Căutare

Vatican News
2019.11.03 Vangelo di domenica Duminica a XXXI-a (anul C): Convertirea unui bogat 

Consideraţii omiletice la Duminica a XXXI-a de peste an (C): Convertirea unui bogat

O experienţă reuşită. Ceea ce este imposibil la oameni este posibil la Dumnezeu. Zaheu, şeful vămii din Ierihon, îl primeşte cu bucurie pe Isus care dorea fierbinte această întâlnire: „Astăzi trebuie să rămân în casa ta!” „Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ceea ce era pierdut”. Se salvează acela care împarte cu alţii bunurile sale.

(Vatican News – 3 noiembrie 2019) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a învierii lui Cristos din morţi. Să te laude pe tine, Doamne, toate lucrările tale şi credincioşii tăi să te binecuvânteze! La începutul Liturghiei duminicale îndreptăm privirea inimii spre Părintele îndurărilor şi invocăm ajutorul său: „Să nu mă părăseşti, Doamne; Dumnezeul meu, să nu te îndepărtezi de mine! Grăbeşte-te să mă ajuţi, Doamne, puterea mântuirii mele!” (Ps 37/38,22-23: Ant. la intrare). „Tu iubeşti toate cele care sunt şi nu dispreţuieşti nimic din ceea ce ai făcut” (Înţ 11,24). Distanţa nemărginită dintre Dumnezeu şi om este depăşită. Nu-i vorba de faptul că omul ar fi în stare să urce prin eforturi proprii pe scara cerului. Ori de câte ori a încercat să ajungă singur până la cer, a eşuat în mod lamentabil. Încercarea de la Babel rămâne de învăţătură. Dumnezeu însuşi depăşeşte abisul misterios dintre divin şi uman, căci „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică” (In 3,16: versetul la Evanghelie). „Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ceea ce era pierdut” (cf. Lc 19,1-10: Evanghelia zilei). Când Domnul caută, ştie să găsească. În drum spre Ierusalim Isus îl găseşte pe Zaheu, şeful vameşilor din Ierihon şi îi spune: „Zaheu, coboară în grabă, pentru că astăzi trebuie să rămân în casa ta!” (Lc 19,5). Isus al cărui nume înseamnă „Dumnezeu salvează” intră în casa lui Zaheu. Întâlnirea este decisivă pentru el: „Astăzi s-a făcut mântuire pentru această casă” (Lc 19,9).

1. Măreţia lui Dumnezeu

Astăzi în prima lectură înţeleptul biblic afirmă că înaintea lui Dumnezeu întregul univers este ca un fir de praf pe balanţă şi ca o picătură de rouă ce cade dimineaţa pe pământ (cf. Înţ 11,22). Deja profetul Isaia descria precaritatea lumii, când afirma: „Iată, neamurile sunt ca o picătură într-o găleată, ca un fir de praf pe o balanţă sunt considerate; iată, insulele cântăresc cât pulberea fină!” (Is 40,15). Dacă ne oprim la aceste afirmaţii, se dă dreptate poate unui Dumnezeu al filozofilor, dar nu lui Dumnezeu care s-a revelat în istoria sacră. Adaugă înţeleptul biblic în reflecţia sa: „Tu, Doamne, te înduri de toate, pentru că toate le poţi, treci cu vederea peste păcatele oamenilor, spre convertire. Tu iubeşti toate cele care sunt şi nu dispreţuieşti nimic din ceea ce ai făcut… Tu cruţi toate, căci ale tale sunt, stăpâne, iubitorule al vieţii! Căci Duhul tău incoruptibil este în toţi. De aceea, îi mustri câte puţin pe cei care cad şi îi dojeneşti amintindu-le prin ce au păcătuit, pentru ca, abandonând răutatea, să creadă în tine, Doamne” (cf. Înţ 11,23–12,2: prima lectură).

