Consideraţii omiletice la Duminica a XXVII-a de peste an (C): Credinţă şi slujire

(Vatican News - 6 octombrie 2019) E Ziua Domnului. Începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie cu o mărturisire de credinţă luată din cartea Esterei: „Toate se află în stăpânirea ta, Doamne, şi nimeni nu se poate împotrivi voinţei tale. Căci tu ai făcut cerul şi pământul şi toate câte se află în ele; tu eşti Stăpânul universului” (cf. Est 5,17). Credinţa este fără îndoială tema dominantă a acestei Liturghii duminicale. „Prin credinţă omul se încredinţează total şi liber lui Dumnezeu, îi oferă supunerea totală a inteligenţei şi voinţei” (Conc. Vat. II, DV 5). A avea credinţă înseamnă a ne încredinţa complet lui Dumnezeu, a accepta ca adevărat tot ceea ce ne învaţă prin Isus, a ne încrede în el până la capăt şi fără rezerve şi a ne comporta în toate după voinţa lui. Dar să reflectăm puţin altfel. Apostolii observă că Isus are o credinţă puternică şi de aceea doresc şi ei să aibă mai mult credinţă. Şi noi putem vedea că Isus are credinţă, de exemplu, din faptul că a crezut că cei doisprezece apostoli ai săi erau în  stare să facă să se nască Biserica, dar mai ales din faptul că a crezut că jertfa sa era în stare să aducă rod; a crezut că dăruirea de sine ca jertfă nu era în zadar, că grăuntele de muştar căzut în pământ va deveni mare. Isus s-a încrezut în Tatăl şi Tatăl nu l-a lăsat să vadă putrezirea, dar l-a înviat din morţi. Aprofundând lecturile Liturghiei de astăzi înţelegem mai bine ce înseamnă a crede şi care este rodul credinţei. În treacăt spunem şi ce nu înseamnă credinţă. De exemplu, a crede că, dacă cer cu credinţă, Dumnezeu face să-mi treacă durerea de dinţi, asta nu este credinţă. Ar fi ca şi cum m-aş gândi că prin credinţă pot să-l îndoi pe Dumnezeu după planul urmărit de mine. A avea credinţă înseamnă a crede în planul lui Dumnezeu, în porunca lui de iubire. Noi ne dăm seama că putem alege între credinţa în răzbunare şi credinţa în iertare; între indiferenţa faţă de semenii noştri şi ajutarea celor care au nevoie. În definitiv, este vorba de a crede că propunerea lui Dumnezeu este mai constructivă decât propunerea mea. Desigur, credinţa se naşte din constatarea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră, a lucrării sale, a providenţei sale în viaţa de toate zilele. Dar această credinţă creşte când începem să punem în practică cerinţele ei şi să constatăm rezultatele. Astăzi Isus ne aminteşte că aderarea la împărăţia lui Dumnezeu se face slujind planul de viaţă nouă propus de el. În această împărăţie noi toţi suntem fraţi, suntem slujitori unii altora şi prin asta împărăţiei lui Dumnezeu. Este împărăţia celor care cred că iubirea este mai puternică şi mai constructivă. Pe scurt, sau cred în planul meu de putere, sau ader prin credinţă la planul lui Dumnezeu de slujire.  În cele ce urmează aprofundăm lecturile liturgice.

1. „Cel drept va trăi datorită credinţei lui”

