Căutare

Vatican News
2019.10.30 Tutti Santi - ognissanti 1 noiembrie, solemnitatea Toți Sfinții 

Consideraţii omiletice la solemnitatea „Toţi Sfinţii”: Prieteni şi modele de viaţă

Mijlocitori puternici. Sfinţii au urmat calea fericirilor evanghelice propusă de Isus în predica de pe munte. Fericirea este vocaţia omului iar căutarea ei, o necesitate pentru toţi.

(Vatican News - 1 noiembrie 2019) E Sărbătoare. „Să ne bucurăm cu toţii în Domnul, celebrând ziua de sărbătoare în cinstea tuturor sfinţilor; de mărirea lor se bucură împreună cu noi toţi îngerii şi într-un glas îl laudă pe Fiul lui Dumnezeu” (Ant. la intrare). Semnificaţia sărbătorii este rezumată în prefaţa Liturghiei: „Astăzi ne dai bucuria de a privi cetatea din ceruri, Ierusalimul cel sfânt, care este mama noastră, unde fraţii şi surorile noastre, deja adunaţi împreună, cântă şi preamăresc numele tău sfânt. Noi cei care călătorim pe pământ ne grăbim spre patria cerească, bucurându-ne de soarta fericită a acestor copii ai Bisericii pe care ni i-ai dat ca prieteni şi modele de viaţă”.

Considerații omiletice: Toți Sfinții

Într-o singură sărbătoare îi amintim pe toţi sfinţii înscrişi în calendarul Bisericii dar şi pe cei fără aureolă. Fiind oameni ca noi, ei au ştiut să îmbine calităţile firii omeneşti şi slăbiciunile ei cu momentele harului divin, străduindu-se să trăiască şi să acţioneze creştineşte în diferitele situaţii ale vieţii zilnice, urcând cu perseverenţă şi adesea împotriva curentului, treptele fericirilor evanghelice (cf. Mt 5,1-12a: Evanghelia zilei). Sunt fraţi şi surori care au făcut să crească până la împlinire sămânţa de viaţă nouă primită în taina Botezului. Ei s-au simţit fii şi au trăit ca fii ai lui Dumnezeu iar acum, deveniţi asemenea Tatălui ceresc, îl contemplă împreună cu Fiul, aşa cum este (cf. 1In 3,1-3: lectura a doua). Mulţimea celor salvaţi de sângele Mielului jertfit, Cristos Isus, este imensă şi iradiază de fericire. Provenind de pretutindeni şi din toate stările sociale, înveşmântaţi în frumuseţe şi bucurie, sfinţii îl laudă şi îl adoră pe Domnul lor în îmbrăţişarea veşnică a iubirii sale (cf. Ap 7,2-4.9-14: prima lectură). Să-i privim ca prieteni ai noştri şi modele de viaţă, mijlocitori pentru noi înaintea tronului lui Dumnezeu. Ei ne aduc aminte că „fiecare pe drumul său” (LG 11) este chemat să privească spre înalt şi să grăbească pasul spre cer. Exemplul lor ne sustrage de la acel stil de viaţă mediocru şi lumesc, incompatibil cu cerinţele Evangheliei. Mijlocirea lor trezeşte în noi propuneri de bine, reînsufleţind dorinţa unei vieţi pe deplin creştine. Aşadar, nu înaintăm singuri pe drum, căci suntem înconjuraţi de o nenumărată ceată de mărturisitori. Împreună cu ei formăm Trupul lui Cristos; împreună suntem fii ai lui Dumnezeu; împreună suntem sfinţiţi de Duhul Sfânt. În consideraţiile care urmează vorbim despre originea şi semnificaţia sărbătorii tuturor sfinţilor şi despre chemarea tuturor oamenilor la sfinţenie.