2. Milostivirea lui Dumnezeu

Compasiunea lui Dumnezeu ia naştere din atotputernicia sa, căci „toate le poate” şi se apleacă către făpturi şi chiar către păcătoşi. Desigur, una este să iubeşti o făptură neputincioasă şi slabă, alta este să iubeşti un păcătos şi un potrivnic. Dumnezeul Bibliei nu este mânat de sentimente de răzbunare, de planuri expansive şi de ostentaţie. Dumnezeu Tatăl Domnului nostru Isus Cristos este mişcat de iubirea care nu cunoaşte raţiuni, pentru că „toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură” (1Cor 13,7). Adevărata iubire nu cunoaşte dispreţul: „Tu iubeşti (ἀγαπᾷς) toate cele care sunt şi nu dispreţuieşti nimic din ceea ce ai făcut” (Înţ 11,24). Iubirea depăşeşte barierele. Cine iubeşte vede clar răutatea ce corupe universul; distinge rău de bine, drept de nedrept, adevăr de minciună dar nu aplică o judecată irevocabilă şi peremptorie. Iubirea se dăruieşte, aşteaptă, speră, vindecă: „Tu îi mustri câte puţin pe cei care cad şi îi dojeneşti amintindu-le prin ce au păcătuit, pentru ca, abandonând răutatea, să creadă în tine, Doamne” (Înţ 12,2). Iubirea este răbdătoare, e binevoitoare: nici un păcat, nici un delict nu este atât de grav încât să nu poată fi preluat împreună cu făptuitorul în vederea răscumpărării totale şi definitive. Povestirea despre Zaheu este o mărturie exemplară.

3. Se salvează cine împarte cu alţii bunurile sale

Evanghelistul Luca descrie viaţa publică a lui Isus ca o lungă călătorie spre Ierusalim unde va fi răstignit şi va învia. Pe parcurs, Isus predică venirea împărăţiei lui Dumnezeu, arătând prin diferite exemple cum ne putem salva: se salvează, acela care ştie să spună „mulţumesc” ca samariteanul, unul din cei zece leproşi vindecaţi de Isus; se salvează cine se roagă insistent ca văduva care cerea judecătorului necinstit să-i facă dreptate; se salvează cine se recunoaşte păcătos ca vameşul la templu; se salvează cine primeşte împărăţia ca un copil; se salvează cine se detaşează de bunurile proprii; se salvează cine îl urmează pe Isus până la moarte; se salvează cine are credinţă ca orbul din Ierihon. În Evanghelia de azi Isus spune că se salvează acela care este în stare să împartă cu alţii bunurile sale precum Zaheu, şeful vămii din Ierihon. Ierihonul este ultima etapă a lui Isus înainte de a urca la Ierusalim. În acel timp, Isus a intrat şi a traversat Ierihonul. Şi, iată, un bărbat numit Zaheu, care era şeful vameşilor şi era bogat, căuta să vadă cine este Isus, dar nu putea din cauza mulţimii, întrucât era mic de statură! Atunci a alergat înainte şi s-a suit într-un sicomor, ca să-l vadă, căci Isus avea să treacă pe acolo. Când a ajuns în acel loc, Isus, ridicându-şi ochii, i-a spus: "Zaheu, coboară în grabă, pentru că astăzi trebuie să rămân în casa ta!" El a coborât în grabă şi l-a primit cu bucurie. Toţi cei care au văzut murmurau spunând: "A intrat să fie găzduit la un om păcătos". Dar Zaheu, stând în picioare, i-a spus Domnului: "Iată, Doamne, jumătate din ceea ce am o dau săracilor şi, dacă am nedreptăţit pe cineva, îi dau înapoi împătrit!" Atunci Isus i-a spus: "Astăzi s-a făcut mântuire pentru această casă, întrucât şi el este fiul lui Abraham. Pentru că Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ceea ce era pierdut" (cf. Lc 19,1-10: Evanghelia zilei).