Prima lectură propune câteva versete din cartea profetul Habacuc care a trăit în regatul lui Iuda spre sfârşitul secolului al VII-lea înainte de Cristos (cf. Hab 1,2-3 şi 2,2-4). Profetul îşi plânge necazul inimii în faţa lui Dumnezeu. Situaţia poporului său este deprimantă, căci pretutindeni în jur au loc acte de violenţă, jafuri, certuri, neînţelegeri. „Până când te voi chema în ajutor, Doamne, fără să mă asculţi? Până când voi striga din pricina silniciei, fără ca tu să mă eliberezi? Pentru ce mă laşi să văd nelegiuirea, iar tu stai şi priveşti la nedreptatea care ni se face? Văd în faţa ochilor jaf şi silnicie; se dezlănţuie certuri şi izbucnesc neînţelegeri!” Descurajat de neascultarea plângerilor sale, profetul întreabă indignat: „Pentru ce, Doamne, nu intervii. Până când te voi chema în zadar? Pentru ce permiţi triumful celor violenţi?” Sunt întrebări chinuitoare dar omul lui Dumnezeu aşteaptă răbdător să se lămurească: „Voi sta de strajă şi mă voi aşeza în turnul de veghe ca să văd ce-mi va grăi mie Domnul în tânguirea mea”. Răspunsul vine neîntârziat într-o viziune şi este atât de important încât trebuie redactat într-un document ca să rămână spre amintire celor de azi şi generaţiilor viitoare. Dumnezeu lasă de înţeles că, prin intermediul evenimentelor potrivnice, îi pune la încercare pe cei drepţi şi astfel îi purifică. Oricât de grea şi îndelungată ar fi, încercarea are un sfârşit. Finalul este pozitiv. Israelul va rămâne în viaţă datorită credinţei lui, în timp ce potrivnicul arogant şi trufaş va cunoaşte pieirea. Toată învăţătura este rezumată în câteva cuvinte care au tonul unui oracol: „Cel drept va trăi în viaţă prin credinţa lui” (Hab 2,4). Apostolul Paul va cita acest verset în Scrisoarea către Romani (1,17) şi în cea către Galateni  (3,11). Acest verset va sta în centrul învăţăturii lui Martin Luther despre îndreptăţire. Credinţa este încrederea totală pe care cel drept o are în Dumnezeu şi care îl susţine în situaţiile cele mai dificile. Dumnezeu orânduieşte evenimentele şi ştie să tragă binele şi din paginile negre ale istoriei. Omul credincios contează numai pe Dumnezeu care îi dă puterea de a gândi: „Totul trece, numai Dumnezeu rămâne”. Cel drept trăieşte datorită credinţei în sensul de perseverenţă evanghelică: „Cine va rămâne statornic până la sfârşit, acela va fi mântuit” (Mt 10,22 şi 24,13).  Cine are darul credinţei ştie să înfrunte evenimentele cu răbdare şi să reziste la rău. Orice s-ar întâmpla, el ştie că se află în mâinile lui Dumnezeu, deci în mâini bune.

2. Pericolul bogăţiilor, evitarea scandalului, iertarea fraţilor

Împotrivirea la rău şi înfruntarea curajoasă a dificultăţilor purifică credinţa şi o fac să crească. Pentru a îndeplini cerinţele împărăţiei avem nevoie de puterea credinţi.  Urmându-şi drumul spre Ierusalim, Isus însoţit de discipoli trecea prin cetăţi şi sate învăţând. Isus vrea să-i prevină şi să-i ferească de orice rău pe discipolii din anturajul său. I-a prevenit deja împotriva pericolului bogăţiilor vorbind despre necesitatea de a trăi detaşaţi de bunurile vremelnice şi de a se îmbogăţi înaintea lui Dumnezeu. În parabola oii rătăcite şi a drahmei pierdute (cf. Lc 15,3-10) le-a prezentat un frate de credinţă care s-a rătăcit sau s-a pierdut. Le-a vorbit şi despre scandal, despre aceia care prin comportamentul lor involuntar sau voluntar îi scandalizează pe fraţii de credinţă, devenind un obstacol pentru credinţa lor. I-a avertizat pe acei discipoli care prin purtarea lor îi derutează pe cei mici şi sunt de „sminteală” pentru credinţa lor slabă: o problemă atât de actuală în Biserica de la început şi nu numai. Însă Isus nu se gândeşte doar la cei derutaţi în credinţă de către alţii, dar şi la cei care „scandalizează”. Pe aceştia îi avertizează: „Fiţi atenţi cu voi înşivă!” (Lc 17,3). Le cere să reflecteze serios la gravitatea răului pe care şi-l fac lor înşişi. Mai înainte, în parabola Tatălui milostiv Isus vorbise despre împăcare arătând cum Tatăl l-a invitat pe fiul mai mare să se împace cu fratele căit care s-a întors acasă. Apoi îi invită pe fiecare: „Dacă fratele tău păcătuieşte, mustră-l, iar dacă se converteşte, iartă-l! Dacă păcătuieşte împotriva ta de şapte ori pe zi şi de şapte ori se întoarce la tine, spunând: «Îmi pare rău!», tu să-l ierţi!” (Lc 17,3b-5). Pericolul bogăţiilor, evitarea scandalului, iertarea fraţilor în credinţă şi împăcarea cu ei: prin toate aceste învăţături Isus insistă asupra necesităţii de a se sforţa să intre în împărăţia lui Dumnezeu: „Străduiţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă, căci vă spun, mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea” (Lc 13,24). Auzind acestea, discipolii au avut o senzaţie de neputinţă; simt că acele cerinţe nu sunt uşor de îndeplinit. Îşi dau seama cât de slabă şi cât de nesigură este credinţa lor.

