Căutare

2019.09.15 Vangelo di domenica 2019.09.15 Vangelo di domenica 

Consideraţii omiletice la Duminica a XXIV-a de peste an (C). Parabolele milostivirii

Domnul spune: „Bucuraţi-vă împreună cu mine” pentru oaia rătăcită şi drahma pierdută, amândouă regăsite; pentru fratele care era mort şi a revenit la viaţă, era pierdut şi a fost găsit. Căci „va fi mai mare bucurie în cer pentru un păcătos care se converteşte decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie de convertire”.
Duminica a XXIV-a, anul C: considerații omiletice

(Vatican News - 15 septembrie 2019) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie cu o invocaţie stăruitoare luată din istoria înţelepţilor biblici: „Dăruieşte-le, Doamne, pacea ta celor care nădăjduiesc în tine, pentru ca profeţii tăi să fie aflaţi credincioşi; ascultă rugăciunile slujitorului tău şi ale poporului tău sfânt!” (cf. Sir 36,18 Ant. la intrare). Liturghia acestei duminici ne propune o frumoasă meditaţie despre milostivirea lui Dumnezeu. Prima lectură îl prezintă pe Moise care cere Domnului să se arate milostiv faţă de poporul său care „s-a pervertit”. S-au abătut de la calea poruncită de Dumnezeu, şi-au făcut un viţel turnat, s-au închinat înaintea lui şi i-au adus jertfe. La rugăciunea lui Moise pentru popor, „Domnul a iertat răul pe care spusese că vrea să-l facă poporului său” (cf. Ex 32,7-11.13-14 prima lectură). În lectura a doua, apostolul Paul aminteşte că el însuşi a primit îndurare de la Domnul, că a experimentat milostivirea Tatălui manifestată în Isus Cristos şi că ceea ce s-a petrecut în viaţa sa este un exemplu ce poate să dea curaj tuturor. Apostolul recunoaşte că nu a fost respins de Dumnezeu, dar că a fost primit de El cu toată îngăduinţa. Spune: „deşi mai întâi am fost un defăimător, un persecutor şi un insultător, am aflat îndurare, căci, în necredinţa mea, o făceam din neştiinţă. Însă harul Domnului nostru s-a revărsat din plin, împreună cu credinţa şi iubirea care sunt în Cristos Isus. Cristos Isus a venit în lume ca să-i mântuiască pe cei păcătoşi, între care eu sunt primul, însă de aceea am aflat îndurare, pentru ca Cristos Isus să-şi arate mai întâi în mine toată îndelunga lui răbdare, făcând din mine un model pentru cei care aveau să creadă în el spre viaţa veşnică” (cf. 1Tim 1,12-17 lectura a doua). Ajungem astfel la cea de-a treia lectură care cuprinde întregul capitol 15 al Evangheliei după sf. Luca. În el sunt povestite de Isus cele trei parabole ale milostivirii lui Dumnezeu: cea a oii rătăcite, cea a drahmei pierdute şi cea a fiului risipitor sau, mai bine zis, a tatălui milostiv (cf. Lc 15,1-32 Evanghelia zilei). Prin ele Isus ne dezvăluie chipul adevărat al Tatălui. Avem astfel o învăţătură insistentă despre milostivirea Domnului. Dumnezeul nostru nu este un Dumnezeu inflexibil şi rigid; nu este un judecător nemilos, dar un Tată milostiv care doreşte fericirea tuturor fiilor săi. Isus povestind aceste trei parabole prezintă chipul unui Dumnezeu neobosit în căutarea omului. Ele ne ajută să gustăm misterul lui Dumnezeu cel bogat în milostivire care nu-şi dă pace şi ne lasă în pace până ce nu găsim odihnă în el (sf. Augustin). Dumnezeu face totul pentru recuperarea omului nefericit. Fiul trimis de Tatăl porneşte la drum, coboară din cer, îl caută pe om şi nu se întoarce acasă decât după ce l-a găsit. Atunci întinde masa spunând: „Să facem sărbătoare! Bucuraţi-vă împreună cu mine!” Vedem astfel cât de mult valorează salvarea unui om pentru împărăţia lui Dumnezeu. Experienţa iertării porneşte de la credinţa în milostivirea Domnului, de la certitudinea că Tatăl se îndură de cel care se prezintă înaintea lui ca fiu, păcătos şi totuşi iubit. Căci, dacă inima noastră ne osândeşte, Dumnezeu este mult mai mare şi ne face să auzim „cuvânt de bucurie şi veselie” îndată ce spunem ca regele David: „Miserère - Ai milă de mine, Dumnezeule, după marea ta bunătate”... „Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii tale şi întăreşte-mă cu duh binevoitor” (cf. Ps 50/51 psalmul responsorial). „Cât de minunată este bunătatea ta, Dumnezeule! Fiii oamenilor îşi găsesc adăpost la umbra aripilor tale” (Ps 35/36,8 Ant. la Împărtăşanie). La Sfânta Liturghie devine realitate asigurarea dată de Isus în finalul parabolelor milostivirii: „Bucurie va fi în cer pentru un păcătos care se converteşte”. În continuarea acestor consideraţii omiletice aprofundăm parabolele milostivirii lui Dumnezeu povestite de Isus în Evanghelia după sf. Luca (cf. Lc 15,1-32).

