Cerca

Vatican News
2019.10.11 Vangelo della Domenica XXVIII C - Gesù guarisce lebbrosi Evanghelia Duminicii a 28-a din timpul de peste an. Isus vindecă zece leproşi din care doar unul este recunoscător 

Consideraţii omiletice la Duminica a XXVIII-a de peste an (C): Mulţumim lui Dumnezeu

Nu avem exerciţiul recunoştinţei. „Mulţumesc” e, foarte adesea, un cuvânt greu de spus. Isus întreabă întristat: „Oare nu s-au curăţat zece leproşi? Unde sunt ceilalţi nouă? Nu s-a găsit cine să se întoarcă şi să-l glorifice pe Dumnezeu decât acest străin?” Zece leproşi s-au vindecat, dar unul singur s-a mântuit. A ştiut să spună: „Mulţumesc”.
Consideraţii omiletice la Duminica a XXVIII-a de peste an (C): Mulţumim lui Dumnezeu

(Vatican News - 13 octombrie 2019) E Ziua Domnului. Luând parte la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie îi mulţumim lui Dumnezeu „pentru slava sa cea mare”, spunând: „Cu adevărat vrednic şi drept, de cuviinţă şi mântuitor lucru este să-ţi aducem mulţumiri pururea şi în tot locul, ţie, Doamne, Părinte sfânt, atotputernic, veşnic Dumnezeu” (Prefaţa liturgică). Aducerea de mulţumire lui Dumnezeu este un „lucru mântuitor” şi izvor de mântuire, fiindcă ea stabileşte o relaţie de iubire între Dumnezeu şi persoana celui care mulţumeşte. Euharistia însăşi este jertfa de laudă întru aducere de mulţumire pentru opera  creaţiei, a răscumpărării şi sfinţirii noastre în Cristos Isus. Principala celebrare liturgică a Bisericii a fost numită „Euharistie”, pentru că Isus însuşi la Cina cea de Taină, a adus mulţumire lui Dumnezeu Tatăl. Înainte de a frânge pâinea şi a lua potirul cu vin, Isus l-a binecuvântat pe Dumnezeu pentru bunătatea sa; şi-a deschis inima cu gratitudine la iubirea care vine de la Tatăl şi care vrea să transforme lumea. Nu suntem poate conştienţi îndeajuns că Sfânta Liturghie este în primul rând o jertfă întru „aducere de mulţumire” (cf. CBC 1360); că Sfânta Liturghie are menirea să retrezească în noi atitudinea de recunoştinţă faţă de Dumnezeu. Astăzi apostolul Paul ne îndeamnă: „Mulţumiţi pentru toate, căci aceasta este voinţa lui Dumnezeu, în Cristos Isus, cu privire la voi!” (1Tes 5,18 aclamaţie la Evanghelie). Deoarece deseori uităm sau nu ştim să spunem „mulţumesc” lui Dumnezeu pentru binefacerile sale, să invocăm milostivirea sa: „Dacă te-ai uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine ar mai putea să stea în faţa ta? La tine, însă, este iertare, Dumnezeul lui Israel!” (Ps 129/130,3-4 Ant. la intrare). În aceste consideraţii omiletice aprofundăm prima lectură şi Evanghelia zilei.

1. Vindecare şi recunoştinţă

Sunt două povestiri despre vindecarea de lepră, o boală infecţioasă şi de temut, ieri ca şi azi. În prima lectură liturgică se povesteşte despre un păgân, Naaman, un general sirian, care curăţat de lepră se întoarce să-i mulţumească profetului Elizeu, după ce acesta îi indicase leacul vindecării (cf. 2Rg 5,14-17). În Evanghelia zilei (cf. Lc 17,11-19), Isus este în drum spre Ierusalim, însoţit de discipoli. Într-o zi, la intrarea într-un sat, i-au ieşit în cale zece leproşi. Aceştia, spre deosebire de primul lepros vindecat de Isus cu câtva timp mai înainte (cf. Lc 5,12-14), s-au oprit la distanţă. Dau impresia că observă cu adevărat legea (cf. Lev 13,45-46); îşi fac auzit glasul de departe şi strigă: „Isuse, Învăţătorule, îndură-te de noi!”. Isus, văzându-i, îi respectă şi le spune: „Mergeţi şi arătaţi-vă preoţilor!” Aşa prevedea legea: „Leprosul, în care este rana, să aibă hainele sfâşiate şi să umble cu capul descoperit, să-şi acopere barba şi să strige: „Necurat! Necurat!”. Tot timpul cât va avea rana, va fi impur. El să locuiască singur; locuinţa lui să fie în afara taberei” (Lev 13,45-46;14). Prezentarea la preoţi pentru constatarea vindecării şi primirea unui certificat le permitea să fie reintegraţi în societate şi reabilitaţi să ia parte la cultul religios de la templu. Cunoaştem restul povestirii. În timp ce mergeau, toţi cei zece leproşi s-au curăţat. Însă doar unul singur dintre ei, un samaritean, s-a oprit din drum şi s-a întors înapoi la Isus, ca să-i mulţumească. Notează evanghelistul: „văzând că s-a vindecat, s-a întors glorificându-l pe Dumnezeu cu glas puternic şi a căzut cu faţa la picioarele lui, mulţumindu-i”. Îl preamăreşte pe Dumnezeu, strigând de bucurie. Nu mai este un lepros: este un om curăţat şi reabilitat să stea în comunitate, inclusiv să ia parte la serviciul religios potrivit legii; e apt să se apropie de Dumnezeu. Şi cum şi unde îi aduce cult lui Dumnezeu? Cade la picioarele lui Isus şi îi mulţumeşte. Aducerea sa de mulţumire lui Isus se confundă cu preamărirea lui Dumnezeu.

