Căutare

Vatican News
2019.11.28 Meditazatione per la 1a domenica di Avvento di don Martos Balazs Duminica I-a din Advent (anul A): Vegheați și vă rugați! 

Consideraţii omiletice la Duminica a I-a din Advent (A): Vegheaţi şi fiţi gata!

Mântuirea este aproape. Veniţi să umblăm în lumina Domnului. El ne va învăţa căile sale şi vom umbla pe cărările lui. „Arată-ne, Doamne, îndurarea ta şi dă-ne mântuirea ta”.

(Vatican News – 1 decembrie 2019) E Ziua Domnului. Suntem în prima duminică de Advent, timpul de aşteptare şi pregătire la sărbătoarea Naşterii Domnului. Cuvântul „advent” înseamnă „venire, prezenţă” (adventus, în latină; παρουσία/parusìa, în greacă). În lumina revelaţiei biblice şi a învăţăturii Bisericii distingem trei veniri ale lui Cristos: venirea istorică în umilinţa trupului pe care o sărbătorim la Crăciun, venirea în slavă pe care o aşteptăm în speranţă la sfârşitul lumii şi venirea continuă pe care o invocăm zilnic în rugăciunea „Tatăl nostru”, când spunem: „Vie împărăţia Ta!” Celebrând în fiecare an liturghia Adventului, Biserica actualizează aşteptarea lui Mesia: punându-se în comuniune cu îndelunga aşteptare şi pregătire a primei veniri a Mântuitorului, credincioşii îşi reînnoiesc dorinţa arzătoare după cea de a doua venire” (CBC 524). „Prin năzuinţele noastre îl chemăm în fiecare zi pe Cristos în persoană căruia dorim să-i grăbim venirea în viaţa noastră” (cf. CBC 2816). De fapt, orice lucrare de predicare a Evangheliei şi de promovare a omului este o etapă a împărăţiei care înaintează. Orice convertire personală a inimii prin care omul se deschide mai mult la lucrarea Duhului lui Cristos cel înviat şi contează mai puţin pe faptele „cărnii”, este o manifestare a acestei veniri. Orice adunare euharistică ce are loc în aşteptarea venirii sale, simte şi trăieşte deja slava şi puterea Fiului omului.

Considerații omiletice: Duminica 1-a din Advent

1. Rugăciune încrezătoare în Domnul

Liturghia primei duminici de Advent se deschide cu o invocaţie încrezătoare din psalmii biblici: „Către tine, Doamne, înalţ sufletul meu; Dumnezeul meu, în tine mă încred. Să nu fiu dat de ruşine! Să nu-si bată joc de mine duşmanii mei; căci toţi cei care te aşteaptă nu vor rămâne de ocară” (Ps 24/25,1-3). Psalmul 24/25 este o cerere stăruitoare numită suplică. Trei sunt personajele: rugătorul, Dumnezeu şi duşmanul. Avem aici mărturisirea unui om smerit care se ştie iubit de Dumnezeu; încrederea lui nu şovăie; aşteaptă de la Domnul iertare, sfat şi ajutor. Păcatul provoacă suferinţă şi formează o diafragmă între credincios şi Dumnezeu. Însă oricât de mare ar fi, păcatul nu poate bloca generozitatea iertării lui Dumnezeu care „este bun şi arată păcătoşilor calea”. Psalmistul este pătruns de un fior de căinţă urmat de bucuria iertării. Se simte în această rugăciune suflul spiritual al Evangheliei. Liturghia Adventului îndeamnă insistent la veghere în rugăciune pentru a trezi în suflete un elan de speranţă. Să stăruim în rugăciune. Ea este respiraţia sufletului şi trebuie făcută personal, căci nu se poate delega. Întreruperea ei ar însemna asfixiere spirituală.

2. Un an liturgic cu Evanghelia după sf. Matei

Timpul Adventului deschide un nou an liturgic pe parcursul căruia retrăim în mod tainic evenimentele întrupării, pătimirii, morţii şi învierii Domnului şi aşteptăm în speranţă venirea Lui în slavă. Actualizarea principalelor evenimente din viaţa lui Cristos ne introduce treptat în planul bunăvoinţei lui Dumnezeu, făcând să se nască în inimi dispoziţiile interioare cuvenite spre a putea primi lucrarea mântuirii prin darul Duhului Sfânt. În noul an liturgic, notat cu litera A în ciclul trienal (A,B,C), suntem însoţiţi de Evanghelia după Sfântul Matei. Trăsătura particulară a acestei Evanghelii este faptul că îl prezentă pe Isus Cristos ca „Emanuel”, adică „Dumnezeu cu noi” (Mt 1,23) şi se încheie cu asigurarea dată de Isus, înainte de a se înălţa la cer: „Iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28,20). Sfântul Matei, atent să discearnă semnele prezenței lui Emanuel în lume, este totodată evanghelistul care expune cel mai pe larg predica lui Isus despre lucrurile din urmă (cf. Mt 24 şi 25) din care un mic fragment este propus în prima Duminică de Advent (cf. Mt 24,37-44)..

