Căutare

Vatican News
2019.10.27 Vangelo di domenica 2019.10.27 Vangelo di domenica 

Consideraţii omiletice la Duminica a XXX-a de peste an (C): Smerenie şi adevăr

Fariseul şi vameşul la templu: o parabolă a lui Isus pentru cei care se cred în sine drepţi şi-i dispreţuiesc pe alţii. Domnul conclude: „A coborât la casa lui îndreptăţit mai degrabă vameşul decât fariseul; căci oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat”. Nu putem fi plăcuţi lui Dumnezeu, crezându-ne drepţi şi dispreţuind pe alţii. Vameşul a ştiut să stea înaintea lui Dumnezeu cu smerenie şi în adevăr. Îndreptăţirea este un dar al milostivirii divine.
Consideraţii omiletice la Duminica a XXX-a din timpul de peste an

(Vatican News – 27 octombrie 2019) E Ziua Domnului, sărbătoarea Paştelui săptămânal. Liturghia duminicală se deschide cu un îndemn din psalmii biblici: „Să se bucurie inima celor care îl caută pe Domnul; alergaţi la Domnul şi la ajutorul lui, căutaţi întotdeauna faţa lui” (cf. Ps 104/105,3-4: Ant. la intrare). Şi continuă: „Priviţi la Domnul şi veţi fi luminaţi, şi feţele voastre nu vor avea de ce să se ruşineze” (Ps 33/34,6). Astăzi Liturghia ne invită să fim smeriţi în viaţă şi să umblăm înaintea lui Dumnezeu în adevărul inimii şi vom primi îndurarea lui. Atunci, vom afla mântuire şi, „în numele Dumnezeului nostru, vom tresălta de bucurie!” (cf. Ps 19/20,6: Ant. la Împărtăşanie), căci „rugăciunea celui umil străbate norii” (cf. Sir 35,15b-17.20-22a: prima lectură). Urmând în acest an liturgic Evanghelia după sfântul Luca, am ascultat deja mai multe învăţăminte despre rugăciune. Isus insistă asupra necesităţii de a ne ruga şi de a mulţumi pentru darurile primite, precum unul din cei zece leproşi vindecaţi de Isus; asupra perseverenţei în rugăciune, precum văduva insistentă care îi cerea judecătorului nedrept să-i facă dreptate cu potrivnicul ei. Astăzi Isus vorbeşte despre dispoziţiile lăuntrice necesare pentru a ne ruga bine şi a fi ascultaţi. Evanghelia duminicii este parabola fariseului şi a vameşului. Isus se adresează „unora care se credeau în sine drepţi şi-i dispreţuiau pe alţii”. Mai întâi prezintă personajele, apoi arată cum se roagă fiecare iar în final spune cine s-a rugat cum trebuie: „Doi oameni au urcat la templu, ca să se roage: unul era fariseu, iar celălalt, vameş. Fariseul, stând în picioare, se ruga în sine astfel: «Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni: hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri, sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din ceea ce câştig». Vameşul, în schimb, stând departe, nici măcar nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer. Îşi bătea pieptul, zicând: «Dumnezeule, îndură-te de mine, păcătosul!» Vă spun că a coborât la casa lui îndreptăţit mai degrabă acesta decât celălalt; căci oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat" (cf. Lc 18,9-14: Evanghelia zilei). În aceste consideraţii aprofundăm mai întâi parabola povestită de Isus în Evanghelie iar apoi ne oprim puţin la apostolul Paul, un fariseu exemplar (cf. 2Tim 4,6-8.16-18, lectura a doua).