2. Minunea l-a vindecat, credinţa l-a mântuit

Atunci, Isus întreabă întristat: „Oare nu s-au curăţat zece? Unde sunt ceilalţi nouă? Nu s-a găsit cine să se întoarcă şi să-l glorifice pe Dumnezeu decât acest străin?” Nu este un reproş, ci expresia întristării lăuntrice pentru faptul că ceilalţi n-au profitat de ocazia de a se vindeca pe deplin. Spunând aceasta, Isus se revelează ca adevăratul loc de închinare, adevăratul templu nefăcut de mână de om, unde se aduce cult lui Dumnezeu. El este adevăratul loc de mântuire. De aceea, Isus poate să-i spună celui care s-a întors şi i-a mulţumit: „Ridică-te şi mergi! Credinţa ta te-a mântuit”. Zece au fost curăţaţi fizic şi reabilitaţi social, dar numai despre unul singur se spune că a fost salvat. Minunea l-a vindecat, credinţa l-a mântuit. Dumnezeu salvează acum în Isus care este în drum spre destinul său de moarte şi de înviere pentru viaţa lumii. Din zece vindecaţi trupeşte, doar unul singur, unul de neam străin, un samaritean se întoarce şi duce până la capăt drumul iniţial spre Isus. Ceilalţi au fost vindecaţi dar au mers în drumul lor şi nu au ajuns să se apropie de Mântuitorul Isus. De câte ori şi noi căutăm minunile lui Dumnezeu şi nu pe Dumnezeul mântuirii depline! Samariteanul vindecat este un model de discipol al lui Isus. Merge spre Isus până la capăt.

3. Toţi avem nevoie de vindecare

După ce am ascultat Evanghelia vindecării celor zece leproşi (cf. Lc 17,11-19), rămânem cu impresia că evanghelistul Luca a voit să transmită ascultătorilor o serie de mesaje pe care trebuie să le descifrăm în textul povestirii. Primul mesaj este o precizare: „Toţi oamenii sunt leproşi înaintea lui Dumnezeu”. Lepra era în antichitate una din bolile cele mai răspândite şi temute. Deoarece această boală devastează trupul omului până la a-i desfigura chipul asemănării cu Dumnezeu, leprosul era considerat ca unul care a fost „lovit de Dumnezeu” (tomèh, în ebraică). Cu povestirea sa evanghelistul vrea să spună că „nu există persoană care, după ce şi-a desfigurat sufletul prin păcat, să nu poată fi vindecată de Dumnezeu”. Primul lucru de făcut în această situaţie este acela de a deveni conştienţi de propria mizerie spirituală şi a ne adresa lui Dumnezeu spunând: „Isuse, Învăţătorule, îndură-te de noi!”. Cine nu devine conştient de mizeria sa lăuntrică, va socoti că este inutil să se adreseze lui Dumnezeu şi astfel nu se vindecă. Refuză tratamentul.

4. Există bine şi unde nu ne aşteptăm

Al doilea mesaj ce se poate desprinde din pericopa evanghelică este faptul că între cei consideraţi ca cei din urmă ai societăţii - şi leproşii erau printre aceştia – există o solidaritate greu de întâlnit între cei ce nu se află în aceleaşi condiţii. Grupul de leproşi care îl întâlneşte pe Isus este alcătuit din nouă evrei şi un samaritean. În acea vreme era de neimaginat ca un samaritean, adică un străin şi eretic, să fie primit într-o comunitate creştină constituită din iudei. Totuşi asta se poate întâmpla într-o comunitate de iudei leproşi. Prin asta Luca vrea să spună că adesea există mai multă religie în rândul celor respinşi de societate decât între cei consideraţi ca cei mai buni. De multe ori Isus scoate în evidenţă credinţa incompletă sau de-a dreptul inexistentă în cei care se consideră perfecţi doar pentru că iau parte la actele rituale de cult şi au mereu pe buze numele lui Dumnezeu. Asta se întâmplă de secole până în zilele noastre. Reflectând bine, astăzi avem ocazia de a începe să trăim mai bine credinţa noastră.