4. Zaheu: un caz dificil

Zaheu, şeful vămii din Ierihon, era poate cetăţeanul cel mai bogat şi în mod cert cel mai odios din tot oraşul datorită funcţiei sale de perceptor în slujba stăpânirii romane. Cum vom vedea, istoria lui este o poveste de convertire nu doar spirituală, ci şi de solidaritate concretă în favoarea celor săraci. Acest şef al vameşilor era evitat de oameni, nu invita pe nimeni acasă la el şi nu era invitat de alţii. Oamenii îl evitau pentru a nu se pângări. Cazul se prezintă dificil şi pentru faptul că era bogat. Cu câteva zile mai înainte, tot într-o întâlnire cu om bogat Isus spusese „că este mai uşor ca o cămilă să treacă prin urechea acului, decât ca un bogat să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Lc 18,25). Cei care l-au ascultat i-au spus: „Atunci, cine se poate mântui?” El le-a spus: „Ceea ce este imposibil la oameni este posibil la Dumnezeu”. Totuşi există o deosebire între Zaheu şi acel om foarte bogat care voia să devină discipol al lui Isus. Zaheu este considerat de toţi ca un păcătos şi el însuşi este dispus să admită asta. Nu afirmă ca bogatul de mai înainte că a păzit toate poruncile încă din tinereţe (cf. Lc 18,21).

5. Căuta să-l vadă pe Isus

Zaheu nu voia neapărat să se întâlnească cu Isus, ci căuta doar să-l vadă şi să ştie cine este. Însă căutarea acestui om era mai mult decât o simplă curiozitate. Era poate insatisfacţie, nelinişte, suferinţă lăuntrică. De aceea, auzind că trece Isus, face un gest ciudat, de-a dreptul ridicol pentru poziţia lui socială. Fiind mic de statură, aleargă înainte şi se suie într-un copac de la marginea drumului pe unde avea să treacă Isus înconjurat de mulţime. Nu-l cunoştea pe Isus şi nu ştia că venise să-i caute pe păcătoşi şi nu pe cei care se credeau în sine drepţi. Prin urmare, nu Zaheu îl caută pe Isus, ci Isus îl caută pe Zaheu. Isus este în căutarea oii pierdute. Şi când Domnul caută, ştie să găsească. Abia ajuns sub acel copac, Isus a ridicat ochii şi a zis: „Zaheu, coboară în grabă, pentru că astăzi trebuie să rămân în casa ta!” (Lc 19,5). Notăm delicateţea lui Isus care nu zice: „Coboară repede pentru că vreau să te convertesc!”, ci „vreau să fiu oaspetele tău”. În momentul când cei doi se întâlnesc, scena se schimbă. Evanghelistul nu mai insistă pe verbele mişcării: a trece, a alerga, a urca, dar pe cele ale stării: a rămâne, a găzdui.

6. Astăzi trebuie să rămân în casa ta!

Până acum, Isus fusese invitat de mai multe ori în casa altora: în casa lui Levi (cf. Lc 5,27-32) şi mai cu seamă în casa unor farisei, unde de obicei era suspectat şi urmărit cum se comportă pentru a fi acuzat (cf. Lc 7,36-50; 11,37-54; 14,1-6). De această dată Isus însuşi se invită şi o face folosind o expresie foarte semnificativă: „trebuie”. Pentru a şaptea oară Isus pronunţă această expresie. Prima dată a spus „trebuie”, când avea doisprezece ani (cf. Lc 2,49), apoi când era în plină misiune, ca şi cum era o necesitate pentru el să predice vestea cea bună (cf. Lc 4,43; 13,16.33). În fine, spune „trebuie” în două prevestiri ale patimii (cf. Lc 9,22; 17,25). Va spune „trebuie” şi după învierea din morţi pentru a arăta că patima sa era necesară, adică după voia lui Dumnezeu (cf. Lc 24,26.44). Acum spune „trebuie” pentru a arăta că el continuă să-şi trăiască misiunea în ascultare faţă de Tatăl. În acea zi Isus „trebuia” să-l salveze pe Zaheu. Pentru aceasta intrase în cetatea Ierihonului în drumul său spre Ierusalim.

