Căutare

Vatican News
2019.07.10. San Benedetto patrono d'Europa Abbazia di Montecassino 2019.07.10. San Benedetto patrono d'Europa Abbazia di Montecassino 

Sfântul Benedict, de 55 de ani ”patronul Europei”, admirat chiar și de luterani

Pe 24 octombrie 1964, prin scrisoarea apostolică ”Pacis nuntius”, Sfântul Paul al VI-lea îl proclama pe Sfântul Benedict ”patronul principal al întregii Europe”. La 55 de ani de la acest eveniment, cotidianul Sfântului Scaun ”L’Osservatore Romano” publică un articol intitulat «Pentru un catolic, ca și pentru un luteran. Idealul benedictin la 55 de ani de la [scrisoarea] ”Pacis nuntius” a lui Paul al VI-lea». Benedictinul Mariano Dell’Olmo a scris un articol din care reiese actualitatea idealului benedictin și admirația protestanților pentru acesta.

Cetatea Vaticanului – A. Dancă
24 octombrie 2019 – Vatican News. ”Ce faceți acolo, sus, la [mănăstirea de] pe Monte Cassino?”, l-a întrebat istoricul german protestant Adolf von Harnack pe abatele mănăstirii benedictine Ambrogio Amelli. Fără ezitare, călugărul italian i-a răspuns: ”Facem ceea ce se face de patrusprezece secole: rugăciune și muncă - «ora et labora»”. ”Foarte bine”, a răspuns interlocutorul său care, după un zâmbet de complăcere, a adăugat: ”Dar aceasta nu fac doar benedictinii, nu-i așa? Cu toate acestea, la Berlin lumea muncește mult, dar se roagă puțin”.

Schimbul lapidar de replici între un istoric luteran și un călugăr catolic – abate benedictin - care a avut loc la Roma în 1903, face parte dintr-un articol semnificativ pe care cotidianul Sfântului Scaun ”L’Osservatore Romano” l-a publicat cu ocazia împlinirii, pe 24 octombrie 2019, a 55 de ani de când Sfântul Benedict a fost proclamat ”patronul principal al întregii Europe”.

Articolul are ca titlu ”Pentru un catolic, ca și pentru un luteran. Idealul benedictin la 55 de ani de la [scrisoarea apostolică] Pacis nuntius a papei Paul al VI-lea” și este semnat de părintele Mariano Dell’Olmo, călugăr benedictin al abației de Montecassino. Născut în 1956, absolvent de drept civil, expert în paleografie și doctor în istoria Bisericii, autorul predă în prezent istoria monahismului benedictin la Institutul Pontifical ”Sf. Anselm” din Roma.

”Cade în aceste zile”, notează autorul în articolul său, ”cea de-a cincizeci și cincea aniversare a proclamării abatelui Sfântul Benedict ca patron principal al întregii Europe, care a avut loc prin scrisoarea apostolică Pacis nuntius a papei Paul al VI-lea la Montecassino pe 24 octombrie 1964”. Cu acea ocazie, pontiful a sfințit din nou bazilica restaurată a Arhisihăstriei benedictine, după ce a fost redusă în ruină în timpul bombardamentului din 1944, și își exprima solemn speranţa ca Benedict, după cum « în trecut, a reușit cu lumina civilizației creștine să îndepărteze întunericul și să iradieze darul păcii, tot la fel acum să călăuzească întreaga viață europeană și, prin mijlocirea lui, să o dezvolte și să o facă să crească din ce în ce mai mult».

”Viziunea papei Montini, pătrunsă totodată de istorie și de profeție, a fost cea care l-a așezat pe Sfântul Benedict în centrul proiectului european și l-a arătat ca factor de «civilizație creștină». Înaintea lui și cu o viziune la fel de profetică, a scris același lucru Giorgio La Pira [fost primar al Florenței – n.r.] pentru un domeniu mai restrâns, al mănăstirilor de viață contemplativă, convins că rugăciunea este forța motrice a istoriei, după cum reiese din acest mesaj epistolar din 1954: «Nu trebuie să ne temem în a o spune: civilizația creștină și cetatea creștină sunt esențial civilizația monastică și cetatea monastică; în sensul că, la fel ca în mănăstire, chiar și în acestea, în cele din urmă, toate valorile au o orientare unică și o unică finalitate: Dumnezeu iubit, contemplat, fără încetare lăudat»”.