3. Doamne, dă-ne mai multă credinţă!

De aceea, apostolii i-au spus Domnului: „Măreşte-ne credinţa!” Iată, o  rugăciune frumoasă. Ea presupune că credinţa este văzută ca un dar pe care apostolii îl cer de la Isus. La fel de frumos este şi răspunsul lui Isus care vede credinţa apostolilor şi caută să-i liniştească. Ei cer mai multă credinţă pentru că vor să-l urmeze, dar sunt timoraţi în faţa condiţiilor cerute de Domnul. Vor să aibă o încredere totală în el dar le este frică de nestatornicia lor, de propriile slăbiciuni. Atunci Isus îi asigură şi îi face să înţeleagă că dacă îl roagă să le mărească credinţa, înseamnă că au deja credinţă. Este ca şi cum le-ar zice: „Credinţa voastră este mică, dar ea poate fi îndeajuns dacă o puneţi în practică”. Este suficient să puneţi în practică credinţa pe care o aveţi, căci restul vine de la sine. Nu uitaţi că şi împărăţia lui Dumnezeu „este asemănătoare cu un grăunte de muştar pe care un om îl ia şi îl seamănă în grădina lui; acesta creşte şi devine copac, iar păsările cerului îşi fac cuiburi între ramurile lui" (Lc 13,19). „Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi spune sicomorului acestuia: «Dezrădăcinează-te şi plantează-te în mare!» şi v-ar asculta (Lc 17,6). Sicomorul este un copac din familia smochinului, dare are frunzele ca cele ale dudului, de aceea uneori termenul a fost tradus cu „dud”. Sicomorul, dudul are rădăcini puternice, înfipte adânc în pământ, încât furtunile nu-l pot smulge. Ei bine, spune Isus, puţină credinţă îl poate dezrădăcina.

4. Necesitatea credinţei

Nu este singurul text în care se vorbeşte despre credinţă. Din contra, în Evanghelia după sfântul Luca se vorbeşte cu o anumită frecvenţă, mai ales în povestirile despre minuni. În povestirea vindecării unui om paralizat se spune că Isus, văzând credinţa lor, a zis: "Omule, păcatele îţi sunt iertate!" (Lc 5,20). Femeii păcătoase care îl vizitează în casa lui Simon (cf. Lc 7,50) femeii care suferea de hemoragie şi îi atinge ciucurii mantiei (cf. Lc 8,48), leprosului de neam străin care se întoarce să-i mulţumească (cf. Lc 17,19), orbului din Ierihon (cf. Lc 18,42) Isus le spune ca într-un refren: „Credinţa ta te-a mântuit”. Această propoziţie trebuie înţeleasă corect. În realitate, nu credinţa omului, ci puterea lui Dumnezeu salvează. Totuşi credinţa este necesară. S-ar putea spune că fără credinţă chiar şi puterea lui Dumnezeu rămâne inactivă. Pentru ce? Deoarece credinţa cuprinde implicit faptul de a ne recunoaşte neputinţa noastră şi în acelaşi timp faptul de a ne pune toată încrederea în Domnul. A nu conta pe noi înşine pentru a conta pe Dumnezeu. Credinţa nu este o forţă ce vine de la noi, nu-i ceva ce putem construi singuri. Încă o dată, înţelegem că ea este un dar pe care trebuie să-l cerem în rugăciune cum au făcut apostolii: „Doamne, măreşte în noi credinţa!" Aşa a făcut Isus însuşi în privinţa lui Petru: „Simon, Simon, iată, Satana a pretins ca să vă cearnă ca pe grâu; eu însă m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta; iar tu, când te vei fi întors, întăreşte-i pe fraţii tăi" (Lc 22,31-32).