7. L-a primit pe Isus cu bucurie

Isus îl acceptă pe Zaheu înainte ca el să se convertească. Nu convertirea lui determină simpatia lui Isus, ci simpatia lui Isus trezeşte convertirea lui Zaheu. Iniţiativa lui Isus este gratuită, totuşi se înscrie în disponibilitatea omului. Întâlnirea lui Dumnezeu este mereu şi deopotrivă un dar şi împlinirea unei căutări, a unei dorinţe. Zaheu doreşte să-l vadă pe Isus şi abia interpelat, este dispus să-l primească: „El a coborât în grabă şi l-a primit cu bucurie” (Lc 19,6). Ce s-a petrecut în el, nu ştim. Evanghelistul Luca subliniază mai întâi reacţia celor care îl urmau pe Isus din curiozitate. Toţi cei care au văzut murmurau spunând: „A intrat să fie găzduit la un om păcătos”. În alte cuvinte: „Isus ne trădează. În loc să stea de partea celor exploataţi, trece şi el de partea exploatatorilor”. Dar se petrece exact contrariul. Nu Isus trece de partea lui Zaheu, ci Zaheu trece de partea lui Isus. Cei care au văzut, nu erau de acord cu faptul că Isus tratează pe toţi în acelaşi fel şi nu face deosebire între casa celor cinstiţi şi cea a unui păcătos. Mai mult, se duce să rămână tocmai în casa unui păcătos. Dar Isus nu căuta un simplu adăpost, el voia să facă din acea casă locuinţa sa. Şi asta este posibil doar dacă Zaheu se schimbă, se converteşte.   

8. Întâlnirea cu Isus schimbă viaţa

Apoi Isus nu-i mai zice nimic lui Zaheu. Va trage doar concluzia finală. Cu toată probabilitatea Zaheu l-a invitat pe Isus la masă în casa sa. În acea atmosferă Domnul a putut intra în inima şi în viaţa lui Zaheu. Nu ştim modul cum s-a petrecut schimbarea, dar rezultatul este evident. Zaheu înţelege momentul, căci s-a proptit în picioare în faţa Domnului ca pentru a lua o decizie importantă. Era momentul detaşării de bogăţii şi al convertirii. Dorinţa de a le împarte cu săracii pune în evidenţă, cât de mult întâlnirea apropiată cu Isus i-a schimbat viaţa. Zaheu, stând în picioare, i-a spus lui Isus: „Iată, Doamne, jumătate din ceea ce am o dau săracilor”. Ia astfel acea decizie la care Isus îl invitase pe un alt bogat căruia i-a zis: „vinde tot ce ai şi dă săracilor şi vei avea comoară în ceruri, apoi vino şi urmează-mă! Dar acela, auzind acestea, a devenit foarte trist, deoarece era foarte bogat” (Lc 18,22-23). Zaheu, în schimb, şi-a făcut o comoară în ceruri. Ia şi a doua hotărâre, aceea de a repara nedreptăţile comise în trecut: „dacă am nedreptăţit pe cineva, îi dau înapoi împătrit!”. Şi aceasta este semn de convertire. Zaheu a redevenit întocmai ceea ce înseamnă numele său: „curat”. Isus l-a făcut curat.

9. Mântuirea a intrat în casa lui Zaheu

Numele „Isus” înseamnă „Dumnezeu salvează”. Intrând în acea zi în casa lui Zaheu, Dumnezeu a săvârşit prin Isus o lucrare salvatoare. A făcut ca Zaheu să devină un adevărat fiu al lui Abraham după credinţă, căci după trup era deja: „Astăzi s-a făcut mântuire pentru această casă, întrucât şi el este fiul lui Abraham”. Atunci Isus îşi manifestă toată bucuria inimii şi precizează scopul întregii sale misiuni spunând: „Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ceea ce era pierdut”. Ceea ce Isus spusese într-o zi fariseilor, acum s-a realizat din nou în chip minunat. „Nu cei sănătoşi au nevoie de medic, ci bolnavii; nu am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la convertire” (Lc 5,31-32).