1. Roadele mântuirii

Biserica Catolică de tradiţie romană sau latină celebrează la 1 noiembrie încă din secolul al IX-lea sărbătoarea „Tuturor Sfinţilor”. Aceeaşi sărbătoare este celebrată de Bisericile orientale în prima duminică după Rusalii. În Răsăritul creştin, această sărbătoare îşi are originea în practica liturgică a Bisericii din Antiohia, care încă din primele veacuri îi amintea pe toţi martirii creştini în strânsă legătură cu lucrarea Duhului Sfânt. Isus Cristos înălţat la cer îl trimite pe Duhul Sfânt ca rod al misterului pascal, adică al pătimirii, morţii şi învierii sale. Tăria, curajul şi statornicia martirilor sunt lucrarea Duhului Sfânt. În tradiţia creştină apuseană, fixarea zilei de 1 noiembrie pentru cinstirea tuturor sfinţilor a fost determinată probabil de motive simbolice şi practice. Octombrie este luna culesului roadelor de pe câmp, din vii şi livezi. În luna noiembrie oamenii încep să se bucure de roadele muncii anului respectiv. Sărbătoarea este un prilej potrivit pentru a contempla roadele de mântuire produse de Cristos în Biserică de-a lungul istoriei. Aceste roade sunt întruchipate de sfinţii din ceruri.

2. Împărtăşirea sfinţilor

La baza sărbătorii stă articolul din Crezul creştin: „Cred în împărtăşirea sfinţilor”. Aceasta face parte din experienţa noastră de credinţă. Între creştini are loc un minunat „schimb de daruri” în multe feluri. Sfinţenia fraţilor noştri ne îmbogăţeşte viaţa, ne stimulează propunerile, ne atrage spre înalt. Sfinţii ajunşi în patria cerească doresc şi aşteaptă ca noi să fim alături de ei. Au la inimă situaţia noastră de luptă şi de fragilitate umană, de multe ori chiar de păcat, pentru ca după multe riscuri şi încercări să putem ajunge la portul mântuirii veşnice.

3. Cine sunt aceşti sfinţi?

Astăzi cinstim amintirea acelei mulţimi imense de creştini, de ieri şi de azi, de aproape şi de departe, cunoscuţi sau total necunoscuţi, care l-au slujit cu fidelitate pe Dumnezeu mergând pe urmele lui Isus. Este vorba de toţi cei care au trăit viaţa pământească în spiritul „fericirilor evanghelice”, cu simplitate, smerenie şi perseverenţă în încercări. Sunt bărbaţi şi femei, taţi şi mame, copii, tineri, vârstnici, muncitori, profesionişti, bolnavi, infirmi, oameni de rând care de multe ori nu au contat în ochii lumii. Într-o predică pentru comemorarea sfântului Laurenţiu, diacon martir al Bisericii din Roma, sfântul Augustin aminteşte că „frumoasa grădină a Domnului are nu numai trandafirii martirilor, ci şi crinii fecioarelor, iedera celor care trăiesc în căsătorie, violetele văduvelor. Nici o categorie de persoane nu trebuie să se îndoiască de chemarea proprie. Cristos a pătimit pentru toţi” (Predica 304,1-4: PL 38, 1395-1397).

4. Sfinţi sunt şi astăzi

Biserica se împodobeşte continuu cu noi fericiţi şi sfinţi ca în timpurile de demult. În societatea noastră secularizată nu trăiesc doar creştini de rutină şi indiferenţi. Sunt mulţi credincioşi care iau în serios chemarea lui Isus şi îl urmează pe drumul crucii cu bucuria şi curajul Evangheliei. De cele mai multe ori sunt oameni simpli care îşi pun întreaga viaţă îi mâinile lui Dumnezeu. Şi în aceasta consistă sfinţenia. Un om asaltat de ispite sau căzut în păcat dar care conştient de mizeria sa înaintea lui Dumnezeu, se străduieşte să iasă la lumină, poate fi un sfânt. În schimb, nu umblă pe cale sfinţeniei, cine mânuieşte cu dibăcie lucrurile şi ideile religioase dar nu-şi pune niciodată în mod serios problema întâlnirii personale cu Dumnezeu.

5. Sfinţi sunt şi lângă noi

Sfinţii ne arată prin pilda vieţii lor că sfinţenia este posibilă, că nu consistă neapărat în fenomene extraordinare, nici în fuga de situaţiile normale ale vieţii, ci în a face voia lui Dumnezeu în orice împrejurare. Au spus zilnic: „Voiesc ceea ce voieşti Tu, voiesc pentru că voieşti Tu, voiesc cum voieşti Tu, voiesc cât timp voieşti Tu. Doresc ca gândurile mele să fie către Tine, cuvintele mele despre Tine, faptele mele după Tine iar suferinţele mele pentru Tine”. Ne cheamă la aceasta sacramentul Botezului prin care am fost „renăscuţi” la viaţa nouă în Cristos. Sfinţenia este trăirea coerentă a tainei Botezului. Asta ne amintesc sfinţii pe care îi sărbătorim astăzi. Mulţi dintre ei au fost alături de noi: rude, prieteni, cunoscuţi, colegi de şcoală sau de muncă: poate bunicul sau bunica, poate tatăl sau mama, poate un frate sau o soră, un preot, un profesor, un medic, sau o persoană care a trăit lângă noi neluată în seamă, „neobservată”. Pe toţi aceşti fraţi în credinţă, care se bucură deja de vederea lui Dumnezeu, noi îi amintim în rugăciune simţindu-i aproape de nevoile noastre. Ei ne lansează o chemare şi un îndemn la sfinţenie.