1. Bucurie pentru oaia rătăcită şi regăsită

Cele trei parabole numite şi „parabolele milostivirii” au un singur personaj principal care nu este nici oaia rătăcită, nici drahma pierdută şi cu atât mai puţin fiul risipitor, ci Dumnezeu însuşi. El este păstorul care a pierdut o oaie din turma de o sută, femeia care a pierdut o drahmă din salba de zece monede, tatăl care a pierdut un fiu din cei doi pe care îi avea. Unul singur este şi scopul pentru care sunt povestite. Isus le-a povestit pentru farisei şi pentru cărturari dar şi pentru toţi aceia care nu cred în milostivirea nemărginită a lui Dumnezeu, se îndoiesc şi nu văd chipul său patern. Mai mult, „văzând cum vameşii şi păcătoşii se apropie de Isus ca să-l asculte, fariseii şi cărturarii cârteau împotriva lui spunând: Acest om se arată prietenos cu cei păcătoşi şi stă la masă cu ei. Atunci Isus le-a spus această parabolă” (Lc 15,1-3). Urmează în odine cele trei parabole: despre oaia rătăcită, despre drahma pierdută şi despre fiul risipitor. Am ascultat deja în a patra duminică a Postului Mare ultima din aceste parabole, cea a fiului risipitor. Astăzi ele sunt propuse toate trei împreună. Acest lucru ne permite să vedem ce au ele în comun. Nota lor comună o putem descoperi împreună. Ascultând din nou prima parabolă notăm că revine frecvent cuvântul „bucurie”, mulţumire, satisfacţie. "Care om dintre voi, având o sută de oi şi pierzând una dintre ele, nu le lasă pe cele nouăzeci şi nouă în pustiu şi umblă după cea pierdută până când o găseşte? Iar când o găseşte, o pune pe umerii săi bucurându-se şi, venind acasă, îi cheamă pe prieteni şi pe vecini, spunându-le: «Bucuraţi-vă împreună cu mine, pentru că mi-am găsit oaia pierdută!» Vă spun că, tot aşa, va fi mai mare bucurie în cer pentru un păcătos care se converteşte decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie de convertire” (Lc 15,4-7).

2. Păstorul lui Israel şi oaia rătăcită

Prin parabola păstorului care lasă cele 99 de oi în staul şi se duce în căutarea oii rătăcite, până ce o găseşte, Isus nu numai că îşi justifică atitudinea pastorală, dar aminteşte celor care cârteau împotriva lui că Dumnezeu este numit în Biblie păstor al lui Israel şi că în cartea profetului Ezechiel Domnul Dumnezeu promite: „Iată eu însumi voi purta grijă de oile mele şi le voi căuta,…le voi aduna din toate locurile, unde au fost ele risipite în ziua cea ceţoasă şi întunecată;…oaia pierdută şi rătăcită o voi întoarce la staul, pe cea rănită o voi lega şi pe cea bolnavă o voi întări…” (cf. Ez 34,11-12.16). Încheind prima parabolă, Isus spune că în cer e „mai mare bucurie pentru un păcătos care se converteşte decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie de convertire” (Lc 15,7). Se pun spojntan câteva întrebări legitime şi realiste: Să fie, oare, atât de mulţi drepţi şi atât de puţini păcătoşi? Apoi, sunt atât de drepţi încât nu au nevoie de convertire? Din istorie şi din cele ce auzim şi vedem că se întâmplă zilnic, ne putem îndoi. Dar nu zăbovim şi mergem mai departe, căci altul este miezul parabolei.