10. Idealul comunitar al creştinilor

Zaheu, şeful vămii din Ierihon, este figura discipolului care nu lasă toate, ca alţii dintre cei chemaţi, ci rămâne în propria casă. Continuă munca în propria îndeletnicire dar ca martor al unui mod nou de a trăi. Episodul întâlnirii cu Cristos i-a schimbat viaţa. Nu mai urmăreşte câştigul înainte de toate, ci dreptatea. Face mai mult decât cere legea, căci dă înapoi împătrit iar jumătate din ceea ce are o dă săracilor. Convertirea implică o verificare concretă a propriei vieţi, manifestând noutatea schimbării într-o solidaritate efectivă cu cei săraci. Fie aceasta o invitaţie pentru noi la a traduce în viaţă întâlnirea cu Domnul. Decizia lui Zaheu corespunde idealului comunitar despre care vorbeşte sfântul Luca la începuturile Bisericii: „Apostolii dădeau mărturie cu multă putere despre învierea Domnului Isus şi ei toţi se bucurau de mult har. De fapt, nu era nici unul dintre ei care să ducă lipsă, căci toţi care posedau terenuri sau case, le vindeau, aduceau preţul celor vândute şi îl puneau la picioarele apostolilor; apoi se împărţea fiecăruia după cum avea nevoie” (Fap 4,33-35). Există discipoli care lasă toate pentru a deveni vestitori itineranţi ai împărăţiei lui Dumnezeu. Există însă discipoli, şi sunt cei mai mulţi, care trăiesc cerinţele Evangheliei, rămânând în lumea la care aparţin. Pericolul real al bogăţiilor materiale nu consistă doar în faptul că atentează la întâietatea împărăţiei lui Dumnezeu, dar şi în crearea de diviziuni în poporul lui Dumnezeu (cf. Fap 6,1). Bogăţia care nu este pusă în serviciul săracilor devine „mamona”, factor de injustiţie şi de păcat.

11. Chemarea creştină

Dumnezeu cheamă la credinţa în Cristos şi prin această chemare transformă viaţa persoanelor în sens pozitiv. Rugăciunea sprijină trăirea chemării pe care Dumnezeu o adresează fiecăruia dintre noi pentru a face binele şi a ne pregăti în credinţă şi în iubire fraternă la venirea sa. Apostolul Paul se ruga neîncetat pentru creştinii comunităţii din Tesalonic ca Dumnezeu să-i facă vrednici de chemarea lui (cf. 2Tes 1,11–2,2: lectura a doua) şi să împlinească cu putere orice dorinţă de bunătate şi orice lucrare a credinţei. Le cere să nu se lase tulburaţi de pretinse inspiraţii şi revelaţii ale unor semănători de dezordini cu privire la venirea iminentă a zilei Domnului. Le cere să nu se lase înşelaţi de aceşti profeţi falşi şi trasează proiectul vieţii creştine: chemarea, voinţa de bine, credinţa. Totul pentru ca numele Domnului nostru Isus să fie glorificat în noi şi noi în el.

12. Cântarea psalmistului

„Doamne, voi preamări numele tău în veci!” Psalmul 144/145 este un imn către Domnul şi o invitaţie la a preamări bunătatea sa: „O, Dumnezeule, regele meu, vreau să te preamăresc şi să binecuvântez numele tău în veac şi pentru totdeauna! Te voi binecuvânta în toate zilele şi voi lăuda numele tău în veac şi pentru totdeauna. Domnul este îndurător şi plin de dragoste, el este îndelung răbdător şi plin de îndurare; Domnul este bun faţă de toţi, el îşi arată dragostea faţă de orice făptură. Să te laude pe tine, Doamne, toate lucrările tale şi credincioşii tăi să te binecuvânteze; să facă cunoscută gloria domniei tale şi să-ţi vorbească despre puterea ta. Domnul este fidel în toate cuvintele sale şi sfânt în toate lucrările sale. Domnul îi sprijină pe toţi cei care dau să cadă şi îi ridică pe toţi cei căzuţi” (Ps 144/145,1-2.8-11.13-14: psalmul responsorial).

13. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule atotputernic şi milostiv, numai prin darul tău, credincioşii te pot sluji cum se cuvine; înlătură orice piedică din calea noastră, ca să alergăm cu bucurie în întâmpinarea făgăduinţelor tale.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de joi 31 octombrie 2019)

02 noiembrie 2019, 10:46