BISERICĂ

Consideraţii omiletice la Duminica a XXV-a de peste an (C): Economul necinstit, dar prevăzător

„Stăpânul l-a lăudat pe administratorul necinstit pentru că a lucrat cu înţelepciune”. Iar Isus îndeamnă: „Faceţi-vă prieteni din bogăţiile nedrepte, pentru ca ei să vă primească în corturile veşnice, când veţi duce lipsă”.

(Vatican News – 22 septembrie 2019) E Ziua Domnului. Adunaţi la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie ascultăm încă o dată vestea îmbucurătoare dată de Domnul prin profeţii de demult şi în psalmii biblici: „Mântuirea poporului sunt eu. Din orice strâmtorare vor striga spre mine, îi voi asculta şi voi fi Dumnezeul lor în veci” (Ant. la intrare). Dumnezeu este mereu cu noi pe drumul istoriei, deşi există momente în care prinşi de grijile vieţii nu mai sesizăm prezenţa sa. Atunci, ce este de făcut? Sfântul Augustin, format la şcoala rugăciunii psalmilor, obişnuia să repete în căutările sale: „O, pentru mila ta, spune-mi Doamne, Dumnezeul meu, ce eşti pentru mine. Spune sufletului meu, mântuirea ta Eu sunt… Iată, urechile inimii mele sunt înaintea gurii tale” (Ps 34/35,3; Conf I, 5; IX, 1). Şi noi putem spune: Doamne, „tu ai dat învăţăturile tale ca să fie păzite cu fidelitate. O, de-ar fi căile mele statornice în a păzi orânduirile tale!” (Ps 118/119,4-5 Ant. la Împărtăşanie). În felul acesta, oferim fiecare disponibilitatea inimii dar nu uităm că facem parte din poporul lui Dumnezeu, chemat să vestească lumii mântuirea înfăptuită de Isus Cristos. Strigătul nostru către Dumnezeu capătă forma unei rugăciuni pentru binele întregii comunităţi. Urmăm astfel învăţătura apostolului Paul care îndeamnă ca în adunarea duminicală „să se facă cereri, rugăciuni, mijlociri şi mulţumiri pentru toţi oamenii, pentru regi şi pentru toţi cei care sunt în conducere, ca să ducem o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi demnitatea. Acest lucru este bun şi plăcut înaintea lui Dumnezeu, mântuitorul nostru, care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului. Căci unul este Dumnezeu şi unul singur este mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: omul Cristos Isus care s-a dat pe sine însuşi ca răscumpărare pentru toţi” (cf. 1Tim 2,1-8 lectura a doua). Construirea unei lumi armonioase, mai bune şi mai solidare începe cu rugăciunea comunitară, ştiind că „Isus Cristos, deşi era bogat, s-a făcut sărac, pentru ca, prin sărăcia lui”, noi să ne îmbogăţim (cf. 2Cor 8,9 versetul la Evanghelie). Astăzi cuvântul Domnului răscoleşte conştiinţele noastre şi ne stimulează să construim împreună fapte concrete o lume mai dreaptă şi mai solidară. În continuarea acestor consideraţii omiletice aprofundăm pe larg Evanghelia zilei (cf. Lc 16,1-13) iar în final ne oprim puţin şi la prima lectură liturgică (cf. Am 8,4-7).