6. Ce este sfinţenia?

În Biblie, sfinţenia este sinteza tuturor însuşirilor lui Dumnezeu. Cât priveşte conţinutul, termenul biblic „qadosh - sfânt” sugerează ideea de separare, de diversitate. Dumnezeu este sfânt pentru că este total diferit de tot ceea ce omul poate gândi, spune sau face. Este absolut separat de tot restul şi de partea sa. Este transcendent în sensul că stă deasupra tuturor categoriilor noastre. „Qadosh, qadosh, qadosh” - „῞Αγιος ἅγιος ἅγιος” – „Sanctus, sanctus, sanctus” – „Sfânt, sfânt, sfânt” este strigătul care însoţeşte manifestarea lui Dumnezeu în momentul chemării profetului Isaia (cf. Is 6,3). În acest sens, Dumnezeu singur este sfânt. Omul nu e sfânt, nici nu se naşte fără prihană. Psalmistul recunoaşte că a fost zămislit în păcat (cf. Ps 50/51,7). Însă profetul Isaia îl numeşte pe Dumnezeu „Sfântul lui Israel” (Is 43,3). Dumnezeu însuşi a promis poporului ales sfinţenia sa: „Voi îmi veţi fi o împărăţie de preoţi, un popor sfânt” (Ex 19,6). Când vorbim despre oameni „sfinţi”, ne referim la sfinţenia lui Dumnezeu împărtăşită omului. În Noul Testament sfinţenia lui Dumnezeu nu mai este un fapt ritual sau legal, ci o stare morală. Toată sfinţenia se decide în inima omului şi se desăvârşeşte în iubire. Mijlocitorii sfinţeniei lui Dumnezeu nu mai sunt locuri, rituri, obiecte şi legi, dar persoana lui Isus Cristos. A fi sfânt nu consistă atât în a fi separat de ceva sau de cineva, cât în a fi unit cu Isus Cristos. El este „Sfântul lui Dumnezeu” (cf. In 6,69). Intrăm în contact cu sfinţenia lui Cristos care ni se comunică nouă în credinţă prin sfintele Taine şi prin dragostea faţă de aproapele. Sfinţenia este înainte de toate dar, har şi lucrare a Sfintei Treimi, căci „am fost spălaţi, am fost sfinţiţi, am fost îndreptăţiţi în numele Domnului nostru Isus Cristos şi în Duhul Dumnezeului nostru” (cf. 1Cor 6,11).

7. Chemarea la sfinţenie

„Tu singur eşti sfânt”, cântă Biserica în marea doxologie (Mărire în cer lui Dumnezeu) adresându-se lui Cristos. „Tu singur eşti sfânt”, cântă şi îl preamăresc pe Dumnezeu toţi sfinţii şi îngerii din cer, amintindu-ne că toţi membrii Bisericii, fie că fac parte din ierarhie, fie că sunt păstoriţi de ea, sunt chemaţi la sfinţenie, după cuvântul Apostolului: „Aceasta este voinţa lui Dumnezeu, sfinţirea voastră” (cf. 1Tes 4,3; Ef 1,4). Ştim că divinul învăţător şi exemplul oricărei desăvârşiri, Domnul Isus, a propovăduit tuturor ucenicilor, de orice condiţie, sfinţenia vieţii al cărui autor şi înfăptuitor este El însuşi prin Duhul sfinţitor: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru din ceruri este desăvârşit” (Mt 5,48). Rezumând, se poate spune că nu există o vocaţie pur şi simplu umană; fiecare om este un chemat de Dumnezeu. Toţi suntem chemaţi să fim sfinţi. Sfinţenia este cerută de însăşi fiinţa omului. Omul trebuie să fie sfânt pentru a realiza identitatea sa profundă şi a fi „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Aceasta se împlineşte prin exercitarea libertăţii în ascultare de Dumnezeu. Vom fi persoane împlinite în măsura în care vom fi sfinţi, altminteri existenţa noastră ar fi un faliment. „Nu există în lume decât o singură tristeţe şi anume aceea de a nu fi sfinţi” (Leon Bloy). „Sfinţenia nu e un lux, este o necesitate” (Maica Tereza de Calcutta).