1. Fariseul şi vameşul: doi din mulţime

Doi oameni la templu: nu trebuie să ne gândim la penumbra discretă a unei biserici goale. Cei doi sunt amestecaţi în mulţime şi nevoiţi să stea în picioare. Isus priveşte, îi identifică şi îi ia ca reprezentanţii a două atitudini religioase opuse şi inconciliabile. În fond, face o simplificare, pornind de la felul cum se roagă. În mod normal, viaţa verifică cel mai exact dacă rugăciunea noastră este sau nu adevărată. Aici, felul de a se ruga dezvăluie personalitatea celor doi. Să-i observăm cum urcă la templu. Să-i privim separat şi să-i ascultăm cum se roagă fiecare, încercând să ne recunoaştem pe noi înşine în atitudinea lor. Căci, greu se poate declara cineva oglindă de transparenţă. Viciile şi virtuţile firii omeneşti stăruie în timp. Începem cu cel din faţă. Fariseul îi mulţumeşte lui Dumnezeu şi acest lucru este frumos. A sta în picioare nu-i ceva ostentativ, căci şi vameşul stă la fel. Aceasta este poziţia normală a rugăciunii. Vameşul stă în urmă, dar nu importă, putea să stea şi în faţă. Contează atitudinea lăuntrică. Se recunoaşte păcătos, îşi bate pieptul şi cere iertare.

2. Rugăciunea fariseului

Fariseul încrezut „se ruga în sine”, în sensul că „se ruga concentrat asupra sa”. Se bucură el însuşi de ceea ce spune, bineînţeles despre sine, convins că este „drept” şi nu-i ca ceilalţi: nu are păcate şi înmulţeşte faptele bune, chiar când nu sunt obligatorii; posteşte nu o dată cât cere legea, ci de două ori pe săptămână; plăteşte taxele la templu mai mult decât este prevăzut. Ceilalţi în schimb sunt „hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri”. Fariseul pare să-i aducă aminte lui Dumnezeu că tocmai acolo în templu se află unul care a săvârşit de toate: este un vameş. Vedem din asta că rugăciunea lui de mulţumire este o înşiruire complăcută a faptelor sale bune şi o condamnare a altora. În felul acesta aducerea de mulţumire se anulează. Mai mult, fariseul păcătuieşte, condamnând pe alţii. Modul de a se ruga denotă că el era păcătos deja înainte de a urca la templu. Stă înaintea lui Dumnezeu, dar nu-i cere iertare de păcate. Nu se simte păcătos. Se credea drept, de aceea nu s-a întors acasă împăcat cu Dumnezeu: nu este un îndreptăţit, adică într-o relaţie justă cu Dumnezeu.

3. Rugăciunea vameşului

Vameşul în schimb a urcat la templu să-şi mărturisească păcatele în rugăciune. Stă departe, mai în urmă, căci nu se simte vrednic să se apropie mai mult de Dumnezeu. Ca păcătos, deja e mult că a cutezat să urce la templu şi să intre în casa Domnului. Ştie însă că Dumnezeu îl ascultă. Conştient că nu merită să fie ascultat, nici măcar nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer. Îşi bătea pieptul şi zicea cum se simte înaintea lui Dumnezeu: „Dumnezeule, îndură-te de mine, păcătosul!” (Lc 18,13). Credinţa este înainte de toate întâlnirea dintre două persoane. Şi vameşul ştie că se află în prezenţa unuia care îl cunoaşte pe nume. Spre deosebire de fariseu, vameşul nu se compară cu alţii. Se recunoaşte păcătos înaintea lui Dumnezeu şi îi cere iertare. Înţelege că nu se află într-o relaţie bună şi dreaptă cu Domnul; ştie că păcatul înseamnă ruperea legământului cu Dumnezeu: „Am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta”, recunoaşte fiul risipitor din parabola Tatălui milostiv (cf. Lc 15,21). Păcatul îl atinge pe Dumnezeu. Cu cât cineva cunoaşte mai bine inima Tatălui, cu atât înţelege mai mult ce este păcatul. Păcatul este negarea lui Dumnezeu: Dumnezeu este viaţă, păcatul este moarte.