3. Drahma pierdută şi regăsită

Să ascultăm şi cea de-a doua parabolă a milostivirii, fiind atenţi la prezenţa temei „bucuriei”. „Sau care femeie, având zece drahme, dacă pierde una dintre ele, nu aprinde lumina şi mătură casa şi caută cu grijă până o găseşte? Iar când o găseşte, îşi cheamă prietenele şi vecinele, spunându-le: «Bucuraţi-vă împreună cu mine, pentru că am găsit drahma pe care o pierdusem!» Tot aşa, vă spun, va fi mai mare bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se converteşte" (Lc 15,8-10). Intuim deja că laitmotivul celor trei parabole este bucuria lui Dumnezeu. Dintre parabolele milostivirii relatate de evanghelistul Luca, cea a monedei de argint sau drahmei pierdute este poate cel mai puţin explicată şi „exploatată” de predicatori, de aceea ne oprim puţin asupra ei. Este singurul caz din Evanghelie în care Dumnezeu este simbolizat de o femeie. Femeia mătură casa la puţina lumină ce intra pe uşă, până ce găseşte moneda şi găsind-o se bucură cu aceleaşi sentimente profunde şi cu aceleaşi cuvinte ale păstorului, care a găsit oaia care se rătăcise. Ştim că femeile din acea vreme strângeau monedele de aur şi de argint, le făceau o gaură şi legându-le între ele alcătuiau salbe, pe care şi le puneau la gât în zilele de sărbătoare. Asta vrea să spună că oamenii sunt ornamentul, podoaba lui Dumnezeu, slava lui Dumnezeu: "Gloria Dei, vivens homo. Vita autem hominis, visio Dei - Slava lui Dumnezeu este omul în viaţă. Însă viaţa fiinţei umane este viziunea lui Dumnezeu" (Irenaeus, Adversus Haereses. IV.xx.7) ; sunt ca o salbă preţioasă ce stă pe pieptul său, mereu sub ochii săi. Iar dacă se pierde una din monede, locul rămâne gol, salba nu e întreagă. De aceea mare este întristarea lui Dumnezeu dacă un singur om se pierde, şi mare este bucuria sa dacă cel ce părea pierdut este recuperat pentru iubirea sa. Ţine mult la fiecare, încât ochii săi privind slaba preţioasă fixează continuu acel loc gol şi nu-şi dă pace până nu găseşte moneda pierdută adică pe omul păcătos. Şi atunci, Isus încheie: „vă spun: tot aşa se vor bucura îngerii lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se converteşte".

4. Marea parabolă a milostivirii

Cea de-a treia povestire cunoscută îndeobşte ca „parabola fiului risipitor” este prezentă doar în capitolul 15 al Evangheliei după sfântul Luca. Este, fără îndoială, parabola lui Isus care a schimbat viaţa celor mai mulţi oameni de-a lungul istoriei creştinismului. Ea continuă să schimbe inimile oamenilor şi astăzi. În această parabolă bucuria Tatălui milostiv se revarsă şi devine sărbătoare. Acel tată nu ştie ce să mai inventeze de bucurie pentru întoarcerea fiului.. Dar să o ascultăm aşa cum a fost povestită de Isus şi redactată de evanghelistul Luca. Apoi Isus le-a spus: "Un om avea doi fii. Cel mai tânăr dintre ei i-a spus tatălui: «Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine!» Iar el le-a împărţit averea. Şi, nu după multe zile, fiul cel mai tânăr şi-a adunat toate şi a plecat într-o ţară îndepărtată. Acolo şi-a risipit averea într-o viaţă de desfrâu. 14 După ce a cheltuit toate, a venit o mare foamete în ţara aceea, iar el a început să ducă lipsă. Atunci s-a dus şi s-a aciuat la unul dintre cetăţenii acelei ţări care l-a trimis la câmp să păzească porcii. Şi ar fi dorit să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu-i dădea. Atunci, venindu-şi în fire, a spus: «Câţi zilieri ai tatălui meu au pâine din belşug, iar eu mor aici de foame! Ridicându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: 'Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău. Ia-mă ca pe un zilier al tău!'» Şi, ridicându-se, a mers la tatăl său. Pe când era încă departe, tatăl l-a văzut, i s-a făcut milă şi, alergând, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat. Atunci, fiul i-a spus: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău». Însă tatăl a spus către servitorii săi: «Aduceţi repede haina cea dintâi şi îmbrăcaţi-l! Daţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare! Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l: să mâncăm şi să ne bucurăm, căci acest fiu al meu era mort şi a revenit la viaţă, era pierdut şi a fost găsit!» Şi au început să se veselească. Însă fiul lui mai mare era la câmp. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi dansuri. Atunci, chemându-l pe unul dintre servitori, l-a întrebat ce este aceasta. El i-a spus: «Fratele tău a venit, iar tatăl tău, pentru că l-a recăpătat sănătos, a tăiat viţelul cel îngrăşat». Dar el s-a mâniat şi nu voia să intre. Însă tatăl său a ieşit şi-l implora. El, răspunzând, i-a zis tatălui său: «Iată, de atâţia ani te slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta! Dar mie nu mi-ai dat niciodată măcar un ied, ca să mă bucur cu prietenii mei. Însă, când a venit acest fiu al tău care şi-a devorat averea cu desfrânatele, ai tăiat pentru el viţelul cel îngrăşat». Atunci, el i-a spus: «Fiule, tu eşti cu mine totdeauna şi toate ale mele sunt ale tale. Dar trebuia să ne bucurăm şi să ne veselim, pentru că acest frate al tău era mort şi a revenit la viaţă, era pierdut şi a fost găsit!»" (Lc 15,11-32).

