie surprins şi derutat de faptul că Isus nu este acel Mesia puternic şi sever la care el se aştepta, dar un Mesia blând şi umil. La fel ca Ioan, toţi suntem chemaţi să fim vestitori de speranţă în situaţiile de incertitudine ale credinţei.

4. Isus îl elogiază pe Ioan Botezătorul

În timp ce Ioan Botezătorul părăseşte scena, Isus trasează solemn identitatea lui. El a atras atâta lume. Mulţi s-au dus la el în pustiu. După ce ucenicii lui Ioan au plecat, Isus a început să le vorbească mulţimilor despre el: „Ce aţi ieşit să vedeţi în pustiu?” În felul acesta Isus vrea ca mulţimile să înţeleagă că şi Ioan Botezătorul a fost un semn important. Aţi mers să vedeţi „o trestie legănată de vânt?” Desigur, nu! El nu este un spectacol ce atrage. „Sau ce altceva aţi ieşit să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine moi?” Cu totul altceva! „Acest Ioan avea o haină din păr de cămilă şi centură de piele în jurul coapselor sale, iar hrana lui erau lăcustele şi mierea sălbatică” (Mt 3,4). „Iată, cei care poartă haine moi sunt în casele regilor!” Lumea ştia acest lucru, dar nu era pe deplin conştientă: „Dar ce aţi ieşit să vedeţi?” „Un profet?” Şi Isus conclude: „Da, vă spun, chiar mai mult decât un profet. Acesta este cel despre care s-a scris: «Iată, eu îl trimit pe îngerul meu înaintea feţei tale; el va pregăti calea înaintea ta»”. Ioan Botezătorul era un semn trimis de Dumnezeu ca să pregătească venirea lui Mesia, să-i pregătească pe oameni să adere la mesajul şi la persoana sa. De aceea adaugă: „Adevăr vă spun, nu s-a ridicat, dintre cei născuţi din femeie, unul mai mare decât Ioan Botezătorul”. Ioan este ultimul dintre profeţi, dar şi cel mai mare dintre ei, pentru că pregăteşte direct calea Fiului lui Dumnezeu întrupat, a Mântuitorului, Mesia cel adevărat.

5. Mai mare decât Ioan Botezătorul

Importantă este şi ultima precizare făcută de Isus cu privire la Ioan Botezătorul: „însă cel mai mic din împărăţia cerurilor este mai mare decât el”. Afirmaţia subliniază din nou importanţa venirii lui Mesia. Prin credinţa în Isus Cristos noi devenim mai mari chiar decât Ioan Botezătorul pentru că suntem mai avantajaţi decât el. Ioan Botezătorul l-a arătat pe Mesia venit între oameni, dar nu i-a devenit discipol; a vestit împărăţia mesianică, dar nu a intrat să facă parte din ea; a murit fără să fi avut timpul de a înţelege până la capăt infinita bogăţie purtată de Isus, pe care până şi un tâlhar a înţeles-o când, înainte de a muri răstignit împreună cu el, i-a zis: „Isus, aminteşte-ţi de mine când vei fi în împărăţia ta” (Lc 23, 42). Ioan s-a aflat în timpul pregătirii, noi ne găsim în timpul împlinirii: un timp diferit, un timp de mare bucurie.

6. Toţi vrem să fim fericiţi

Liturghia acestei duminici este o ocazie bună pentru a lămuri un lucru pe care credincioşi şi necredincioşi îl au în comun, şi anume dorinţa de a fi fericiţi. Toţi vrem să fim fericiţi. Chiar numai auzind rostindu-se cuvântul fericire, oamenii devin atenţi pentru că îi priveşte îndeaproape. Vor să afle secretul şi calea pentru a deveni fericiţi. Năzuinţa spre fericire îi uneşte pe cei buni şi pe cei răi. Nimeni de fapt nu ar fi rău dacă nu ar spera că poate obţine din asta un pic de fericire. Dacă am putea reprezenta în mod vizual întreaga omenire în mişcarea ei spontană şi cea mai profundă, am vedea o mulţime imensă în jurul unui pom roditor, ridicându-se pe vârful picioarelor şi întinzând cu disperare mâinile în efortul de a culege un fruct care însă îi scapă la orice încercare de a-l prinde. Căutarea fericirii figurează în constituţia Statelor Unite ale Americii ca unul dintre drepturile fundamentale ale omului. Atunci, pentru ce atât de puţini sunt cu adevărat fericiţi şi cei care sunt astfel sunt pentru atât de scurt timp? Motivul principal este faptul că în urcarea spre fericire greşim versantul, că alegem un versant al muntelui, care nu duce la vârf. Nu este greu să descoperim unde se află eroarea.

