Căutare

2019.10.20 Vangelo di domenica 2019.10.20 Vangelo di domenica 

Consideraţii omiletice la Duminica a XXIX-a de peste an (C): Puterea rugăciunii

Judecătorul nedrept şi văduva insistentă: o parabolă a lui Isus despre datoria de a se ruga întotdeauna şi de a nu se descuraja. Dacă un judecător necinstit se lasă înduplecat de rugăciunea stăruitoare a unei văduve, „oare Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor săi care strigă zi şi noapte către el? Vă spun că le va face dreptate repede”.
Consideraţii omiletice la Duminica a 29-a D.P.A.

(Vatican News – 20 octombrie 2019) E Ziua Domnului. Liturghia acestei duminici readuce în prim plan importanţa rugăciunii pentru mântuirea noastră. În deschidere, avem o serie de invocaţii din cartea Psalmilor. Ele dau tonul rugăciunii Bisericii: „Strig către tine, Dumnezeule, căci tu mă asculţi; pleacă-ţi urechea şi ascultă cuvintele mele! Păzeşte-mă, Doamne, ca pe lumina ochilor, adăposteşte-mă la umbra aripilor tale!” (cf. Ps 16/17,6.8: Ant. la intrare). Psalmistul este convins că rugăciunea sa va fi ascultată de Dumnezeu: „Iată, ochii Domnului sunt îndreptaţi spre cei care se tem de el, spre cei ce nădăjduiesc în mila lui, ca să scape de la moarte sufletele lor şi să-i hrănească în timp de foamete” (cf. Ps 32/33,18-19: Ant. la Împărtăşanie). Suntem convinşi asemenea credincioşilor biblici că Domnul merge cu noi, trăieşte cu noi, stă împreună cu noi, este „Dumnezeu cu noi”. A se ruga înseamnă a trăi cu gândul că Domnul este aproape de noi şi ne susţine, pentru că ne iubeşte. Astăzi Liturghia propune unul din psalmii recitaţi de pelerinii care urcau la templul din Ierusalim. Cei care pornesc în pelerinaj, ştiu că au de făcut un drum anevoios, că îi aşteaptă oboseală şi primejdii. Dar pelerinul are încredere. Ştie că Domnul este ajutorul său: „Îmi ridic ochii spre munţi şi mă întreb: "De unde-mi va veni ajutorul?" Ajutorul meu vine de la Domnul, care a făcut cerul şi pământul. Nu va lăsa să ţi se clatine piciorul şi nu va aţipi cel care te păzeşte. Iată, nu aţipeşte, nu doarme cel care-l păzeşte pe Israel! Domnul este păzitorul tău, Domnul este umbra ocrotitoare la dreapta ta. Ziua soarele nu-ţi va dăuna, nici luna în timpul nopţii. Domnul te va păzi de orice rău, Domnul îţi va apăra sufletul. Domnul te va păzi la plecare şi la venire, de acum şi până în veac” (Ps 120/121,1-8: psalmul responsorial). Rugăciunea psalmilor biblici reaprinde în noi credinţa. Într-adevăr, „cuvântul lui Dumnezeu este viu, plin de putere şi judecă sentimentele şi gândurile inimii” (Evr 4,12: aclamaţie la Evanghelie). Însoţindu-l pe Isus în lunga călătorie spre Ierusalim, suntem tot mai aproape de ţinta călătoriei. Ea înseamnă pentru Isus locul şi timpul Paştelui său de moarte şi de înviere pentru viaţa lumii. În acest context, este firesc să ne gândim la ţinta vieţii noastre şi să ne întrebăm cum putem ajunge la ea. Astăzi în Evanghelie Isus ne învaţă că cine se roagă cu perseverenţă şi încredere în Dumnezeu, acela se va salva.