1. O parabolă mai greu de înţeles

Duminica aceasta şi cea următoare sunt propuse două fragmente din capitolul 16 al Evangheliei după sfântul Luca. În acest capitol, cu excepţia versetelor 16-18, este vorba despre folosirea justă a bunurilor pământeşti. Argumentul interesa îndeaproape prima comunitate creştină. Evident, interesează şi comunităţile noastre. Astăzi Isus povesteşte mai întâi parabola administratorului necinstit iar apoi oferă câteva învăţături practice cu privire la bunurile încredinţate nouă de Dumnezeu (cf. Lc 16,1-13). Duminica viitoare se continuă cu parabola bogatului şi a lui Lazăr cel sărac. Subliniem anticipat că nu averea, nu banul în sine este negativ, ci acumularea lui, acumularea bogăţiilor. Averea, banul are două feţe, una pozitivă şi una negativă. Banul a fost inventat ca necesitate pentru a sluji omului dar tinde să se transforme în stăpân care îl subjugă pe om. Problema este aceasta: ce trebuie făcut pentru ca banul să rămână pe poziţia de servitor şi să nu devină stăpân? Parabola lui Isus despre administratorul necinstit, dar abil şi prevăzător, iscusit şi viclean, provoacă în noi o anumită derută, deoarece la sfârşit stăpânul îl laudă pe administratorul nedrept.. Mulţi rămân descumpăniţi şi se întreabă pe bună dreptate: „Cum aşa? E posibil ca Isus să prezinte un om necinstit ca model de la care avem de învăţat? E posibil ca Evanghelia să accepte şi să laude un comportament care este evident injust?” În multe privinţe parabola este modernă şi foarte actuală. Personajul central este administratorul unei ferme sau al unei moşii. Această figură era şi este populară în sistemul cultivării pământului în parte. Ca figură profesională, ea corespunde directorului unei întreprinderi şi în general tuturor acelora care administrează bunurile altora şi mai ales bunul public.

2. Un administrator necinstit, dar abil şi întreprinzător

La fel ca cele mai sugestive parabole din Evanghelie, cea a administratorului necinstit se prezintă ca o dramă în miniatură, dinamică şi cu schimbări de scenă. Isus vorbea discipolilor, dar „auzeau toate şi fariseii, iubitori de bogăţie” (Lc 16,14). În prima scenă stau faţă în faţă administratorul şi stăpânul său: „Un om bogat avea un administrator, iar acesta a fost denunţat înaintea lui că-i risipeşte averea. Stăpânul l-a chemat şi i-a spus: «Ce aud vorbindu-se despre tine? Dă cont de administraţia ta pentru că nu mai poţi fi administratorul meu»” (Lc 16,1-2). Concedierea urma fără drept de apel. Administratorul nu caută scuze sau cuvinte de apărare, căci are conştiinţa murdară. Ştie că cele aflate de stăpân sunt perfect adevărate. Cea de-a doua scenă nu-i decât un monolog. Îndată ce a rămas singur, „administratorul şi-a spus în sine: «Ce voi face, pentru că stăpânul îmi ia administraţia? Să sap, nu pot; să cerşesc, mi-e ruşine. Ştiu ce voi face pentru ca, atunci când voi fi dat afară din administraţie, oamenii să mă primească în casele lor»” (Lc 16,3-4). Cum se vede, omul nu se dă învins, nu cedează. Surprins în flagrant, că fură şi înşală falsificând chitanţele, administratorul înţelege că va fi concediat fără drept de apel. Atunci, fără cea mai mică ezitare, inventează un mod genial pentru a ieşi din încurcătură şi a-şi asigura un viitor. Iată, cum. În cea de-a treia scenă sunt împreună administratorul şi câţiva datornici: „Şi, chemându-i pe debitorii stăpânului său, unul câte unul, i-a spus primului: «Cu ce eşti dator stăpânului meu?» Acesta i-a spus: «Cu o sută de măsuri a de untdelemn». El i-a răspuns: «Ia-ţi chitanţa, aşază-te repede şi scrie cincizeci». După aceea, i-a spus altuia: «Tu, cât datorezi?» Acesta a răspuns: «O sută de măsuri de grâu». El i-a spus: «Ia-ţi chitanţa şi scrie optzeci»” (Lc 16,5-7). Avem aici un caz clasic de corupţie, de fals eclatant în administraţie. Ne gândim imediat la episoade similare în societatea de azi, mult mai frecvente şi la scară mult mai largă. Concluzia este de-a dreptul derutantă: „Stăpânul l-a lăudat pe administratorul necinstit pentru că a lucrat cu înţelepciune” (Lc 16,8a). Mesajul lui Isus este surprinzător.