7. Căutarea fericirii: o lămurire

Revelaţia biblică spune că „Dumnezeu este iubire” (1In 4,8). Omul a crezut că poate să inverseze propoziţia şi să spună: „Iubirea este Dumnezeu!” Această afirmaţie aparţine filozofului german Feuerbach (+1872). Tot revelaţia biblică spune: „Dumnezeu este fericire”. Omul inversează din nou ordinea şi spune „Fericirea este Dumnezeu”. Ce se întâmplă răsturnând ordinea în felul acesta? La prima vedere pare că nu se schimbă nimic şi că este totuna. Noi nu cunoaştem pe pământ fericirea în stare pură, absolută, aşa cum nu cunoaştem iubirea absolută şi nici bucuria. Cunoaştem doar fragmente de fericire care adesea se reduc la îmbătări pasagere ale simţurilor. Sunt bijuterii de sticlă: strălucesc pentru o clipă, dar portă în ele angoasa că ar putea să se prefacă în ţăndări dintr-un moment la altul. De aceea, când spunem: „Fericirea este Dumnezeu!”, noi divinizăm experienţele mărunte; numim „Dumnezeu” lucrarea mâinilor noastre sau a minţii noastre. Facem din fericire un idol. De acest tip este bucuria cântată de compozitorul german Ludwieg van Beethoven în finalul Simfoniei a IX-a, propus ca imn oficial al Europei unite. Bucuria este definită în acest imn ca fiind „o scânteie a zeilor, fiică a lui (din) Elisium”. O bucurie care nu este îndeajuns pentru toţi şi de aceea este rezervată  -  se spune în acel imn - doar „celui căruia i s-a dat să aibă o bună soţie sau celui care bea în compania prietenilor”. „Bucurie, bucurie!” (Freude, Freude!) este un strigăt de dorinţă ce rămâne fără răspuns. Beethoven însuşi care a compus muzica a fost unul dintre oamenii cei mai nefericiţi. Acest lucru explică faptul că acela care îl caută pe Dumnezeu ajunge să găsească mereu bucuria, pe când acela care caută bucuria nu-l găseşte mereu pe Dumnezeu. Cine caută fericirea mai înainte de Dumnezeu sau înafara lui Dumnezeu nu găseşte decât un simulacru, o aparenţă înşelătoare, „cisterne crăpate, care nu pot să ţină apă” (Ier 2,13). Omul se reduce la a căuta fericirea sub aspect cantitativ, mergând după plăceri şi emoţii din ce în ce mai intense, sau adăugând plăcere peste plăcere. Ca un drogat care are nevoie de doze din ce în ce mai mari pentru a obţine aceeaşi stare de plăcere.

8. Numai Dumnezeu este fericit şi face fericiţi

De aceea, psalmistul îndeamnă: „Caută-ţi bucuria în Domnul şi el îţi va da după cererile inimii tale!” (Ps 36/37,4). Cu El chiar bucuriile vieţii prezente îşi păstrează savoarea şi nu se transformă în angoasă. Nu numai bucuriile spirituale, dar orice bucurie umană cinstită: bucuria de a vedea proprii copii crescând, a muncii duse cu bine până la capăt, a prieteniei, a sănătăţii redobândite, a creativităţii, a artei, a destinderii în contact cu natura. Într-adevăr, bucuriile simple sunt cele mai frumoase iar la sfârşit se dovedesc a fi şi cele mai mari. Numai Dumnezeu a putut să smulgă de pe buzele unul sfânt strigătul: „Mi-ajunge, Doamne, bucuria; inima mea nu mai poate să o stăpânească!” În Dumnezeu se află tot ceea ce omul obişnuieşte să asocieze cu cuvântul fericire şi infinit mai mult, după cum este scris: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut  şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit,  pe acestea le-a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc pe el” (1Cor 2,9). Ţinta finală pe care credinţa creştină o arată omului nu este simpla încetare a durerii, stingerea dorinţei, ca în alte religii. Este infinit mai mult: este potolirea tuturor dorinţelor. Biblia descrie viaţa veşnică cu imaginile sărbătorii, ale banchetului de nuntă, ale cântării şi dansului. A intra în ea înseamnă a intra definitiv în bucurie. În parabola talanţilor stăpânul i-a zis servitorului: „Bine, servitor bun şi credincios! Peste puţin ai fost credincios, peste multe te voi pune. Intră în bucuria stăpânului tău!” (Mt 25,21).