1. Rugăciune pentru darul credinţei

Astăzi, cuvântul lui Dumnezeu începe cu rugăciunea lui Moise pe munte, continuă cu îndemnul apostolului Paul către discipolul său Timotei de a învăţa şi transmite credinţa şi se încheie cu recomandarea făcută de Isus discipolilor săi, adică datoria de a se ruga întotdeauna şi de a nu se descuraja. Sunt trei lecturi în perfectă sintonie cu sărbătoarea acestei duminici. Astăzi, de fapt celebrăm Ziua Misionară Mondială 2019. În calitate de creştini, suntem „Botezaţi şi trimişi”. Suntem „Biserica lui Cristos în misiune în lume”. Suntem în octombrie şi în această lună comunităţile creştine se angajează să se roage şi să-i susţină spiritual şi material pe misionarii răspândiţi în lume. Cine sunt aceste persoane? Sunt bărbaţi şi femei, preoţi, călugări şi călugăriţe, dar şi familii tinere care aleg să dăruiască viaţa sau o parte din ea acelor populaţii care sunt în dificultate la nivel economic, social… dar mai ales celor care nu-l cunosc încă pe Domnul, iubirea şi lucrarea sa mântuitoare. Aceştia n-au mers în ţări îndepărtate, din spirit de aventură, dar pentru că au înţeles că Domnul i-a ales, i-a chemat şi i-a trimis.  Sunt mesageri ai Evangheliei. Sunt creştini care au înţeles cuvântul Apostolului Paul către Timotei, discipolul său: „Te conjur înaintea lui Dumnezeu şi a lui Cristos Isus, care va veni să-i judece pe vii şi pe morţi, la arătarea sa şi a împărăţiei lui: vesteşte cuvântul, insistă la timp potrivit şi la timp nepotrivit, dojeneşte, ameninţă, îndeamnă, cu toată îndelunga răbdare şi învăţătură!” (2Tim 4,1-2). Ce ziceţi despre asta? E nevoie de curaj, nu-i aşa? Dar înainte de toate este nevoie de o mare credinţă. Iată, cuvântul important la care se referă Isus în finalul Evangheliei de azi: „credinţa”: „Dar, când va veni Fiul Omului, va găsi oare credinţă pe pământ?" (Lc 18,8). Este o întrebare importantă pe care Isus o adresează fiecăruia intre noi. Credinţa se reaprinde şi se alimentează printr-o rugăciune constantă, insistentă.

2. Pregătirea întâlnirii cu Domnul

În cursul acestui an liturgic am vorbit deja despre rugăciune, meditând la rugăciunea „Tatăl nostru” după versiunea celui de-al treilea evanghelist. Am văzut atunci şi modul cum se roagă discipolul lui Isus (cf. Lc 11,1-13). Revenind asupra rugăciunii, ne întrebăm dacă vom reuşi să pregătim astfel întâlnirea cu Domnul încât să ajungem la mântuire. Întrebarea pusă de Isus la finalul pericopei evanghelice de azi (cf. Lc 18,1-8) poate mări şi mai mult nesiguranţa: „Dar când va veni Fiul Omului, va găsi oare credinţă pe pământ?” (v.8) Este un cuvânt derutant, căci ştim că mântuirea depinde de credinţă iar experienţa spune că mulţi ucenici, văzând că Domnul întârzie să vină, se preocupă exclusiv de cele materiale. Se comportă exact ca în zilele lui Noe, când oamenii „mâncau, beau, se însurau şi se măritau până în ziua în care Noe a intrat în arcă; atunci a venit potopul şi i-a nimicit pe toţi. La fel cum s-a întâmplat în zilele lui Lot: ei mâncau, beau, cumpărau, vindeau, plantau, construiau; dar în ziua în care a ieşit Lot din Sodoma, a plouat din cer cu foc şi pucioasă şi i-a nimicit pe toţi” (Lc 17,27-29). Ne comportăm poate şi noi ca acel servitor infidel din parabolă, care „îşi spune în inima lui: «Stăpânul meu întârzie să vină» şi începe să-i lovească pe servitori şi servitoare, să mănânce, să bea şi să se îmbete” (Lc 12,45). Cum să reacţionăm ca să ieşim din toate acestea şi să umblăm în siguranţă spre mântuire?