4. Se salvează cine se recunoaşte păcătos

Există doar o posibilitate de a ieşi din situaţia de păcat: recunoaşterea păcatelor şi implorarea cu smerenie a iertării lui Dumnezeu. Conclude Isus: „Vă spun că a coborât la casa lui îndreptăţit mai degrabă vameşul decât fariseul” (cf. Lc 18,14). Domnul l-a reaşezat într-o relaţie justă cu el: l-a îndreptăţit. În acea zi vameşul s-a convertit cu adevărat. La această convertire ne cheamă Isus. Nimeni nu este „drept”, dar putem fi „îndreptăţiţi” prin harul lui Dumnezeu. Toţi putem fi „păcătoşi graţiaţi”. Suntem iertaţi pentru că Dumnezeu se apleacă asupra noastră şi ne iubeşte. Cine trăieşte convins de iubirea milostivă a lui Dumnezeu şi îşi mărturiseşte păcatul, acela se îndreaptă spre mântuire.

5. Fariseismul în religii

Vameşul şi fariseul sunt două personaje reprezentative mereu actuale. Această parabolă vorbeşte oamenilor din toate timpurile, reprezentanţilor religioşi dar şi celor care nu frecventează în mod obişnuit bisericile şi nu-şi ocupă mintea cu gânduri despre Dumnezeu. Sunt personaje pe care le întâlnim în rândul credincioşilor, în comunităţi călugăreşti şi în lumea preoţilor. Examinând mai atent nuanţele parabolei, putem găsi aceste personaje în noi înşine. Să plecăm de la fraza finală a parabolei: „oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat”. În aceste cuvinte este subînţeles faptul că Dumnezeu singur îl înalţă cu adevărat pe om şi îl poate umili definitiv. Pe de altă parte este la fel de adevărat că oricine se înalţă se pune într-o situaţie şubredă, de stabilitate aparentă. De la înălţimea închipuită omul încrezut poate luneca oricând înapoi pe scara pe care a urcat în văzul tuturor. La acest punct ne putem întreba dacă există doar fariseismul ebraic, sau există şi un fariseism creştin, islamic, budist şi de alte religii. Exact! Fariseismul ca ipocrizie religioasă este plaga tuturor religiilor. Roade din interior şi transformă credincioşii sinceri în ipocriţi perfecţi. Cineva spunea că păcatul cel mai de temut pentru credinţă este „ipocrizia religioasă”. Aceasta falsifică raporturile omului cu Dumnezeu şi denaturează religia în ochii celor care caută un motiv justificator pentru a nu o practica.

6. Un fariseu exemplar: apostolul Paul

Liturghia de azi prezintă şi un fariseu bun, exemplar, dedicat trup şi suflet predicării Evangheliei pentru că a fost cucerit de dragostea lui Cristos. Este apostolul Paul care recunoaşte cu umilinţă: „eu sunt ultimul dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am persecutat Biserica lui Dumnezeu”. Ca bun fariseu se laudă, dar în adevărul Domnului: „Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt, iar harul lui pentru mine nu a devenit zadarnic, dimpotrivă, am trudit mai mult decât ei toţi, nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este în mine” (cf. 1Cor 15,10-11). Trăieşte mereu în atitudine de rugăciune. Ştie că Dumnezeu este Judecătorul cel drept. Când îi scrie discipolului său Timotei, apostolul se afla în închisoare, sărac, singur în faţa puterii, abandonat de toţi în tribunal: „La prima mea apărare, nimeni n-a fost alături de mine, ci toţi m-au părăsit” (cf. 2Tim 4,6-8.16-18, lectura a doua). Tocmai atunci când îi lipseşte orice sprijin omenesc, apostolul simte intervenţia lui Dumnezeu: „Domnul însă mi-a fost alături şi m-a întărit… Şi am fost salvat din gura leului”. Când în relaţia cu Dumnezeu contezi pe puterea ta, când cauţi puncte de sprijin omeneşti, Domnul nu mai pare interesat de situaţie. Când cineva se înalţă şi se pune în evidenţă, Dumnezeu nu mai reuşeşte să-l vadă, căci Domnul priveşte în jos la nevoile oamenilor. Dacă te consideri mai bun decât alţii, îi judeci fără îngăduinţă, îi condamni fără pic de milă, Domnul stă de partea lor. Cine altul ar putea să-i apere? Dacă te făleşti cu „protectori de tranziţie”, nu poţi să te bucuri de ocrotirea lui Dumnezeu. El primeşte în audienţă pe cei neajutoraţi, pe cei care n-au pretenţia să fie notaţi, pe cei fără recomandări. Fariseul se recomanda singur. Secretul rugăciunii vameşului consistă poate în faptul că a ştiut să se prezinte şi să stea înaintea lui Dumnezeu, fără merite proprii, lipsit de apărare şi neluat în seamă, cu smerenie şi în adevăr.

