Căutare

Vatican News
2019.07.05 Vangelo della 14 domenica C - il Signore designò altri settantadue e li inviò a due a due Duminica a XXIII-a (anul C): Urmarea lui Cristos. 

Consideraţii omiletice la Duminica a XXIII-a de peste an (C): Urmarea lui Cristos

Niciunul dintre voi care nu renunţă la tot ceea ce are nu poate fi discipolul meu. După gânduri şovăielnice şi cugetări nesigure, este timpul hotărârii personale de a nu pune nimic mai presus de iubirea lui Cristos: nici banii, nici munca, nici rudele. Dă-ne, Doamne, înţelepciunea inimii în alegerile vieţii.

(Vatican News – 8 septembrie 2019) E Ziua Domnului. Începem sfânta Liturghie cu o invocaţie luată din psalmul cel mai lung din toată Psaltirea: „Tu eşti drept, Doamne, şi nepărtinitoare este judecata ta; poartă-te cu slujitorul tău după bunătatea ta” (118/119,137.124 Ant. la intrare). Psalmistul cântă iubirea faţă de legea lui Dumnezeu şi în general faţă de cuvântul său: „Fericiţi sunt cei neprihăniţi pe cale, care umblă în legea Domnului” (v.1). În fiecare din cele 176 de versete ale acestui psalm revine unul dintr-o serie de opt termeni care redau cu diferite nuanţe aceeaşi realitate a legii lui Dumnezeu: mărturiile, căile, orânduirile, hotărârile, poruncile, judecăţile, cuvintele, învăţăturile sale. Dumnezeu îşi face cunoscută voinţa sa în istorie prin intermediul cuvântului: „Ţi s-a făcut cunoscut, omule, ce este bine şi ceea ce caută Domnul de la tine: nimic altceva decât să împlineşti judecata, să iubeşti bunătatea şi să umbli în umilinţă cu Dumnezeul tău” (Mih 6,8). La împlinirea timpului cuvântul lui Dumnezeu s-a întrupat şi a locuit în mijlocul oamenilor. Isus Cristos nu a venit ca să desfiinţeze legea, ci să o ducă la împlinire. El a redat cele 176 de versete ale psalmului 118/119 într-o simplă cerere pe care ne-a învăţat să o adresăm Tatălui din ceruri: „Facă-se voia ta, precum în cer, aşa şi pe pământ” (Mt 6,10). Fiul care pe pământ a făcut mereu voia Tatălui este pentru noi lege. Legea noastră este Duhul său care locuieşte în noi şi ne îndeamnă la iubirea Tatălui şi a aproapelui. Şi „aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă” (Mt 22,38), de aceea Isus spune: „Fă aceasta şi vei trăi!” (Lc 10,28). Înţelegem astfel într-o lumină nouă cântarea psalmistului: „Fericiţi sunt cei neprihăniţi pe cale, care umblă în legea Domnului” (Ps 118/119,1).