8. Chemaţi la plinătatea vieţii creştine

Observăm mai întâi că în Noul Testament se afirmă despre cei botezaţi că sunt „sfinţi” şi în acelaşi timp „sunt chemaţi să fie sfinţi”, adică să se sfinţească. Nu este o contradicţie. În botezul credinţei am devenit deja cu adevărat fii ai lui Dumnezeu şi părtaşi la natura divină şi, prin aceasta, realmente sfinţi. Totuşi, trebuie să păstrăm şi să desăvârşim în viaţa noastră, cu ajutorul lui Dumnezeu, sfinţenia pe care am primit-o. Suntem chemaţi la plinătatea vieţii creştine şi la desăvârşirea dragostei folosind puterile primite după măsura darului lui Cristos. Păşind pe urmele lui şi deveniţi asemenea chipului lui, supunându-ne în toate voinţei Tatălui, suntem chemaţi să ne consacrăm din tot sufletul preamăririi lui Dumnezeu şi slujirii aproapelui. Astfel, sfinţenia poporului lui Dumnezeu va creşte în roade îmbelşugate, după cum o dovedeşte în istoria Bisericii viaţa atâtor sfinţi (cf. LG 40).

9. Chemaţi la desăvârşirea dragostei

Această învăţătura se desprinde din lecturile biblice propuse de Liturghia sărbătorii. Ele luminează din unghiuri diferite natura, trăsăturile proprii, căile şi izvorul sfinţeniei. În prima sa scrisoare sfântul Ioan ne spune: „Iubiţilor, vedeţi câtă iubire ne-a dăruit Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. De aceea, lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu l-a cunoscut pe el. Iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu, dar nu s-a arătat încă ce vom fi. Ştim că, atunci când se va arăta, vom fi asemenea lui, pentru că îl vom vedea aşa cum este. Oricine are această speranţă în el devine curat, aşa cum el este curat” (1In 3,1-3, lectura a doua). Sfinţii din cer au avut în ei această speranţă. Sfântul Ioan, văzătorul din insula Patmos (cf. Ap 7,2-4.9-14, prima lectură) ne asigură că numărul lor este incalculabil: „Am văzut o mulţime mare pe care nimeni nu poate să o numere, din toate neamurile, triburile, popoarele şi limbile” (cf. Ap 7,9). Dacă Apocalipsul vorbeşte despre mulţimea celor „însemnaţi” cu sigiliul lui Dumnezeu, Evanghelia zilei ne arată drumul parcurs de aceştia pentru a ajunge în slava cerească. Toţi au urmat calea fericirilor evanghelice (cf. Mt 5,1-12a) din predica lui Isus de pe munte contând pe chemarea şi promisiunea sa: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă!” (Mt 11,28, aclamaţia la Evanghelie). Fericirile sunt programul de viaţă pentru a deveni sfinţi. Ele zugrăvesc totodată chipul lui Isus. Sfinţii l-au urmat şi imitat pe Isus cel sărac în duh, mâhnit de păcatele oamenilor, blând faţă de toţi, flămând şi însetat de dreptate, milostiv ca Tatăl din ceruri, curat cu inima, făcător de pace, persecutat din cauza dreptăţii. Despre ei cântă psalmistul după prima lectură: „Aceasta este generaţia celor care caută faţa ta, Doamne” (Ps 23/24, 6: psalmul responsorial).

10. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule atotputernic şi veşnic, tu ai dat Bisericii tale bucuria de a celebra într-o singură sărbătoare meritele şi slava tuturor sfinţilor; te rugăm, prin mijlocirea tuturor fraţilor noştri din cer să ne măreşti speranţa şi să reverşi asupra noastră îndurarea ta.

(Radio Vatican, - Anton Lucaci, material omiletic de joi 31 octombrie 2019)

31 octombrie 2019, 10:18