3. Lămuriri în legătură cu învăţătura în parabole

Vrea, oare, Isus să aprobe şi să încurajeze corupţia? Desigur că nu. Trebuie să înţelegem bune trăsătura particulară a învăţăturii în parabole. Nu fiecare amănunt al povestirii trebuie luat ca lecţie de morală, ci numai aspectul voit de povestitor. Să luăm un exemplu. Isus vorbeşte despre un rege care înainte de a începe un război împotriva altuia, chibzuieşte bine şi cere sfatul consilierilor pentru a vedea, dacă are şanse de izbândă. Isus nu vrea prin asta să-i încurajeze pe regi să ducă războaie. Vrea doar să recomande tuturor ca înainte de a întreprinde ceva, să chibzuiască bine mijloacele de care dispun. De multe ori, cele povestite într-o parabolă servesc doar ca suport pentru transmiterea unei învăţături. De fiecare dată trebuie să identificăm acea învăţătură, lăsând la o parte tot restul. În parabola administratorului necinstit ideea urmărită de Isus este clară. Stăpânul îl laudă pe administratorul său pentru abilitatea şi iscusinţa sa în a ieşi din impas, şi nu pentru altceva. De fapt, stăpânul nu renunţă la hotărârea de a-l concedia pe administratorul său corupt. Putem presupune consecinţele nepovestite în parabolă. După ce l-a lăudat pe administrator pentru şiretenia şi isteţimea sa în tranzacţii necinstite, probabil l-a făcut să achite silit despăgubirile şi, în cazul că era insolvabil, să intre la închisoare.

4. O provocare pentru discipolii lui Isus

Iscusinţa, isteţimea, abilitatea, rapiditatea şi spiritul întreprinzător în a ieşi din încurcătură, acestea le apreciază Isus şi în afara parabolei. Comentând cuvintele acelui stăpân, Isus conclude că „de fapt, fiii veacului acestuia, în generaţia din care fac parte, sunt mai înţelepţi decât fiii luminii” (Lc 16,8b). O adevărată provocare! Acel om aflat într-o situaţie dificilă urgentă, când era în joc tot viitorul său, a dat dovadă de două lucruri importante: de hotărâre puternică şi de mare înţelepciune. A acţionat rapid şi inteligent, chiar dacă necinstit, pentru a se pune în siguranţă. Asta ne cere Isus, dacă vrem să fim discipoli ai săi şi să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu. Să nu amânăm pe mai târziu. Să nu fim şovăielnici. „Viaţa – spune un filozof din antichitate – nu este dată nimănui în posesie, ci la toţi ne este dată în administraţie”. Suntem toţi „administratori” şi trebuie să facem ca omul din parabolă. El nu s-a pus pe dormit. Era în joc ceva prea important pentru a fi lăsat pe seama întâmplării. Pentru noi este în joc mântuirea, intrarea în împărăţia lui Dumnezeu.

5. Strategie: „Faceţi-vă prieteni din bogăţiile nedrepte”

Propunând figura administratorului necredincios care dă dovadă de mare isteţime şi pricepere în afacerile necinstite, Isus nu elogiază nici nu recomandă înşelăciunea în gestiunea bunurilor materiale ale altuia. Surprins că îl fură şi îl înşală pe stăpân, falsificând chitanţele, administratorul înţelege clar că va fi concediat. Atunci inventează un mod genial de a ieşi din încurcătură. Răstoarnă situaţia şi adoptă strategia prieteniei. Îşi face o reţea de prieteni, ştergându-le o parte din cât datorau stăpânului. Desigur, toată strategia sa este dictată de interes, dar prin asta administratorul schimbă direcţia banilor pe care nu-i mai acumulează ci îi investeşte în bunuri dăruite altora. Atunci banii nu mai generează excluziune, ci prietenie. Stăpânul îl laudă pe administratorul necinstit pentru că a acţionat cu iscusinţă, cu spirit prevăzător: a mizat pe prietenie. Este tocmai ceea ce învaţă Isus: „Faceţi-vă prieteni din mamona nedreaptă, pentru ca ei să vă primească în corturile veşnice atunci când veţi duce lipsă” (Lc 16,9). Faceţi-vă prieteni! Prietenia devine poruncă, umanism, este ridicată la proiect de viaţă şi măsură a eternităţii. Mesajul parabolei este clar: persoanele contează mai mult decât banii. Prietenii care să vă primească în casa cerului. Înainte de Dumnezeu ne vor veni în întâmpinare cei pe care i-am ajutat. Îmbrăţişarea lor recunoscătoare va anunţa îmbrăţişarea lui Dumnezeu într-un paradis format de alegerile noastră de viaţă.