”M-a impresionat faptul că, într-o scrisoare inedită a marelui istoric și medievist protestant Ferdinand Gregorovius, descoperită în Arhiva de la Montecassino și care merită din plin să fie citată aici în contextul celor cincizeci şi cinci de ani ai titlului lui Benedict ca patron principal al civilizaţiei europene, apare aceeași sintagmă «civilizația monastică», obișnuită pentru noi dar care, în penița unui luteran care scrie în 1872 apare mult mai neobișnuită, în ciuda admirației pe care o avea față de Roma și a experienței istorice a monahismului benedictin. Nu întâmplători, mai tânărul său coleg protestant Adolf von Harnack, în cartea din 1881 Das mönchtum, seine ideale und seine geschichte (Monahismul, idealurile și istoria sa), arăta o orientare foarte diferită față de monahism, pe care el îl considera născut din curente eretice, extremiste și rigoriste precum encratismul și montanismul. Viziunea sa negativă cu privire la zorile fenomenului monastic a fost de așa natură încât l-a făcut să creadă că nicio altă carte nu a exercitat asupra Egiptului, Asiei occidentale și Europei o influență mai degradantă și de barbarizare - așadar contrară civilizației – decât Vita Antonii, scrisă de Atanaziu, o carte recunoscută universal în zilele noastre drept un autentic arhetip al hagiografiei monastice orientale și occidentale. Dar același von Harnack, mult mai târziu, în 1903, întâlnindu-l la Roma pe abatele Ambrogio Amelli, călugăr de Montecassino, cercetător celebru de patristică și literatură creștină, dar și muzicolog, l-a întrebat, după cum același Amelli a mărturisit într-o conferință din 1905: ”Ce faceți acolo, sus, la [mănăstirea de] pe Monte Cassino?” Abatele, fără să mai stea pe gânduri, i-a răspuns: ”Facem ceea ce se face de patrusprezece secole: rugăciune și muncă. «Ora et labora»”. ”Foarte bine”, a adăugat interlocutorul meu schițând un zâmbet de complăcere – continuă abatele Amelli - ”dar aceasta nu fac doar benedictinii, nu-i așa? Cu toate acestea, la Berlin lumea muncește mult, dar se roagă puțin”.

Evident, chiar și asupra istoricului matur, de acum, al creștinismului, viziunea lumii care era tipică monahismului benedictin - cu echilibrul său între deșert și comuniune, rugăciune și angajare în lume, asceză și caritate – își exercita fascinația sa. Aceeași care se simte mai așezată în Gregorovius, a cărui prietenie cu călugării de la Montecassino era deja bine cunoscută datorită unor scrisori rămase, pe care istoricul orașului Romei le-a trimis în mod special lui Luigi Tosti, scrisori publicate de Tommaso Leccisotti în 1967. Scrisoarea pe care am descoperit-o recent, în schimb, îl are ca destinatar pe noul abate de Montecassino Nicola d’Orgemont, care fusese numit cu câteva luni înainte, pe 24 decembrie 1871, și care avea să-și continue misiunea până în 1896, anul morții sale. În 1859, într-o scrisoare adresată lui Tosti și care poartă data de 25 octombrie, Gregorovius scria: «Credeți-mă, strălucite Dom Luigi, că Monte Cassino luminează în memoria mea ca un astru strălucitor». Treisprezece ani mai târziu, în timp ce îi recomanda două doamne din Leipzig care stăteau să ajungă la Montecassino, locul acela rămâne intact, în memoria istoricului protestant, drept «ilustra abație, care odată era centrul civilizației monastice și farul luminos al științelor».

”Idealul benedictin”, încheie autorul nostru, ”poate să vorbească cu aceeași elocvență unui catolic ca și unui luteran, pentru că este întemeiat pe acea Regula monasteriorum (Regula mănăstirilor – n.r.) pe care Bossuet, în al său Discurs de laudă a Sfântului Benedict, a numit-o «compendiu al creștinismului, un înțelept și misterios rezumat al întregii învățături a Evangheliei»”.

24 octombrie 2019, 11:40