3. Văduva insistentă şi judecătorul nedrept

În această perspectivă, cuvântul Domnului capătă toată valoarea sa. Isus le-a spus discipolilor o parabolă pentru a-i învăţa că trebuie să se roage mereu, zi şi noapte, şi să nu se descurajeze (cf. Lc 18.1.7). Le vorbeşte despre un judecător şi despre o văduvă care îi cerea să-i facă dreptate împotriva duşmanului ei. Dar judecătorul, mult timp, nu a voit să-i facă. Şi numai auzind cuvântul văduvă, ştim deja că Dumnezeu este de partea ei. În Biblie se arată frecvent că Dumnezeu este apărătorul văduvelor (cf. Ps 68/69,6; 146/147,9), că porunceşte să li se ia apărarea cauzei lor (cf. Is 1,17.23) şi îi ameninţă pe cei care le jefuiesc bunurile (cf. Is 10,1-2). Acum în parabolă, în faţa unei văduve protejate de Dumnezeu, se ridică un judecător nedrept care se făleşte că nu se teme de Dumnezeu şi nu-i pasă de nimeni. Dispreţuia legea lui Dumnezeu şi nu ţinea cont de ea în activitatea de judecător. Era într-adevăr un om fără credinţă, fără morală, fără nici o consideraţie faţă de alţii: un simbol al nedreptăţii. Cu toate acestea acel judecător, nu pentru că mişcat de milă, dar pentru că sătul de a o vedea mereu pe acea văduvă sâcâitoare, enervantă şi supărătoare, a hotărât să-i facă dreptate cu potrivnicul ei.

4. Puterea rugăciunii insistente

Atunci Isus le-a zis ucenicilor: „Aţi auzit ce a spus judecătorul nedrept”. Ce a spus? „Deşi de Dumnezeu nu mă tem şi de oameni nu mi-e ruşine, pentru că nu mă lasă în pace, îi voi face totuşi dreptate văduvei acesteia, ca să nu vină şi să mă tot bată la cap” (Lc 18,4-5). Isus povestise mai înainte parabola despre prietenul care în miez de noapte merge la vecin şi-i cere insistent să împrumute o pâine (cf. Lc 11,13). Reluând aceeaşi învăţătură, Isus spune că dacă a făcut aşa acel judecător nedrept, nu va face oare la fel Dumnezeu care este plin de bunătate (cf. Lc 6,36). „Oare Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor săi care strigă zi şi noapte către el, chiar dacă-i face să aştepte? Vă spun că le va face dreptate repede” (Lc 18,7-8). Răspunsul este categoric: desigur, le va face dreptate, mai mult, o va face grabnic.

5.  Discipolii strigă zi şi noapte

Văduva din parabolă îi reprezintă pe cei aleşi care supuşi adversităţilor istoriei şi opresiunii din partea celor puternici sau pradă persecuţiilor, simt că Dumnezeu e departe şi au nevoie de curajul nădejdii, al siguranţei că rugăciunea lor insistentă este ascultată şi nu e în zadar. Tocmai de aceasta sunt asiguraţi discipolii. Domnul spune că Tatăl le va face dreptate tocmai pentru că strigă zi şi noapte, pentru că se roagă mereu fără să se descurajeze. Asta înseamnă că se menţin în comuniune continuă cu Tatăl şi se străduiesc să fie aflaţi servitori credincioşi, când el, ca Fiu al omului se va întoarce în slavă. Pentru cine rămâne credincios, cuvântul lui Isus este mai mult decât suficient, chiar dacă el pare că întârzie. Domnul Isus este credincios şi credincios este Dumnezeu. De aceea, Tatăl le va face dreptate repede şi în acea zi îi va primi în casa sa. Rugăciunea neîncetată pentru a persevera în fidelitate este desigur după voia lui Dumnezeu, şi în consecinţă ascultată de el. Rugăciunea inspiră şi susţine speranţa şi certitudinea mântuirii noastre.