6. Folosirea darurilor încredinţate de Dumnezeu

Şi Isus continuă cu alte învăţături explicative: "Cine este vrednic de încredere în cele mai mici lucruri este vrednic şi în cele mari, iar cine este necinstit în cele mai mici lucruri, este necinstit şi în cele mari. Şi dacă voi n-aţi fost vrednici de încredere când aţi avut pe mână bogăţiile nedrepte, cine vă va încredinţa adevăratele bogăţii? Şi dacă n-aţi fost vrednici de încredere când aţi avut pe mână lucrurile altuia, cine vă va încredinţa ce este al vostru? Nici un sclav nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau la unul va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi Mamonei" (Lc 16,10-13). Cuvântul „māmôn” din limba aramaică este tradus cu „bogăţie” şi are în rădăcina sa cuvântul „amen” pe care îl cunoaştem. „Amin” face referire la a crede, a da stabilitate, a se baza. Ne întrebăm dacă „amen-ul” nostru este pentru Dumnezeu sau pentru mamona; dacă ne bazăm pe Dumnezeu sau ne bazăm pe bani şi pe lucrurile pe care le avem. Desigur, propunând figura economului necredincios care dă dovadă de mare isteţime şi pricepere în afacerile necinstite, Isus nu elogiază nici nu recomandă înşelăciunea în gestiunea bunurilor materiale ale altuia. Lăudând caracterul întreprinzător, dinamic şi prevăzător al fiilor acestei lumi, Isus cere ucenicilor să fie cu adevărat „fii ai luminii”, „lumină a lumii”, activi şi creativi în luminarea realităţilor din jur cu strălucirea şi frumuseţea iubirii lui Dumnezeu. Creştinii răspândesc Evanghelia vieţii care este şi profeţie de dreptate socială. Este ceea ce face papa Francisc atunci când cere insistent creştinilor să iasă din spaţiul închis al mediocrităţii şi să se avânte în periferiile existenţei pentru a impregna cu spiritul dreptăţii şi al iubirii milostive a lui Dumnezeu toate realităţile sociale începând cu cei mai săraci şi marginalizaţi. „Eu vă zic vouă: faceţi-vă prieteni cu ajutorul bogăţiilor necinstite” cât sunteţi în viaţă, pentru ca atunci când nu le veţi mai avea, săracii, aceşti prieteni ai voştri pe care i-aţi făcut la timpul oportun să vă primească în lăcaşurile veşnice.