5 . Străini recunoscători

Al treilea mesaj transmis de Evanghelia zilei stă în faptul că unul singur din cei zece leproşi vindecaţi de Isus se întoarce ca să-i mulţumească. Atunci Isus observă: „Oare nu s-au curăţat zece? Unde sunt ceilalţi nouă? Nu s-a găsit cine să se întoarcă şi să-l glorifice pe Dumnezeu decât acest străin?” (vv.17-18). În această frază sunt prezente mai multe mesaje. Subliniem doar unul, pe cel mai evident: gestul unui străin care îi mulţumeşte lui Dumnezeu. O situaţie similară cu cea din Evanghelie o întâlnim şi în prima lectură liturgică. Un păgân, Naaman, un general sirian, şi el vindecat de lepră, se întoarce să-i mulţumească profetului Elizeu care îi indicase leacul potrivit (cf. 2Rg 5,14-17). În ambele povestiri avem o aducere de mulţumire, iar cel care mulţumeşte este un străin. Străinii sunt respectaţi în toată Evanghelia. Problema este de actualitate. Evident, nu toţi străinii sunt ca cei lăudaţi în lecturile liturgice de azi, dar învăţătura Scripturilor sacre este clară: o comunitate care vrea să se închine cu adevărat lui Dumnezeu, nu poate trăi cultivând prejudecăţi la adresa străinilor. Dacă ar face asta, ce comunitate religioasă ar fi? Ce mărturie de credinţă în Dumnezeu, părintele tuturor oamenilor, ar putea da?

6. Samariteanul: model de discipol al lui Isus

Din cele spuse, reiese că Dumnezeu salvează acum în Isus care este în drum spre Ierusalim, spre destinul său de moarte şi de înviere pentru viaţa lumii. Din zece leproşi vindecaţi, doar unul singur, unul de neam străin, se întoarce şi duce până la capăt drumul început, când i-a ieşit lui Isus în întâmpinare împreună cu ceilalţi nouă. Samariteanul vindecat este un model de discipol al lui Isus. Merge spre Isus până la capăt. Sfânta Liturghie ne oferă prilejul de a învăţa „să umblăm cu Cristos” până la capăt pentru a împărtăşi destinul său. Ascultarea lecturilor liturgice şi rugăciunea comunitară au darul să reaprindă în noi credinţa în urmarea lui Cristos care se îndreaptă hotărât spre Ierusalim. Isus nu merge singur. Cu el se află ucenicii şi apostolii, iar astăzi suntem noi cei chemaţi să parcurgem în mod ideal acelaşi drum. Să ne încurajăm unii pe alţii, aşa cum citim despre apostolul Filip care le-a zis tovarăşilor săi: „Să mergem şi noi ca să murim cu el” (In 11,16). Apostolul Paul ne asigură că „vrednic de crezare este cuvântul: Dacă am murit împreună cu Cristos, vom şi trăi împreună cu el. Dacă îndurăm cu răbdare împreună cu el, vom şi domni împreună cu el. Dacă îl renegăm, şi el ne va renega. Dacă suntem infideli, el rămâne fidel, pentru că nu se poate renega pe sine” (cf. 2Tim 2,8-13: lectura a doua).