5. Mai mare bucurie pentru unul decât pentru nouă zeci şi nouă

Parabola în sine este clară şi nu are nevoie de explicaţii suplimentare. Este pe înţelesul tuturor. Punem în evidenţă unele aspecte din care putem trage beneficii pentru suflet. Tatăl porunceşte servitorilor să-i aducă fiului întors acasă haina de lux, să-i pună în deget inelul cu sigilul familiei, să-i dea încălţăminte în picioare, să taie viţelul cel îngrăşat şi îi invită pe toţi: „să mâncăm şi să ne bucurăm, căci acest fiu al meu era mort şi a revenit la viaţă, era pierdut şi a fost găsit!”. Cred că tocmai aici stă aspectul revoluţionar al acestor parabole. Suntem de acord că în cer este bucurie şi se face sărbătoare pentru o oaie regăsită, adică pentru un păcătos care se converteşte. Dar ne întrebăm pentru ce este „mai multă bucurie” decât pentru nouăzeci şi nouă de oi rămase în pustiu? Pentru ce o singură oaie trebuie să conteze la cântar cât toate celelalte rămase împreună? De ce să conteze mai mult tocmai cea care a fugit, s-a îndepărtat de turmă şi a creat atâtea probleme? Se obiectează că fiul risipitor este un ipocrit şi că motivul care l-a făcut să se întoarcă acasă nu era regretul, părerea de rău pentru faptele sale, dar foamea. Venindu-şi în fire, a spus: „Câţi zilieri ai tatălui meu au pâine din belşug, iar eu mor aici de foame!” Şi-a venit în fire de nevoie, nu din iubire faţă de tatăl. Desigur, fiul mai mare nu ne este simpatic, dar nu este un ipocrit şi nu se comportă ca arogant şi capricios ca fiul mai mic. Dimpotrivă, este unul care a muncit ani de zile; este unul care nu a avut curajul să ia ceară concediu, o seară de petrecere şi de sărbătoare. Pe care din doi îl preferăm? Parabola nu urmează logica umană şi nu poate fi înţeleasă dacă nu intrăm în felul de a gândi al lui Dumnezeu, care este diferit de cel al nostru. Să încercăm a da o explicaţie pentru ce „va fi mai mare bucurie în cer pentru un păcătos care se converteşte decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie de convertire”? Se poate răspunde că regăsirea oii rătăcite, că întoarcerea fiului risipitor, că întoarcerea omului păcătos procură o bucurie pe care nu am fi cunoscut-o niciodată dacă nu s-ar fi întâmplat nimic. Şi ce-i de zis cu privire la cei rămaşi acasă, la cele nouă zeci şi nouă de oi rămase în pustiu, la fiul mai mare care a trudit? Pentru ei nu există bucurie, ci doar trudă? Pentru ei există ceva şi mai frumos. Sunt invitaţi să ia parte la bucuria lui Dumnezeu. Să ne amintim ce spune păstorul: „Bucuraţi-vă împreună cu mine, pentru că mi-am găsit oaia pierdută!” Să ne amintim şi ce spune tatăl fiului mai mare: „Fiule, tu eşti cu mine totdeauna şi toate ale mele sunt ale tale. Dar trebuia să ne bucurăm şi să ne veselim, pentru că acest frate al tău era mort şi a revenit la viaţă, era pierdut şi a fost găsit!" Greşeala fiului mai mare este că socotea faptul de a fi rămas mereu acasă cu tatăl şi de a-l fi servit în toate nu un privilegiu, dar un merit personal; nu o bucurie, dar o trudă. Se comportă mai curând ca mercenar, decât ca un fiu. Crede că a acumulat merite înaintea tatălui. Tocmai aceasta este pretenţia pe care Isus voia să o corecteze în ascultătorii farisei povestind aceste trei parabole.