1. Rugăciune pentru a dobândi înţelepciune

Astăzi prima lectură (cf. Înţ 9,13-18b) şi pericopa evanghelică (cf. Lc 14,25-33) răspund tocmai la dorinţa cea mai profundă ce sălăşluieşte în inima omului: cum pot fi pe deplin fericit? Răspunsul sugerat se află în relaţia cu Dumnezeu care dăruieşte oamenilor înţelepciunea şi îl trimite pe Fiul său. Înţelepciunea este dată omului pentru a remedia o lipsă de cunoaştere. Ascultarea cuvintelor lui Isus generează o relaţie personală cu El care este Înţelepciunea divină întrupată. Isus dezvăluie în mod definitiv voia Tatălui şi ne conduce la comuniunea cu Tatăl. Capitolul 9 al cărţii Înţelepciunii din care este luată prima lectură liturgică (cf. Înţ 9,13-18b), este în întregime o compoziţie literară cunoscută ca „Rugăciunea lui Solomon”. A fost înălţată de tânărul rege la începutul domniei, când se afla la sanctuarul din Gabaon. Acolo, Dumnezeu i-a dat posibilitatea să ceară ce vrea, asigurându-l că-i va realiza dorinţa. Solomon nu a cerut pentru el zile multe, nici bogăţii, nici viaţa duşmanilor, ci a cerut discernământ: „Dă-i slujitorului tău o inimă ascultătoare ca să-l judece pe poporul tău discernând între bine şi rău!” Cererea regelui a fost plăcută în ochii Domnului care i-a promis: „Îţi voi da o inimă înţeleaptă şi chibzuită: ca tine nu a mai fost nimeni înainte şi după tine nu se va mai ridica nimeni ca tine. Îţi voi da ce n-ai cerut: bogăţii şi faimă. Şi nu va fi nimeni ca tine între regi în toate zilele [vieţii] tale” (cf. 1Rg 3,4-15). Iată începutul acestei rugăciuni: „Dumnezeule al părinţilor şi Doamne al îndurării, care ai creat toate prin cuvântul tău, care cu înţelepciune l-ai constituit pe om ca să stăpânească toate creaturile făcute de tine, să rânduiască lumea în sfinţenie şi dreptate şi să facă judecată cu suflet drept, dă-mi înţelepciunea care şade alături de tine pe tron şi nu mă exclude dintre copiii tăi! Căci eu sunt slujitorul tău… , om slab şi cu viaţă scurtă şi prea mic ca să înţeleg judecata şi legile. Căci chiar dacă ar fi cineva desăvârşit între fiii oamenilor, fiind lipsit de înţelepciunea de la tine, ar fi considerat de nimic” (Înţ 9,1-6). În această rugăciune regele Solomon cere lui Dumnezeu darul înţelepciunii care să-l asiste şi să-i dezvăluie ceea ce îi este plăcut.

2. Cugetări nesigure şi înţelepciunea primită de sus

După ce a formulat pe larg cererea sa, regele Solomon descrie situaţia omului muritor. Pe de o parte reiese dorinţa omului de a cunoaşte voinţa lui Dumnezeu pentru a răspunde la propria vocaţie; de altă parte însă apare neputinţa omului de a-şi realiza această dorinţă. Omul se află în impas: doreşte să facă voia Domnului, dar constată că este incapabil să cunoască ce vrea Dumnezeu de la el. Înţeleptul se întreabă în pericopa acestei duminici: „Cine poate cunoaşte planul lui Dumnezeu şi cine se va gândi la ce vrea Domnul? Gândurile celor muritori sunt şovăielnice şi cugetările noastre, nesigure. Căci trupul coruptibil îngreunează sufletul şi trupul pământesc apasă peste mintea cu multe griji. Cu dificultate ne reprezentăm cele de pe pământ şi descoperim cu trudă cele la îndemână, dar cele din cer, cine le va da de urmă? Cine ar fi cunoscut planul tău, dacă nu i-ai fi dat înţelepciunea şi nu l-ai fi trimis pe Duhul tău Cel Sfânt din înălţimi?” (Înţ 9,13-17). Rugăciunea se încheie cu minunata constatare că ceea ce oamenii nu pot dobândi cu puterile proprii le este dat gratuit de Dumnezeu care îi face să cunoască voia sa sfântă, dăruindu-le înţelepciunea: „Astfel au fost îndreptate căile celor de pe pământ, oamenii au învăţat cele plăcute ţie” (Înţ 9,18). Numai cu înţelepciunea primită de sus omul poate cunoaşte gândul şi voia lui Dumnezeu. Avem aici o deschidere de orizont a Vechiului Testament care face să se întrevadă realitatea profundă a întrupării Cuvântului divin. Isus Cristos este revelatorul Tatălui, singurul împuternicit să comunice oamenilor ce este plăcut lui Dumnezeu; singurul autorizat să interpreteze gândul lui Dumnezeu manifestat în Sfintele Scripturi şi să comunice fiilor voinţa Tatălui din ceruri.

