Consideraţii omiletice la Duminica a XXXII-a de peste an (C): Fii ai învierii
(Vatican News – 10 noiembrie 2019) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Anul bisericesc după calendarul roman se apropie de sfârşit iar noiembrie este luna în care îi pomenim cu pietate pe toţi credincioşii răposaţi. Încheierea anului liturgic şi amintirea celor plecaţi fac să ne gândim la destinul nostru. Se întâmplă ca la finele unui an să se nască în noi întrebări legate de sfârşitul nostru. Vom dispărea, vom fi reduşi la starea de umbre vagi cum credeau cei din vechime? Nu reuşim să ne imaginăm cum s-ar putea trăi în linişte fără a crede, cel puţin implicit, că viaţa aceasta continuă dincolo de moarte. Răspunsul îl aflăm în Dumnezeu care este Dumnezeul vieţii, Dumnezeul celor vii. Luând parte la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie amintim patima, învierea şi gloria Domnului Isus şi îi mulţumim lui Dumnezeu care “ne-a renăscut la o nădejde vie prin învierea lui Cristos din morţi” (cf. 1Pt 1,3). Cristos înviat din morţi ne-a deschis drumul spre viaţa nouă ce nu cunoaşte apus. Viaţa creştină este, încă de pe pământ, o participare la moartea şi învierea lui Cristos. Aşadar, sus inimile! Înălţarea inimilor noastre către Dumnezeu pe aripile rugăciunii intersectează iubirea milostivă a Tatălui în gest de îmbrăţişare: „Rugăciunea mea, să ajungă la tine, Doamne; pleacă-ţi urechea la glasul cererii mele!” (Ps 87/88,3: Ant. la intrare). Aceste două invocaţii sunt ca două mişcări, una urcătoare şi alta coborâtoare. Intersectarea lor marchează momentul credinţei pe care o manifestăm spunând: „Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic; el mă paşte pe păşuni verzi, mă conduce la ape de odihnă” (cf. Ps 22/23,1-2: Ant. la Împărtăşanie). „Chiar dacă ar fi să umblu prin valea morţii, nu mă tem de nici un rău, căci tu eşti cu mine” (Ps 22/23,4). În consideraţiile care urmează aprofundăm pe scurt prima lectură şi ne oprim mai pe larg la Evanghelia zilei. Ele vorbesc despre viaţa veşnică prin învierea din morţi.
1. Întrebări străvechi
Se povesteşte că împăratul Alexandru cel Mare (+ 323 a.Ch.), privind armata sa care traversa strâmtoarea Bosforului pentru campania militară în Asia, ar fi destăinuit celor din preajma lui: „Îmi tremură inima la gândul că după câţiva ani nu vor rămâne în viaţă decât puţini dintre aceşti oameni care acum traversează marea cântând”. Nu a rămas în viaţă nici el, căci a murit de malarie la vârsta de doar 32 de ani, după ce devenise artizanul unui imperiu care se întindea din Albania de azi până în Pakistan. De o tulburare similară se simte cuprins omul care meditează despre cât de scurtă este viaţa şi despre sensul efemer al istoriei. Vrând-nevrând, aceeaşi senzaţie o trăieşte cine, intrat liniştit într-un cimitir, vede şirurile de morminte bine ordonate şi se întreabă dacă nu cumva este şi pentru el ceasul ambarcării pentru marea călătorie fără întoarcere. Fiecare om, oricum ar decurge istoria, trebuie să-şi pună în calculul vieţii aceste şiruri de morminte şi întrebarea: „Încotro mi se îndreaptă viaţa, unde merg? Căci va avea un capăt. Voi fi cu mulţimea imensă a celor înviaţi care cântă cu bucurie înaintea lui Dumnezeu, cum citim în cartea Apocalipsului, sau sunt destinat tăcerii eterne?” În lecturile acestei duminici sunt prezente două răspunsuri la aceste întrebări. Ele corespund mai mult sau mai puţin la tot ceea ce omul a gândit în decursul secolelor despre viaţa de dincolo: „Mă voi trezi pentru a lua parte la viaţa veşnică”, sau: „Voi intra în somnul veşnic”. Lipseşte doar răspunsul elaborat de acele culturi orientale care susţin reîncarnarea potrivit căreia omul se reîntoarce să trăiască pe pământ, fiind reciclat de o misterioasă roată cosmică ce nu se opreşte niciodată. Lăsăm la o parte roata cosmică şi reciclajul uman deoarece nu sunt menţionate în nici un loc din Biblie. Ne oprim la revelaţia biblică.