6. Parodii ale parabolei

Cât despre fiul mai mic, nu ne putem gândi că s-a întors la casa părintească doar din oportunism şi din cauza foamei, fără vreo adevărată schimbare interioară. Noi respectăm sensul dat parabolei de către Isus şi reprodus de evanghelist. Sunt însă unii care, voind să arate inutilitatea acestei perle evanghelice pentru omul dornic de libertate, au recurs la deformarea ei, modificându-i finalul luminos. De exemplu, în povestirea poetului italian Gabriele D’Annunzio, intitulată „Il figliuol prodigo - Fiul risipitor”, - o parodie a parabolei lui Isus - , se citeşte că fiul mai mic, întors acasă, după ce s-a înzdrăvenit, se răzgândeşte, sustrage de la bătrânul tată cât mai mulţi bani posibil şi se reîntoarce la viaţa destrăbălată de mai înainte. Era tocmai ceea ce prevedea fiul mai mare, care, imediat ce fusese înştiinţat de întoarcerea fratelui mai mic, a refuzat să intre în casă unde se sărbătorea revenirea celui care „era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit” (Lc 15,32). Există în toate societăţile umane, şi nu doar în Arcadia poeţilor din care făcea parte D’Annunzio, persoane care se încred doar în sine şi nu cred că omul poate fi cucerit de iubirea lui Dumnezeu. La fel, scriitorul francez André Gide (1869-1951), în opera sa „Le retour de l'enfant prodigue - Întoarcerea fiului (copilului) risipitor” scrisă în 1909, introduce în povestirea evanghelică un al treilea fiu, mai mic decât ceilalţi doi, care, fascinat de aventura fratelui întors acasă şi solicitat de acesta, decide să plece „pentru a muşca din rodiile sălbatice ale libertăţii” şi să nu se mai întoarcă.

7. Ce este de spus?

Sunt oameni care atunci când e vorba de alţii, sunt cu totul neîncrezători; nu cred în puterea cuceritoare a iubirii lui Dumnezeu; orice încredere acordată altora este pentru ei o greşeală. Un lucru este cert, parabola oglindeşte în mod perfect istoria umană care este o istorie de păcate şi de păcătoşi, o istorie de nenumărate rătăciri şi întoarceri. Acestea se întretaie precum se încrucişează într-un port navele care pleacă şi cele care se întorc. Inima omului este ca un mare port în care se strânge tot ce este mai bun şi mai rău din istoriile oamenilor. Fiul mai mare a rămas în casa tatălui dar n-a intrat în gândurile lui de părinte iubitor şi milostiv. Cât despre fiul mai mic, nu trebuie să facem din el un erou în comparaţie cu fratele mai mare, ci trebuie să spunem clar că este un păcătos şi că reprezintă omul, oricare om, atât când se îndepărtează de casa părintească ducând o viaţă dezmăţată şi sfârşeşte între porci, cât şi atunci când venindu-şi în fire, spune: „«Câţi zilieri ai tatălui meu au pâine din belşug, iar eu mor aici de foame! Ridicându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: 'Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău. Ia-mă ca pe un zilier al tău!'» Şi, ridicându-se, a mers la tatăl său”. Fiecare poate descoperi în parabolă partea ce-i revine de realizat în propria viaţă.

8. Rugăciunea Bisericii

Priveşte la noi, Dumnezeule, Creatorul şi Stăpânul universului, şi, ca să simţim puterea îndurării tale, dă-ne harul să-ţi slujim din toată inima.

(Radio Vatican - Anton Lucaci, material omiletic de vineri 13 septembrie 2019)
 

14 septembrie 2019, 13:34