3. Urmarea lui Isus, opţiune personală

În lunga călătorie spre Ierusalim Isus îi instruieşte pe discipoli despre felul în care trebuie să-l urmeze. Chiar când Isus se adresează direct fariseilor şi cărturarilor sau direct mulţimii, sunt prezenţi şi discipolii. Astăzi, potrivit pericopei evanghelice (Lc 14,25-33), „multă lume mergea după Isus”. Destinaţia este precisă: Ierusalim (cf. Lc 9,51). Acolo Isus va avea de pătimit mult şi va fi dat la moarte. De aceea îi invită pe cei care merg după El să devină conştienţi de ceea ce înseamnă a merge cu El. Isus spune clar şi repetă celor din mulţime că cine nu îndeplineşte anumite condiţii, nu poate fi discipolul său. Isus nu se adresează mulţimii la modul general; nu spune „voi care veniţi după mine”, dar fiecărei persoane individual: „fiecare dintre voi”. În acel timp, multă lume mergea după Isus, iar el, întorcându-se, le-a spus: "Dacă cineva vine la mine şi nu-şi urăşte tatăl, mama, femeia, copiii, fraţii şi surorile, ba chiar propria sa viaţă, nu poate fi discipolul meu. Cine nu-şi poartă crucea şi nu vine după mine nu poate fi discipolul meu. Într-adevăr, cine dintre voi, voind să construiască un turn, nu stă mai întâi să calculeze cheltuiala, dacă are cu ce să-l termine? Pentru ca nu cumva, punând temelia şi neputând să-l termine, toţi cei care-l văd să înceapă a-l lua în râs, spunând: «Acest om a început să construiască, dar nu poate să termine». Sau care rege, pornind la război împotriva altui rege, nu stă mai întâi să se sfătuiască dacă poate cu zece mii să-l înfrunte pe cel care vine împotriva lui cu douăzeci de mii? Iar de nu, pe când celălalt este încă departe, trimite solie ca să ceară pacea. Tot astfel, niciunul dintre voi care nu renunţă la tot ceea ce are nu poate fi discipolul meu" (Lc 14,25-33 Evanghelia zilei). Deoarece Isus se îndreaptă spre Ierusalim unde va fi dat moarte, nu este îndeajuns să faci parte în mod mai mult sau mai puţin anonim din grupul care îl urmează. Este nevoie de o adeziune personală, fără a se lăsa purtaţi de entuziasmul mulţimii. Decizia personală trebuie să fie bine chibzuită, deoarece comportă punerea în joc a întregii existenţe. Condiţiile pentru a fi discipoli ai lui Isus privesc modul în care trăim relaţiile cu alţii, cu noi înşine şi cu bunurile de care dispunem. Asta pentru că a fi discipoli ai lui Isus nu înseamnă în principal a dobândi o nouă cunoaştere, dar a stabili o relaţie strânsă cu El, ce ne schimbă complet, dând un nou „gust” vieţii noastre.

4. Noi relaţii cu alţii, cu noi înşine, cu bunurile vremelnice

Mulţimea care îl însoţea pe Isus, tânărul profet din Nazaret, a rămas şocată, când a auzit că a merge cu Isus nu coincidea cu a fi discipoli ai săi. Căci Isus, întorcându-se, le-a spus: „Dacă cineva vine la mine şi nu-şi urăşte tatăl, mama, femeia, copiii, fraţii şi surorile, ba chiar propria sa viaţă, nu poate fi discipolul meu. Cine nu-şi poartă crucea şi nu vine după mine nu poate fi discipolul meu” (Lc 14,26-27). Primele relaţii care trebuie restabilite pe o bază nouă pentru a fi adevăraţi discipoli ai lui Isus, sunt cele cu alţii, în particular cu persoanele cele mai apropiate nouă din punct de vedere afectiv, şi cu noi înşine. Trebuie să înţelegem bine afirmaţia paradoxală despre relaţiile cu persoanele cele mai apropiate. În textul grec cuvântul pe care Isus îl foloseşte pentru a descrie noutatea ce trebuie introdusă în aceste relaţii înseamnă „a urî, a dispreţui”. Dar este oare posibil ca Isus să recomande încălcarea unei porunci a lui Dumnezeu ca cea a respectului şi grijii faţă de părinţi? Citim în cartea Exodului: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara, pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău” (Ex 20,12). De aceea, uneori verbul „a urî” a fost atenuat, fiind tradus cu „a iubi mai puţin”. Totuşi, textul grec al evanghelistului Luca redă probabil cel mai bine o propoziţie mai veche scrisă în ebraică: „Dacă vine cineva la mine, şi nu urăşte pe tatăl său, pe mama sa…”. Verbul grec „misei” înseamnă exact „a urî” şi nu „a iubi mai puţin”. Oricum, Isus nu cere să nesocotim valoarea relaţiilor de familie sau propriei vieţi, dar să le atribuim locul just.