7. Nu-i cumpăraţi cu bani pe cei nevoiaşi

Ne oprim puţin şi la prima lectură liturgică. Profetul Amos denunţă falsa religiozitate potrivit căreia sufletul şi conştiinţa cuiva sunt în regulă doar pentru faptul că împlineşte o serie de ritualuri de cult sau practici exterioare. Cultul religios fără o angajare pe planul dreptăţii sociale, pentru dreptatea faţă de semeni, se reduce la farsă şi magie iar religia lipsită de credinţa sinceră şi exigentă este ipocrizie. Nu rareori religiozitatea aparentă serveşte ca pretext pentru a trage profit pe seama celor săraci. Însăşi apărarea drepturilor celor nevoiaşi poate fi o formă sigură de câştig şi de parvenire, adică de a obţine pe căi necinstite o situaţie materială nemeritată. Mulţi se îmbogăţesc vorbind în numele săracilor fără să-i scoată din starea de sărăcie. Dar, Dumnezeu se angajează cu jurământ împotriva celor care îi cumpără cu bani puţini pe cei nevoiaşi: "Niciodată nu voi uita faptele lor rele". Profetul, omul care vorbeşte în numele lui Dumnezeu, este categoric cu cei care înşeală şi oprimă. Ascultaţi acestea, voi care zdrobiţi pe cei săraci şi asupriţi pe cei sărmani. Voi ziceţi: "Când va trece sărbătoarea lunii noi ca să putem deschide grânarul? Când se va sfârşi odată sâmbăta ca să putem deschide grânarul? Vom micşora măsurile, vom mări preţurile şi vom falsifica balanţele. Vom putea să-l cumpărăm pe cel nevoiaş cu bani şi pe cel sărac cu o pereche de sandale. Vom vinde până şi pleava de grâu". Mă jur pe cel care este mândria lui Iacob: "Niciodată nu voi uita faptele lor rele" (Am 8,4-7 prima lectură). Ţinta invectivelor profetului sunt negustorii, o categorie socială expusă cu uşurinţă abuzului în dauna celor săraci. Sunt vizaţi de asemenea cei care administrează dreptatea. Dar, în atenţia profetului sunt şi toţi cei care acumulează averi în detrimentul altora, reducând posibilităţile de viaţă demnă pentru cei dezavantajaţi de soartă. Sunt persoane cu vază care până şi la templu, înaintea Domnului, nu vedeau clipa terminării sărbătorilor cu slujbele sacre, spre a se întoarce din nou la afacerile necinstite. Prin prezenţa la templu se urmărea doar salvarea imaginii, păstrarea numelui în faţa altora. Programau nedreptatea până şi sub privirea lui Dumnezeu. Până şi în ziua Domnului, zi de repaus, de odihnă trupească şi înălţare spirituală, nu-şi găseau liniştea, căci studiau planuri cât mai sinuoase pentru reuşita în afaceri, cum să falsifice greutăţile de măsură şi să-i înşele pe oamenii simpli şi neavizaţi. Setea de câştig şi de putere, atitudinea omului hrăpăreţ, caracterizează tot mai mult societatea zilelor noastre. Aviditatea împinge la un comportament necinstit, la corupţie şi la ignorarea celor neajutoraţi şi nevoiaşi. Dar aceştia se bucură de protecţia specială a lui Dumnezeu care îl înalţă pe cel sărman.

8. Cântarea psalmistului: Jertfa de laudă (Sacrificium laudis)

Psalmul 112/113 este un text important din serviciul liturgic oficiat la templul din Ierusalim. Acest psalm deschide seria numită „Hallelul egiptean - lauda ieşirii din Egipt” şi este considerat de biblişti drept cântarea „Magnificat” a Vechiului Testament. Se aude în acest psalm glasul săracilor aducând mulţumire lui Dumnezeu pentru că ridică pe cel slab din ţărână, înalţă din cenuşă pe cel sărac şi îl aşează printre mai marii poporului său. Adevărata preamărire a lui Dumnezeu izvorăşte din conştiinţă şi din trăirea credinţei. Lauda lui Dumnezeu înseamnă coerenţă şi fidelitate faţă de „calea dreaptă” propusă omului. Este o imitare a lui Dumnezeu în viaţa de toate zilele aşa cum este preamărit la templu prin serviciul liturgic în cântări de psalmi: „Lăudaţi, slujitori ai Domnului, lăudaţi numele Domnului! Fie numele Domnului binecuvântat, de acum şi până în veac! Domnul stăpâneşte peste toate neamurile, slava lui este mai presus de ceruri. Cine este ca Domnul Dumnezeul nostru, care locuieşte atât de sus, dar îşi pleacă privirea să vadă ce se petrece în cer şi pe pământ? El ridică pe cel slab din ţărână, înalţă din cenuşă pe cel sărac, ca să-l aşeze printre cei mari, printre mai marii poporului său” (Ps 112/113,1-2.4-8 psalmul responsorial).

9. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule, care ai întemeiat toată legea sfântă în iubirea faţă de tine şi faţă de aproapele, dăruieşte-ne harul, ca, păzind poruncile tale, să ne învrednicim a ajunge la viaţa veşnică.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 20 septembrie 2019)