2. Revelarea progresivă a Învierii
Învierea morţilor a fost revelată în mod progresiv de Dumnezeu poporului său. Speranţa în învierea corporală a morţilor s-a impus ca o consecinţă intrinsecă a credinţei într-un Dumnezeu creator al omului întreg, trup şi suflet. Creatorul cerului şi al pământului este şi acela care îşi păstrează cu fidelitate legământul cu Abraham şi cu urmaşii lui. În această dublă perspectivă va începe să se exprime credinţa în înviere. Însă, întrebarea profundă a omului despre existenţa vieţii de dincolo şi dacă este rezonabil şi just să sperăm în ea îşi află răspunsul complet doar în Evanghelie. Dumnezeul nostru este Dumnezeul vieţii. Acest adevăr fundamental a fost întrezărit în ultima parte a Vechiului Legământ. Mărturie despre aceasta este cartea a doua a Macabeilor din care Liturghia propune un fragment pentru prima lectură. În jurul anului 167, înainte de Cristos, regele sirian Antioh Epifan a cucerit Palestina, a devastat templul din Ierusalimul şi a declanşat o persecuţie sângeroasă împotriva evreilor. Aceştia erau siliţi să abandoneze religia strămoşilor şi să se închine la zeităţi păgâne din lumea greacă. Mulţi drepţi au fost torturaţi şi ucişi. În acest context Biblia povesteşte mărturia curajoasă a celor şapte fraţi Macabei ucişi împreună cu mama lor. Fragmentul propus la Liturghie povesteşte martiriul primilor patru. Răspunsurile lor înaintea judecătorului sunt printre cele mai înalte mărturii despre credinţa în înviere. În zilele acelea, s-a întâmplat că şapte fraţi cu mama lor au fost prinşi de rege şi obligaţi - fiind bătuţi cu biciul şi cu vâna de bou - să mănânce carne de porc, care era interzisă de Lege. Unul dintre ei s-a făcut purtător de cuvânt şi a spus aşa: "Ce vrei să întrebi şi ce vrei să afli de la noi? Suntem gata să murim decât să încălcăm legile părinteşti". După aceea, ajungând la ultima suflare, a zis: "Tu, nemernicule, ne scoţi din viaţa prezentă, dar regele lumii ne va ridica la învierea vieţii veşnice pe noi, care murim pentru legile sale". După acesta, a fost chinuit cel de-al treilea. Când i s-a cerut să scoată limba, a scos-o repede şi a întins cu curaj mâinile. Şi a zis cu demnitate: "Din cer le-am primit şi pentru legile lui le dispreţuiesc; de la el sper că le voi dobândi din nou", aşa încât însuşi regele şi cei care erau cu el au fost uimiţi de curajul tânărului, pentru care suferinţele nu însemnau parcă nimic. După ce acesta a trecut din viaţă, tot la fel l-au torturat în chinuri pe al patrulea. Când era să se sfârşească, a vorbit astfel: "Este de dorit să treci din viaţă prin mâinile oamenilor când aştepţi speranţa de la Dumnezeu că vei fi înviat iarăşi de el; dar pentru tine nu va fi înviere spre viaţă"(2 Mac 7,1-2.9-14: prima lectură)
3. Dumnezeul celor vii