6. Cu toiagul lui Dumnezeu în mână

Un exemplu de perseverenţă în rugăciune este oferit azi şi de prima lectură liturgică (cf. Ex 17,8-13). Moise se roagă pe vârful unui deal, cu toiagul lui Dumnezeu în mână, în timp ce în pustiul din vale israeliţii conduşi de Iosue luptă pentru supravieţuire împotriva amaleciţilor. Se roagă cu mâinile ridicate, implorând puterea lui Dumnezeu pentru poporul său. Când Moise îşi ridica mâna, era mai tare Israel; când îşi lăsa mâna în jos, era mai tare Amalec. Când el relua rugăciunea, puterea lui Dumnezeu revenea în rândul combatanţilor lui Israel. Este o imagine pe care scriitorul sacru o zugrăveşte în faţa cititorilor pentru a-i îndemna la rugăciune continuă şi insistentă. Fiindcă mâinile lui Moise cădeau de oboseală, au luat o piatră, au pus-o lângă el şi el s-a aşezat pe ea; Aaron şi Hur îi sprijineau mâinile, unul de o parte, iar altul de cealaltă. Astfel mâinile lui Moise au rămas ridicate până la asfinţitul soarelui. Autorul sacru conclude că Iosue i-a învins pe amaleciţi. Moise, rugătorul biblic, anticipează cu peste o mie de ani personajele „rugătoare” (orante)  reprezentate în catacombele creştine din primele veacuri. El este marele model de rugăciune pentru poporul Vechiului Legământ şi o prefigurare a lui Isus care cu braţele întinse pe Cruce se roagă Tatălui şi se jertfeşte pentru salvarea întregii lumi.

7. Biruinţa rugăciunii stăruitoare

Parabola evanghelică se încheie cu triumful văduvei asupra duşmanului. Ea poate fi rezumată în trei cuvinte: biruinţa rugăciunii stăruitoare. Femeia văduvă care îi cere judecătorului să-i facă dreptate împotriva adversarului, simbolizează Biserica, o comunitate care nu are în sine nici o putere şi nu este în stare să ajungă la înţelegeri cu puterile pământeşti. Este o Biserică în genunchi, o Biserică în rugăciune. O văduvă săracă precum speranţa şi lipsită de apărare precum inocenţa, are însă o forţă răzbătătoare: credinţa în dreptatea lui Dumnezeu. Această Biserică are însă un duşman. Este satana, adversarul lui Dumnezeu şi al lui Cristos, deci şi potrivnicul Bisericii. Biserica singură nu-i poate rezista. I se poate împotrivi doar în rugăciune cu Cristos. Aşa este şi ucenicul lui Isus. Creştinul din orice loc şi din toate timpurile perseverează în rugăciune ca Moise pe vârful dealului. Când mâinile lui Moise s-au îngreunat, Aaaron şi Hur au luat o piatră, au pus-o sub el, iar el s-a aşezat pe ea. Ei îi sprijineau mâinile, unul de o parte şi altul de cealaltă; şi mâinile lui au rămas continuu în gest de implorare până la apusul soarelui. Iosue l-a învins pe Amalec şi poporul lui. Aşa spun Scripturile.

8. Mântuirea prin credinţa în Cristos

Parabola lui Isus despre perseverenţa în rugăciune ar putea avea ca subtitlu o frază din prima scrisoare a sfântului Ioan: „Aceasta este victoria care învinge lumea, credinţa voastră” (cf. 1In 5,4). Fără credinţă este imposibil a fi plăcuţi lui Dumnezeu. Au înţeles bine asta apostolii care într-o zi i-au spus Domnului: „Măreşte-ne credinţa!” Iar Domnul a spus: „Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi spune copacului acestuia: «Dezrădăcinează-te şi plantează-te în mare!» şi v-ar asculta” (Lc 17,5-6). Înţelegem din asta că rugăciunea noastră este ascultată de Dumnezeu, atunci când ea este expresia credinţei. Şi apostolul Paul insistă asupra credinţei (cf. 2Tim 3,14–4,2, lectura a doua). Afirmă că Scripturile sacre pot instrui pentru mântuire, dar aceasta este dobândită cu ajutorul credinţei în Isus Cristos. Dacă cineva ascultă sau citeşte Scripturile fără a avea credinţă, atunci ele sunt pentru el un text mort. Dacă unul citeşte Sfintele Scripturi cu credinţă, ele devin pentru el dătătoare de viaţă, căci „toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi este de folos pentru a învăţa, a dojeni, a îndrepta, a educa în dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, pe deplin pregătit pentru orice lucrare bună” ( 2Tim 3,16-17).

9. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule atotputernic şi veşnic, dă-ne, te rugăm, harul, să voim întotdeauna ceea ce voieşti tu şi să-i slujim măririi tale cu inimă neîmpărţită.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 18 octombrie 2019)

18 octombrie 2019, 12:14