5. Ca un copil înţărcat la sânul mamei sale

În limba semită vorbită de Isus verbul „credinţei” vrea să spună „fermitate, certitudine, siguranţă şi încredere”. Acest lucru ne sugerează nu atât o idee cât mai degrabă o imagine, chipul unui copil care stă liniştit şi sigur în braţele mamei lui. Potrivit lui Isus, a avea credinţă înseamnă a se lăsa purtaţi în braţe de Dumnezeu, cum citim în psalmul 130/131, numit şi „Psalmul copilăriei spirituale”: „Doamne, eu nu am o inimă îngâmfată, nici nu privesc cu trufie; nu umblu după lucruri prea mari şi prea înalte pentru mine. Sufletul îmi este împăcat şi liniştit, ca un copil înţărcat la sânul mamei sale. Da, sufletul meu este în mine, ca un copil înţărcat în braţele mamei sale”(vv.1-2). Este calea urmată şi propusă de Sfânta Tereza a Pruncului Isus, sărbătorită anual la 1 octombrie. Acesta este depozitul credinţei de păstrat în Duhul Sfânt care îl însufleţeşte şi îl susţine pe omul credincios. Aceste cuvinte despre credinţă cer să ne examinăm viaţa pentru a verifica dacă într-adevăr am dobândit această înclinaţie a sufletului de a judeca şi acţiona după gândul lui Isus. Astăzi avem ocazia să ne povestim credinţa împreună cu dificultăţile ei în comunitatea noastră.

6. Parabola stăpânului şi a servitorului

În a doua parte a Evangheliei duminicale Isus povesteşte parabola stăpânului şi a servitorului şi face imediat aplicaţia ei: „Cine dintre voi, având un servitor la arat sau la păstorit, când acesta se întoarce de la câmp, îi va spune: «Vino îndată şi aşază-te la masă!»? Nu-i va spune mai degrabă: «Pregăteşte-mi ceva pentru cină, încinge-te ca să-mi slujeşti până când voi mânca şi voi bea eu, după aceea vei mânca şi vei bea şi tu!»? Oare trebuie să-i mulţumească servitorului că a făcut cele poruncite? Tot aşa şi voi, când faceţi toate cele care vă sunt poruncite, spuneţi: «Suntem servitori inutili, am făcut ceea ce eram datori să facem»" (Lc 17,7-10). Parabola are nevoie de câteva explicaţii. Ea descrie modul de viaţă şi relaţiile dintre stăpâni şi servitori într-o vreme când nu existau contracte de muncă nici limite de orar. Ca şi în alte ocazii, Isus povesteşte parabola şi apoi o aplică. Desigur, Isus nu vrea să spună că Dumnezeu se comportă ca anumiţi patroni imposibil de mulţumit. Existau şi există şi astăzi astfel de patroni care cer şi pretind şi nu dau un pic de răgaz persoanelor care sunt în serviciul lor. Isus vrea să-i conducă pe discipoli la o nouă mentalitate. Mântuitorul se distanţează de religiile afaceriste caracterizate de spirit negustoresc, în care reprezentatul divinităţilor „vinde” prestaţiile sale de cult, caută privilegii şi locuri de putere. În lumea afacerilor ara la bază formula: „do ut des” (îţi dau ca să-mi dai). Se prestează un serviciu şi se primeşte plata convenită, după care nimeni nu se simte dator sau obligat la ceva mai mult. De aceea, patronul din parabolă nu se simte obligat la altceva faţă de servitorul întors de la arat sau de la păstorit.