În Evanghelia zilei (Lc 20,27-38) Isus răspunde saduceilor care credeau că după moarte oamenii coboară în Sheól, pentru a trăi acolo doar ca „umbre” lăsate de o istorie sfârşită pentru totdeauna. Nu! Le spune Isus. Vă înşelaţi. Greşiţi total. Ca oameni religioşi care îşi bazează credinţa pe scrierile lui Moise, ignoraţi ceea ce a spus Moise în această privinţă. Greşiţi şi voi, le spune Isus multor creştini din vremea noastră, deoarece spuneţi că credeţi în Dumnezeu şi vă bazaţi credinţa pe Evanghelia mea, dar nu ştiţi îndeajuns ceea ce este scris în ea despre viaţa pământească, despre moarte şi despre viaţa veşnică. În fond, ce spune Isus? Spune că Dumnezeu este tată, şi că, întrucât e tată, nu poate să abandoneze în împărăţia morţilor pe Fiul său Isus nici pe ceilalţi fii ai săi. Toată Evanghelia este străbătută de acest luminos şi mângâietor adevăr. Pericopa evanghelică de azi luată de la sântul Luca oferă răspunsul dat de Isus saduceilor care negau învierea morţilor. Aceştia îi prezintă istoria fictivă a şapte fraţi care au avut succesiv ca soţie aceeaşi femeie apoi îl întreabă pe Isus, care din ei va fi soţul femeii în ziua învierii. Răspunsul lui Isus este încă o dată plin de înţelepciune şi adevăr. Atunci când Dumnezeu l-a chemat pe Moise pentru a-i da sarcina să scoată poporul lui Israel din robia egipteană, acesta l-a întrebat: „Cine eşti tu care îmi dai acest ordin?”. Dumnezeu i-a răspuns din tufişul arzând: „Eu sunt Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob” (cf. Ex 3,2-6). Isus conclude: „Într-o vreme în care patriarhii lui Israel erau morţi, Dumnezeu se declară Dumnezeul lor. Prin urmare, „Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii”. Şi a adăugat: „Căci pentru el toţi sunt vii!". În argumentarea sa Isus procedează după stilul rabinilor, pornind de la mai puţin la mai mult, de la ceea ce este scris la ceea ce este subînţeles. Acest mod de argumentare poate să nu fie suficient de clar pentru toţi, dar este foarte clară concluzia că toţi oamenii sunt vii datorită lui Dumnezeu şi pentru Dumnezeu..
4. „Căci toţi trăiesc pentru el”
Aşa a fost tradus în limbile moderne dativul gramatical din greacă şi latină: πάντεζ γάρ αυτώ ζώσιν – ommes enim ei vivunt - căci pentru el toţi sunt vii”. În toate sensurile: cauzal (cauzativ), orientativ, justificativ pentru existenţa umană. Toţi trăiesc orientaţi spre Dumnezeu ca spre ţinta ultimă a vieţii lor; continuă să existe înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeul nostru nu este Dumnezeul filozofilor, abstract sau situat deasupra norilor dar este un Dumnezeu personal, „Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob”, Dumnezeu,Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. Tatăl, în iubirea sa nemăsurată, nu abandonează creaturile sale în umbra morţii. Nu este Dumnezeul celor morţi ci al celor vii! Această particulă, acest articol posesiv „al” ne leagă indisolubil de Creatorul şi Păstorul nostru. Cum ne vom păstra credincioşi iubirii lui Dumnezeu, asemenea celor şapte fraţi din timpul Macabeilor? Printr-o credinţă clară în înviere; printr-o credinţă vie şi bucuroasă în acest orizont de lumină: „Fiii lumii acesteia se însoară şi se mărită; însă cei consideraţi vrednici să dobândească lumea cealaltă şi învierea din morţi nu se vor însura şi nici nu se vor mărita, pentru că nu mai pot de acum să moară; sunt asemenea îngerilor şi sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii”.