5. A nu pune nimic mai presus de iubirea lui Cristos

Noutatea în relaţiile cu alţii şi cu noi înşine poate fi înţeleasă mai bine, confruntând pericopa acestei duminici cu textul care o precede. Este vorba de parabola invitaţilor la cină (Lc 14,15-24). Un om a organizat un ospăţ mare şi i-a invitat pe mulţi, iar la ora ospăţului l-a trimis pe servitorul său să spună celor pe care îi chemase: «Veniţi, deja este gata!» Dar, unul după altul, ca de comun acord, au început toţi să se scuze. Primul i-a spus: «Mi-am cumpărat un ogor şi e necesar să merg să-l văd. Te rog, primeşte scuzele mele!» Un altul a spus: «Am cumpărat cinci perechi de boi şi merg să-i încerc. Te rog, primeşte scuzele mele!» Iar un altul i-a spus: «Tocmai acum m-am căsătorit şi nu pot să vin», trebuie să rămân cu soţia. Toţi au nesocotit invitaţia. Au considerat-o nesemnificativă: mai puţin decât banii, mai puţin decât munca, mai puţin decât dragostea. În definitiv, problema nu sunt bunurile sau relaţiile în sine, dar faptul că toate acestea sunt puse pe primul loc, devenind criteriul care determină alegerile în viaţă. Cine consideră „banii”, „munca”, „dragostea” faţă de alţii ca ceva mai de preţ decât Împărăţia lui Dumnezeu, nu va fi în stare să primească invitaţia de a fi discipol al lui Isus. Astăzi Isus spune şi repetă că cine vrea să meargă la el trebuie să schimbe scara „propriilor iubiri”. Discipolul este liber şi poate iubi multe realităţi, dar trebuie să-l iubească „mai mult” şi „înainte de toate” pe Isus. Să-l iubim ca pe Domnul şi Dumnezeul nostru Isus Cristos şi să nu punem nimic mai presus de iubirea sa: Nihil amori Christi praeponere. Din legătura şi comuniunea cu Isus vom învăţa cum să trăim relaţiile cu alţii.

6. Piedici din partea familiei

Pentru a înţelege în mod just dar şi pentru a evita orice echivoc cu privire la importanţa familiei, trebuie să avem în vedere mediul cultural din vremea lui Isus în care legea clanului şi a tribului domina asupra individului. Persoana, individul nu putea face nici o alegere fără a o supune în prealabil părerii şi judecăţii clanului. Isus însuşi, la începutul misiunii publice, a întâmpinat împotriviri din partea membrilor clanului său (cf. Mc 3,21). Probabil şi sfântul Luca a avut dificultăţi din partea familiei, din moment ce este singurul dintre evanghelişti care reproduce fraza lui Isus fără să o atenueze. Obstacolele pe care le întâmpinau eventualii ucenici ai lui Isus erau mai curând serioase. Isus aduce două exemple. Iniţiativa construirii unui turn trebuie să aibă loc doar după o evaluare atentă a cheltuielilor; declanşarea unui război presupune o reuniune îndelungată a consiliului de război. Isus vrea să spună că hotărârile religioase sunt importante şi nu trebuie tratate cu uşurătate, căci ele comportă de multe ori obstacole ce trebuie depăşite.

7. Crucea mărturiei

Apoi, în privinţa expresiei „a-şi urî propria viaţă”, ea orientează spre interpretarea pe care o dă evanghelistul Marcu: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze. Căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; cine însă îşi va pierde viaţa pentru mine şi pentru evanghelie o va salva. Aşadar, ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă îşi pierde sufletul?” (Mc 8,35-36) Isus cere discipolului să-şi ia zilnic crucea pentru a-l urma (cf. Lc 14,27). Nu doar crucea suferinţelor omeneşti care sunt comune tuturor oamenilor, dar crucea mărturiei creştine: în schimb, cea mai mare parte a creştinilor nu numai că refuză să o poarte, dar îi consideră exaltaţi pe cei care iau în serios această cerere a Învăţătorului lor.