7. Nu suntem decât simpli servitori

„Am făcut ceea ce eram datori să facem”. Isus vorbeşte discipolilor (cf. Lc 16,1) şi în particular apostolilor (cf. Lc 17,5), adică celor care la fel ca el au acceptat să fie „servitori ai lui Dumnezeu”. Se adresează unora care l-au auzit spunând: „Fericiţi acei servitori pe care stăpânul îi găseşte veghind atunci când se întoarce! Adevăr vă spun, se va încinge, îi va aşeza la masă şi, venind, îi va servi” (Lc 12,37). Mai târziu le va promite că-i va face să şadă la masă în împărăţia sa: „Voi sunteţi cei care aţi rămas cu mine în încercările mele. Şi eu rânduiesc pentru voi o împărăţie, aşa cum Tatăl a rânduit pentru mine; ca să mâncaţi şi să beţi la masă cu mine în împărăţia mea şi să vă aşezaţi pe tronuri ca să judecaţi cele douăsprezece triburi ale lui Israel” (Lc 22,28-30). Dar să fie foarte clar că este vorba de un dar şi nu de ceva datorat. Atât timp cât vă îndepliniţi misiunea încredinţată să vă simţiţi sărmani servitori. Nimeni nu poate intra în slujirea Evangheliei cu spirit de funcţionar plătit. Isus vrea ca discipolii săi să înfrunte cu curaj şi total disponibili cerinţele împărăţiei cu spirit complet diferit. După o zi plină de muncă, să nu spună „am terminat”, să nu pretindă drepturi, să nu se fălească, să nu se compare cu alţii, dar să spună simplu: mi-am făcut datoria. Nu trebuie să zici: „sunt un servitor inutil”, căci munca ta a fost folositoare. Spune în schimb: „nu sunt decât un simplu servitor”. Asta înseamnă a trăi slujirea în smerenie şi cu bucuria dăruirii de sine pentru alţii. În asta discipolii îl imită pe învăţătorul lor.

8. „Să faceţi aşa cum v-am făcut eu!”

Isus este modelul nu doar al acelora care în comunitate deţin un rol de răspundere. El este modelul nostru al tuturor. Să-l avem mereu înaintea ochilor aşa cum ne apare la ultima cină înaintea pătimirii şi a plecării din această lume. Se încinge cu ştergarul de servitor şi spală picioarele apostolilor. Termină spunându-le: „Înţelegeţi ce am făcut pentru voi? Voi mă numiţi «Învăţătorul» şi «Domnul» şi bine spuneţi, pentru că sunt. Aşadar, dacă eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Căci v-am dat exemplu ca şi voi să faceţi aşa cum v-am făcut eu.  Adevăr, adevăr vă spun: nu este servitorul mai mare decât stăpânul său şi nici trimisul mai mare decât cel care l-a trimis. Ştiind acestea, fericiţi sunteţi dacă le faceţi” (In 13,12-17). Astăzi la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie Isus ne spune şi nouă: „Faceţi şi voi aşa cum am făcut eu!”. Şi nu doar in timpul Liturghiei duminicale, ci în viaţa de toate zilele.

9. Credinţa şi iubirea care este în Cristos Isus

Ne oprim puţin şi la cea de-a doua lectură liturgică. Ajuns la capătul unei vieţi de încercări de tot felul, apostolul Paul îi adresează o a doua scrisoare discipolului său Timotei, devenit episcop al comunităţii creştine din Efes. Apostolul fusese aruncat în închisoare pentru că predica Evanghelia. Încă de la începutul scrisorii îl invită pe Timotei să accepte suferinţele şi să lupte cu curaj şi fidelitate pentru Cristos; să propovăduiască iubirea lui Dumnezeu manifestată în Isus Cristos. Îndemnul apostolului este şi pentru păstorii şi pentru creştinii comunităţilor noastre: „Preaiubitule, îţi amintesc să reînflăcărezi darul lui Dumnezeu care este în tine prin impunerea mâinilor mele! Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci Duhul tăriei, al iubirii şi al chibzuinţei. Aşadar, nu te ruşina de mărturia Domnului nostru şi nici de mine, care mă aflu în lanţuri pentru el, ci suferă împreună cu mine pentru evanghelie după puterea lui Dumnezeu. Ia ca normă cuvintele sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, în credinţa şi iubirea care este în Cristos Isus! Păstrează depozitul cel bun prin Duhul Sfânt care locuieşte în noi!” (2Tim 1,6-8.13-14 lectura a doua)

10. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule atotputernic şi veşnic, în iubirea ta nesfârşită, tu le dăruieşti celor ce te imploră mai mult decât merită şi doresc; te rugăm, revarsă mila ta asupra noastră: eliberează-ne conştiinţa de tot ce o nelinişteşte şi dăruieşte-ne ceea ce nu îndrăznim să-ţi cerem în rugăciune.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 5 octombrie 2019)