3. Toate trec: început şi sfârşit de an

Timpul Adventului deschide poarta unui nou an bisericesc iar anul civil se apropie de sfârşit. Un alt cerc se închide. Observăm ce se întâmplă în natură. În trunchiul arborelui, fiecare an care trece lasă un semn, un cerc lesne de văzut în secţiunea orizontală a plantei. Aşa se întâmplă în pomul vieţii fiecărui om. Natura însăşi ne face să medităm la faptul că timpul trece. Filozoful Heraclit din antichitatea greacă a redat această constatare fundamentală prin cunoscuta expresie „πάντα ῥεῖ - pánta rêi - toate curg, toate trec”. Se întâmplă în viaţă ca pe ecranul televizorului. Imaginile se succed rapid iar una o şterge pe cea de dinainte. Ecranul rămâne acelaşi dar imaginile se schimbă. În încercarea de a nu trece şi de a nu muri de tot, ne prindem când de tinereţe, când de dragoste, când de fii, când de renume. „Nu voi muri cu totul”, exclamă poetul latin Horaţiu, considerând că a clădit cu poeziile sale „un monument mai durabil decât bronzul”. Da, dar la ce-i mai servea acest monument? Serveşte altora, dar nu lui. „Omul nu-i decât o suflare iar zilele lui ca umbra care trece”, repetă Biblia căreia în acest punct toţi îi dau dreptate. Din momentul naşterii începe pentru fiecare o numărătoare inversă care nu se opreşte nici o clipă, nici ziua, nici noaptea. „Vulnerant omnes, ultima necat – Toate (orele) rănesc, ultima ucide”. Acest avertisment era scris odinioară pe pendulul ceasurilor din mănăstiri.

4. Numai Dumnezeu rămâne

Suntem aici pe pământ ca o mulţime de oameni urcaţi pe o mare plută transportată de valurile fluviului spre marea deschisă de unde nu există întoarcere. Pluta ajunge aproape de coastă. Toţi se ridică în picioare. Naufragiaţii zăresc uscatul şi răsuflă uşuraţi. Este senzaţia celui care ajunge la credinţa în Dumnezeu, stânca vieţii. În această privinţă sunt renumite cuvintele Sfintei Tereza de Avila: „Nimic să nu te tulbure, nimic să nu te înspăimânte. Totul trece. Numai Dumnezeu rămâne”. Este semnificativ faptul că prima parte a Adventului, care inaugurează timpul aşteptării, vorbeşte despre sfârşit spre a face să înţelegem că ne îndreptăm spre un început. Sfârşitul reprezintă un început. Sfârşitul stabileşte exact punctul de plecare. Marea întrebare nu este atât „unde vom sfârşi?” ci „de unde vom începe”. Considerând atent lucrurile, ne dăm seama că se începe de la sfârşit.

5. Ce atitudine să luăm?

În faţa experienţei „că totul trece” se pot lua atitudini diferite. Una foarte veche e amintită în Biblie. Este cea care zice: „Să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri” (Is 22,13). Isus spune acelaşi lucru în Evanghelia acestei duminici (cf. Mt 24,37-44): „Precum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi la venirea Fiului Omului. Căci precum în zilele de dinaintea potopului oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când Noe a intrat în corabie, şi nu au ştiut nimic până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului Omului” (Mt 24,37-39). O atitudine mai bună şi ideală este desigur cea despre care vorbeşte apostolul Paul care ne avertizează pe toţi: „Cât mai avem timp, să căutăm a face bine” (Gal 6,10). În alt loc, acelaşi apostol îndeamnă stăruitor: „Fraţilor, ştiţi în ce timp ne găsim; acum este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn; mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am primit credinţa. Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm, aşadar, faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios ca ziua: nu în chefuri şi beţii, nu în desfrânări şi fapte de ruşine, nu în ceartă şi în invidie, ci îmbrăcându-vă în Domnul Isus Cristos, şi nu vă îngrijiţi de trup întru poftele lui” (cf. Rom 13,11-14: lectura a doua). Celor care cred în Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, apostolul Paul le propune să treacă la Acela care nu trece; să treacă de la lume, pentru a nu trece cu lumea.