8. Renunţare şi încredere totală

În finalul pericopei Isus pune a treia condiţie: „Nimeni dintre voi nu poate fi ucenicul meu, dacă nu renunţă la toate bunurile sale” (Lc 14,33). Deci, renunţare la toate bunurile şi totală încredere în Dumnezeu, fără vreun sprijin uman. Atunci forţele puse în acţiune nu sunt numai cele ale noastre, dar şi cele ale lui Dumnezeu oferite celui care se încrede şi se deschide în faţa harului. Sfânta Tereza de Avila obişnuia să repete: „Celui care se încredinţează lui Dumnezeu în mod extraordinar, Domnul îi vine în ajutor în mod extraordinar”.

9. Discipoli în primele comunităţi creştine

Această pagină evanghelică a fost citită în primele comunităţi creştine când credincioşii, puţini la număr, erau răspândiţi în mijlocul lumii păgâne. Apostolii îi făceau să reflecteze asupra condiţiilor cerute de Isus celor care voiau să îmbrăţişeze noua religie. Pentru a deveni creştini trebuiau să-şi asume un risc, să plătească un mare preţ care uneori ajungea până la suportarea martirajului. Însemna pentru ei să accepte un mod de a trăi, nou, diferit, dificil. Primii creştini ne-au transmis o credinţă care pe ei i-a costat viaţa. Noi am primit-o ca o moştenire. Acum o primim aşa cum se primeşte un libert de economii în care părinţii noştri au depus toate economisirile, truda şi ostenelile lor şi ni l-au dăruit pentru ca viaţa noastră să fie demnă şi bogată aşa cum au sperat pentru fiii lor.

10. Discipoli ai lui Isus în societatea actuală

Pagina evanghelică capătă semnificaţie actuală şi pentru noi. Astăzi, a accepta credinţa creştină începe să fie o alegere dificilă. Poate comporta o ruptură dureroasă de mediul din jur, uneori o cruce mai grea de purtat pe urmele lui Isus. Toţi constatăm că societatea în care trăim se secularizează rapid. Suntem înconjuraţi de mulţi păgâni care consideră viaţa, la fel ca păgânii de odinioară, un timp de consumat în egoism. Mulţi trăiesc ca şi cum Dumnezeu nu ar fi. A se arăta creştini, în anumite situaţii, devine anevoios şi riscant. Unii încep să se ruşineze. Altora le este frică că vor rămâne izolaţi. Pentru tineri, şi nu numai, a se ruga, a participa la Sfânta Liturghie, a se spovedi, a se împărtăşi, a fi curaţi în vorbe însemnă, poate, a fi izolaţi de către prieteni. De aceea, astăzi Isus ne face în mod serios propunerea sa: „Vrei să fii ucenic al meu? Gândeşte-te la ce te va costa. E mai bine să te gândeşti serios şi să-ţi motivezi zilnic convingerile. Azi a fi creştini înseamnă să accepţi o angajare serioasă. Dar este frumos şi fascinant. Şi, într-adevăr, merită”.

11. Cântarea psalmistului

Într-un context dificil şi potrivnic este pilduitoare rugăciunea înţeleptului pentru înţelegerea voinţei lui Dumnezeu şi discernământul necesar: „Învaţă-ne să nu uităm cât de puţine sunt zilele noastre, ca să ajungem la gânduri înţelepte… Satură-ne dis de dimineaţă cu iubirea ta, ca să ne bucurăm şi să ne veselim în toate zilele vieţii noastre. Bunăvoinţa ta, Doamne Dumnezeul nostru, să coboare asupra noastră! (Ps 89/90, psalmul responsorial).

12. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule, care l-ai trimis pe Fiul tău pentru a ne răscumpăra şi a ne face copiii tăi adoptivi, te rugăm, priveşte cu bunătate la fiii iubirii tale şi dăruieşte-le tuturor celor care cred în Cristos libertatea adevărată şi moştenirea veşnică.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri, 6 septembrie 2019)

06 septembrie 2019, 09:12