5. Ce înseamnă „a învia”? Cine, cum şi când învie?
Încă de la început, credinţa creştină în înviere a avut de înfruntat neînţelegeri şi opoziţii. Deja sf. Augustin constata că „în nici un punct credinţa creştină nu întâlneşte mai multă opoziţie decât în privinţa învierii trupurilor”. Se acceptă, de obicei, că după moarte viaţa persoanei umane continuă în mod spiritual. Dar cum să crezi că acest trup atât de evident muritor poate învia la viaţa veşnică? Să lămurim câteva aspecte privind învierea urmând învăţătura Catehismului Bisericii Catolice. Mai întâi, ce înseamnă „a învia”? În moarte, separarea sufletului de trup, trupul omului cade pradă putrezirii, în timp ce sufletul merge înaintea lui Dumnezeu, rămânând totuşi în aşteptarea momentului în care va fi unit iarăşi cu trupul său glorificat. Dumnezeu, în atotputernicia sa, va reda în mod definitiv viaţa incoruptibilă trupurilor noastre, unindu-le cu sufletele noastre prin puterea Învierii lui Isus. Cine va învia? Toţi oamenii care au murit: „Cei care au făptuit cele bune, spre învierea vieţii, iar cei care au făcut cele rele, spre învierea osândei” (In 5, 29). Cum? Cristos a înviat cu trupul său: „Priviţi mâinile şi picioarele mele: Eu sunt” (Lc 24, 39); dar nu s-a întors la o viaţă pământească. La fel, în El, „toţi vor învia cu trupul pe care îl au acum”, dar acest trup va fi transfigurat „în trup de slavă” (Fil 3, 21), în „trup spiritual” (1 Cor 15, 44): „Dar, va spune cineva, cum vor învia cei morţi? Cu ce trup se întorc? Om fără minte, ce semeni tu nu prinde viaţă dacă nu moare şi, când semeni, nu semeni trupul ce va veni, ci un grăunte gol… Se seamănă în stricăciune şi învie în nestricăciune;… cei morţi vor învia în nestricăciune…Trebuie ca această fiinţă stricăcioasă să se îmbrace în nestricăciune şi această fiinţă muritoare să se îmbrace în nemurire (1 Cor 15, 35-37. 42. 52-53). Acest „cum” ne depăşeşte imaginaţia şi înţelegerea; nu este accesibil decât în credinţă. Dar participarea noastră la Euharistie ne dă încă de pe acum o pregustare a transfigurării trupului nostru de către Cristos. Dacă e adevărat că Cristos ne va învia în „ziua de apoi”, este adevărat şi că, într-un anume fel, suntem deja înviaţi cu Cristos. Într-adevăr, mulţumită Duhului Sfânt, viaţa creştină este, încă de pe pământ, o participare la moartea şi învierea lui Cristos.
6. Cântarea psalmistului
Să ne însuşim strigătul de bucurie al apostolului Paul: „Dumnezeu Tatăl nostru ne-a iubit şi ne-a dat prin har o mângâiere veşnică şi o bună speranţă (cf. 2Tes 2,16-3,5: lectura a doua). „Când mă voi trezi, Doamne, mă voi sătura de chipul tău”. „Ascultă, Doamne, dreptatea mea, ia aminte la strigarea mea; pleacă-ţi urechea la rugăciunea mea, de pe buze care nu au înşelăciune! Tu îmi păstrezi paşii pe căile tale, ca să nu se clatine picioarele mele. Strig către tine, Dumnezeule, căci tu mă asculţi, pleacă-ţi urechea spre mine şi ascultă cuvintele mele! Adăposteşte-mă la umbra aripilor tale. Dar eu, în dreptate, voi vedea faţa ta, când mă voi trezi mă voi sătura de chipul tău” (Ps 16/17,1.5-6.8b.15: psalmul responsorial).
7. Rugăciunea Bisericii
Să spunem stăruitori cu Biserica: “Dumnezeule atotputernic si îndurător, înlătură cu bunătate tot ce ne stă împotrivă ca, izbăviţi de orice povară trupească şi sufletească, să te putem sluji cu toată libertatea.”
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 8 noiembrie 2019)