6. Vegheaţi… Fiţi gata!

Există însă o veste bună la modul imperativ ce vine din Evanghelia primei duminici de Advent şi care este valabilă tot timpul vieţii: „Vegheaţi, aşadar, căci nu ştiţi în care zi va veni Domnul vostru… Fiţi gata, căci Fiul Omului va veni în ceasul în care nu gândiţi” (cf. Mt 24,42.44). Avertismentul „totul trece” este adresat mai degrabă tinerilor decât celor vârstnici, căci tinereţea şi părul negru sunt doar o suflare. „Aminteşte-ţi de creatorul tău în zilele tinereţii tale, înainte ca să vină zilele cele triste şi să ajungă anii despre care va trebui să spui: Nu simt nici un gust” (cf. Qoh 12,1). Bătrâneţea este evocată de autorul sapienţial Qohelet printr-o serie de imagini sugestive: foşnetele care slăbesc din cauza surzeniei, culorile ce pierd din intensitate, pasul care devine nesigur, frica de stradă şi de urcuş. Şi apoi imaginea finală a găleţii de la fântâna cu roată: după atâtea urcări şi coborâri, vine ziua când funia sau lanţul se rupe iar găleata cade în fundul apei şi nu se mai iese la suprafaţă. Migdalul înfloreşte din nou primăvara, dar omul o dată căzut nu se mai ridică. Finalul acestui fragment biblic este cunoscut de toţi: „Deşertăciunea deşertăciunilor şi toate sunt deşertăciune” (cf. Qoh 11,10 – 12.8). Altădată se repeta prea des iar azi aproape deloc această constatare a înţeleptului biblic. N-ar fi un rău ca şi generaţia noastră să se gândească la ea. Nu e vorba de a dispreţui viaţa, ci de a trăi mai bine, cu mai mare seninătate, în mai puţină agitaţie, mai puţin stresaţi. Timpul Adventului nu vine să ofilească bucuria de a trăi, ci să lumineze în adevăr drumul vieţii. Este un remediu potrivit împotriva uzurii şi degradării. Ne luminează calea din înălţimi, în timp ce ne întrebăm încotro mergem şi unde voim să ajungem?

7. Chemaţi la pacea împărăţiei lui Dumnezeu

Profetul Isaia răspunde anunţând o adunare imensă de popoare pe muntele Domnului, la Ierusalim. Nu se adună ca să aducă jertfe, dar ca să asculte cuvântul Domnului. În zilele de pe urmă popoare multe vor zice: „Veniţi, să urcăm la muntele Domnului, la casa Dumnezeului lui Iacob! El ne va învăţa căile sale şi noi vom umbla pe cărările lui. Căci din Sion va ieşi legea şi din Ierusalim, cuvântul Domnului”. Domnul va judeca între neamuri şi va decide între multe popoare iar acestea vor schimba săbiile lor în fiare de plug şi suliţele lor, în seceri. Niciun neam nu va mai ridica sabia împotriva altui neam şi nu vor mai învăţa războiul (cf. Is 2,1-5, prima lectură). Atunci va începe pacea universală. La începutul Adventului toţi suntem invitaţi să realizăm această promisiune de pace „umblând în lumina Domnului” şi repetând: „Arată-ne, Doamne, îndurarea ta şi dă-ne mântuirea ta!” (Ps 84/85,8: versetul la Evanghelie).

8. Cântarea psalmistului

Psalmistul biblic ne cheamă să reînnoim bucuria de a merge împreună în întâmpinarea Domnului. Fiecare dintre noi este purtat pe acest drum şi totodată simte invitaţia să-i poarte şi pe alţii în întâmpinarea Domnului. Călătoria împreună poate fi programul ideal al acestui nou Advent. Să îndreptăm privirea inimii către Cristos într-o aşteptare perseverentă, trăind în cinste şi în siguranţa că Domnul va veni. Nu importă a şti nici când şi nici cum. „Vom merge cu bucurie în casa Domnului. M-am bucurat când mi s-a spus: „Să mergem în casa Domnului!” Iată, picioarele noastre au ajuns la porţile tale, Ierusalime! Acolo urcă triburile, triburile Domnului, după mărturia lui Israel, ca să laude numele Domnului. Căci acolo sunt scaunele de judecată, tronurile casei lui David. Rugaţi-vă pentru pacea Ierusalimului: „Să aibă linişte cei care te iubesc! Pacea să locuiască între zidurile tale şi liniştea, în palatele tale!” De dragul fraţilor şi prietenilor mei, eu spun: „Pace ţie!” De dragul casei Domnului Dumnezeului nostru, mă rog pentru bunăstarea ta! (Ps 121/122,1-2.4-9: psalmul responsorial).

9. Rugăciunea Bisericii

„Dumnezeule atotputernic, te rugăm, întăreşte voinţa credincioşilor tăi, pentru ca, ieşind cu fapte de dreptate în întâmpinarea lui Cristos care vine, să se învrednicească a sta de-a dreapta lui în împărăţia cerurilor”.

(Radio Vaticana – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 30 noiembrie 2019)
 

29 noiembrie 2019, 12:35