7. „Mi-am păstrat credinţa”

La capătul vieţii apostolul Paul poate să-l asigure pe discipolul său Timotei, că a obţinut un mare rezultat: „Preaiubitule, eu deja sunt oferit ca jertfă şi timpul plecării mele a sosit. Am luptat lupta cea bună, am ajuns la capătul alergării, mi-am păstrat credinţa. De acum, îmi este rezervată coroana dreptăţii pe care mi-o va da în ziua aceea Domnul, Judecătorul cel drept; şi nu numai mie, ci şi tuturor acelora care au iubit arătarea lui” (2Tim 4,16-18). Apostolul a reuşit în cursa cea mai senzaţională: şi-a păstrat credinţa. Secretul succesului său nu a stat în inerţie, în imobilism, în braţe încrucişate. El însuşi se prezintă ca un alergător: „am ajuns la capătul alergării”. A alergat până în ultima clipă, până la capăt. Desigur, înainte şi nu înapoi. Numai alergând înainte putem păstra credinţa. Apărarea cea mai prudentă consistă în a nu se opri. „Comoara credinţei” este în siguranţă, când este purtată departe, încredinţată la cât mai multe mâini, pusă la dispoziţia altora şi oferită la toţi. Locul în care se păstrează „comoara credinţei” nu este un text, nu este o carte, nu este o bibliotecă, nu este un palat. Comoara credinţei se păstrează în inima omului în mers. Sunt drumurile pe care umblă oamenii, generaţie după generaţie. Şi în epoca noastră.

8. Cântarea psalmistului

În psalmul de răspuns la prima lectură, Biserica îşi manifestă dorinţa de a fi ea însăşi o laudă continuă şi vie a lui Dumnezeu, de aceea îi invită pe cei smeriţi să se asocieze comunităţii în preamărirea lui Dumnezeu. „Acest sărac a strigat şi Domnul l-a ascultat. Îl voi binecuvânta pe Domnul în orice timp, lauda lui va fi fără încetare în gura mea. Să se laude sufletul meu în Domnul! Să audă cei umili şi să se bucure! Faţa Domnului este împotriva celor ce fac răul pentru a şterge amintirea lor de pe pământ. Când cei drepţi strigă, Domnul îi aude şi-i scapă din strâmtorarea lor. Domnul este aproape de cei cu inima zdrobită şi-i mântuieşte pe cei cu duhul mâhnit. Domnul răscumpără sufletele slujitorilor săi, nu vor fi pedepsiţi cei care-şi caută refugiu în el” (Ps 33/34,7.2-3.17-19.23: psalmul responsorial).

9. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule atotputernic şi veşnic, te rugăm, fă să crească în noi credinţa, speranţa şi iubirea şi, ca să ne învrednicim a dobândi ceea ce ne făgăduieşti, fă-ne să iubim ceea ce ne porunceşti.

Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 25 octombrie 2019)


 

25 octombrie 2019, 09:17