9. Să proclamăm Evanghelia bucuriei!

E timpul să proclamăm cu mai mult curaj „mesajul de bucurie” că Dumnezeu este fericire, că fericirea – nu suferinţa, privaţiunile şi crucea – va avea ultimul cuvânt. Că suferinţa serveşte doar ca să înlăture obstacolele din calea bucuriei, să lărgească inima, pentru ca într-o zi să poată primi din ea o măsură cât mai mare posibil: „Săracilor li se aduce vestea cea bună!” (Mt 11,5). Sunt cuvinte pronunţate de Isus în Evanghelia acestei duminici în care „vestea cea bună” traduce cuvântul „Evanghelie”. Evanghelia este veste de bucurie! Omenirea a sfârşit prin a se convinge că trebuie să aleagă între Dumnezeu şi fericire. Fără să ne dăm seama, în mod inconştient l-am făcut pe Dumnezeu rivalul şi potrivnicul bucuriei omului. Un Dumnezeu „invidios”, ca cel al unor scriitori păgâni. Dar aceasta este lucrarea prin excelenţă a Satanei, arma pe care a folosit-o cu succes cu Eva. Însă bucuria este ca apa curentă: trebuie să dai ca să poţi primi. „Faceţi-ne să vedem bucuria voastră!”, le ziceau evreilor pe ton sfidător cei care îi deportaseră în exilul babilonian (cf. Is 66,5). Şi nouă creştinilor, cei care nu cred ne lansează în mod tacit aceeaşi provocare: „Faceţi-ne să vedem bucuria voastră!” Cum să mărturisim bucuria? Apostolul Paul, după ce i-a îndemnat pe creştini „să se bucure mereu în Domnul”, adaugă imediat: „Afabilitatea (dragostea) voastră să fie cunoscută tuturor oamenilor. Domnul este aproape. Nu vă îngrijoraţi pentru nimic şi, în orice împrejurare, cerând cu insistenţă prin rugăciune, cu mulţumire, să fie prezentate cererile voastre lui Dumnezeu. Iar pacea lui Dumnezeu, care întrece orice închipuire, va păzi inimile şi gândurile voastre în Cristos Isus” (Fil 4,5-7). Afabilitatea indică o complex de atitudini ce se concretizează în îngăduinţă, bunătate sufletească, capacitate de a şti să cedezi. Credincioşii mărturisesc bucuria când evită orice ranchiună şi orice orgoliu personal, când ştiu să iradieze încredere. Cine e fericit nu este acru şi sclifosit, nici certăreţ, căci nu simte nevoia să pună punctul pe orice şi mereu, ştie să vadă lucrurile în procesul lor de formare, deoarece cunoaşte ceva care este mult mai mare. Nouă tuturor ne este adresat îndemnul profetului către poporul evreu într-un moment istoric de mare suferinţă: „Nu jeliţi şi nu plângeţi!... Nu fiţi trişti, pentru că bucuria Domnului este forţa voastră!” (cf. Neh 8,9-11)

10. Rugăciunea Bisericii

„Priveşte, Dumnezeul nostru, la poporul tău, care aşteaptă cu credinţă sărbătoarea Naşterii lui Cristos. Dă-ne, te rugăm, harul, ca, ajungând la marea bucurie a mântuirii noastre, să o celebrăm solemn, cu reînnoită înflăcărare”.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 13 decembrie 2019)

13 decembrie 2019, 11:48