7. „Mulţumesc” e, foarte adesea, un cuvânt greu de spus

Al patrulea mesaj se referă la recunoştinţă. Să vedem dacă mai ştim să mulţumim în relaţiile dintre noi. Iată, ce scrie cu nobleţe o mamă pe reţeaua de socializare: „Nu avem exerciţiul recunoştinţei. Faţă de cei cărora le datorăm ceva ne simţim mai degrabă stânjeniţi, decât în stare să le arătăm gratitudinea noastră. „Mulţumesc” e, foarte adesea, un cuvânt greu de spus. Am constatat foarte des în ultima vreme că oameni care ţi-au cerut ajutorul îl primesc cu drag şi îţi sunt recunoscători, dar ajung, inevitabil, să considere că li se cuvine ceea ce le oferi, dacă insişti în ofranda sau susţinerea ta. Iar atunci când nu mai eşti dispus să le oferi ceea ce, cu generozitate, le-ai dat pentru o bucată de vreme, ajung să te urască întocmai ca atunci când le-ai fi făcut un rău, nu ca atunci când încetezi a le mai face un bine. Dacă, o vreme, dai bani cuiva, şi într-o zi nu-i mai dai, el se va simţi tâlhărit, nu recunoscător. Dacă angajezi pe cineva care avea mare nevoie de o slujba şi te roagă să-l iei cu orice preţ, dar, la un moment dat, nu mai ai nevoie de serviciile lui, te va dispreţui ca pe un angajator tiran şi nemilos. Dacă pentru un timp iei pe cineva la ţine acasă, pentru că nu are unde să stea, când îi vei spune că nu-i mai poţi acorda adăpost, el se va transforma în duşmanul tău, în niciun caz nu va pleca având sufletul plin de recunoştinţă că l-ai găzduit cât ai putut. Încerc să-mi învăţ copiii să spună „mulţumesc” de fiecare dată când este nevoie, şi mă străduiesc să-i fac să vadă în cei din jur partea frumoasă, gesturile nobile. Să nu se supere atunci când un copil care i-a lăsat să se joace cu jucăria lor le-o cere înapoi, şi să fie cu adevărat recunoscători pentru ceea ce primesc de la cei din jur. Dar ştiu cât este de greu. Câteodată mi-e greu mie însămi să fiu deschisă către frumuseţea oamenilor care mă înconjoară. Şi, în plus, am fost de prea multe ori rănită de nerecunoştinţa unor oameni cărora le-am schimbat viaţa în bine ca să nu ştiu deja că nu-i uşor deloc să spui „mulţumesc”.

8. Recunoştinţa este o virtute preţioasă

Scriitorul bisericesc Prosper de Aquitania (sec. V) a scris o mare epopee numită „De ingratis”, despre oamenii nerecunoscători care nesocotesc importanţa harului lui Dumnezeu pentru mântuire. A spune „mulţumesc!” este un gest ce ţine de datoria noastră şi care ar trebui să vină spontan din inimă pentru darul sau binele primit. Aşa se comportă Naaman, generalul sirian, după ce a fost curăţat de lepră. Acesta, îndemnat de profetul Elizeu, a coborât şi s-a scufundat în Iordan de şapte ori. Şi trupul lui a devenit ca trupul unui copilaş şi s-a curăţat. Imediat Naaman s-a întors la omul lui Dumnezeu cu toată tabăra sa. A ajuns, a stat înaintea lui şi a zis: "Iată, ştiu acum că nu este Dumnezeu pe tot pământul decât numai în Israel. Acum, primeşte, te rog, un dar de la slujitorul tău!" Elizeu a răspuns: "Viu este Domnul în faţa căruia stau: nu voi primi!" Naaman a insistat, dar el a refuzat. Atunci Naaman a zis: "Fiindcă nu vrei, lasă, te rog, să i se dea slujitorului tău pământ cât poate duce o pereche de catâri! Căci slujitorul tău nu va mai aduce arderi de tot sau jertfe altor dumnezei decât numai Domnului" (cf. 2Reg 5,14-17: prima lectură). Datorită vindecării de lepră, generalul Naaman, înţelege plin de recunoştinţă că Dumnezeul lui Israel nu limitează binefacerile sale la poporul evreu. El devine astfel un credincios convins. În schimb, de multe ori, avem impresia penibilă că ne găsim într-o lume în care predomină mai curând pretenţia decât gratitudinea. Aşa i se întâmplă lui Isus căruia doar unul singur dintre cei zece leproşi pe care i-a vindecat, se întoarce să-i spună „mulţumesc”. Şi era un străin, un samaritean (cf. Lc 17,11-19: Evanghelia zilei). Isus nu cere recunoştinţă pentru sine, dar pentru Dumnezeu Tatăl cel vrednic de laudă şi de preamărire pentru lucrările minunate pe care le-a făcut copleşindu-ne cu milostivirea sa. Atitudinea recunoscătoare cere o inimă deschisă care ştie să vadă lucrarea lui Dumnezeu şi mântuirea pe care o aduce în istoria omenirii. Dacă adesea necazurile şi greutăţile vieţii slăbesc relaţia noastră cu Dumnezeu, pentru că nu-i vedem imediat lucrarea, trebuie să perseverăm, căci Dumnezeu este credincios şi nu va întârzia să asculte rugăciunea noastră când o înălţăm către El cu smerenie şi intenţie  dreaptă.

9. Rugăciunea Bisericii

Te rugăm, Doamne, ca harul tău să ne întâmpine şi să ne însoţească pururi, ca să nu încetăm niciodată de a face binele.

 

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 12 octombrie 2019)

12 octombrie 2019, 08:44