Căutare

Vatican News
2010.09.27 XXVI Domenica Tempo Ordinario - C - la parabola del povero Lazzaro Parabola lui Lazăr cel sărac: duminica a XXVI-a (anul C). 

Consideraţii omiletice la Duminica a XXVI-a de peste an (C): Bogatul şi săracul de la uşa casei

Omul bogat nu-l vede pe săracul Lazăr, îl ignoră, căci bogăţiile orbesc ochii inimii. Separaţi aici, separaţi şi dincolo. Prăpastia poate fi depăşită aici, împărţind bunurile încredinţate de Domnul.

(Vatican News – 29 septembrie 2019) E Ziua Domnului. Liturghia acestei duminici începe cu o mărturisire din cartea profetului Daniel: „Toate câte ni le-ai făcut, Doamne, întru judecată adevărată le-ai făcut, căci am păcătuit împotriva ta şi de poruncile tale nu am ascultat; însă Tu dă slavă numelui tău şi fă cu noi după mulţimea îndurării tale!” (cf. Dan 3,31.29.30.43.42 Ant. la intrare). Este rugăciunea lui Azaria, unul din tinerii evrei care au fost aruncaţi în cuptorul cu foc pentru că au refuzat să se închine în faţa statuii de aur a regelui babilonian. Dumnezeu i-a salvat nevătămaţi, căci „umblau prin mijlocul focului neatinşi de flăcări”. Domnul vine în ajutorul celor care se încred în El şi îi scapă din primejdii. Astăzi Isus, însoţit de discipoli, se îndreaptă hotărât spre Ierusalim, unde îşi va da viaţa pentru ca oamenii să fie veşnic fericiţi. Pe drum continuă să vorbească discipolilor şi celor din jur despre pericolul bogăţiilor. I-a avertizat deja spunând că „nici un servitor nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau îl va urî pe unul şi-l va iubi pe celălalt, sau va ţine la unul, iar pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi mamonei" (Lc 16,13). Astăzi, povesteşte parabola unui om bogat care trăia în ospeţe şi lux şi a săracului Lazăr care zăcea la uşa casei lui. În consideraţiile anului în curs aprofundăm această parabolă în contextul Evangheliei după sfântul Luca.

Duminica a XXVI-a Anul C: mons. Anton Lucaci

1. Bogatul nu s-a gândit la alţii

Parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr poate fi intitulată şi „parabola bogatului care nu s-a gândit la alţii”. Povestirea cuprinde trei momente în care cei doi protagonişti sunt prezentaţi în situaţia lor pe pământ, situaţia răsturnată radical în viaţa veşnică, şi în discutarea cazului împreună cu patriarhul Abraham. Isus vorbea discipolilor dar „auzeau toate acestea şi fariseii, iubitori de bogăţie”. În prima scenă este descrisă situaţia celor doi, când trăiau pe pământ: "Era un om bogat care se îmbrăca în purpură şi mătăsuri fine şi petrecea în fiecare zi cu mare fast; la poarta lui zăcea un sărac cu numele de Lazăr, plin de bube: el ar fi dorit să se sature cu ceea ce cădea de pe masa bogatului, (dar nimeni nu-i dădea). Ba, mai mult, veneau şi câinii să-i lingă bubele”. Urmează prezentarea situaţiei celor doi, după ce au trecut în veşnicie. Într-o zi, „acel sărac a murit şi a fost dus de îngeri în sânul lui Abraham. A murit şi bogatul şi a fost îngropat. Pe când se chinuia în iad, şi-a ridicat ochii şi l-a văzut pe Abraham şi pe Lazăr în sânul lui”. În cea de-a treia scenă asistăm la o lungă discuţie despre răsturnarea situaţiei. Cazul este lămurit de patriarhul Abraham Bogatul „strigând, a zis: «Părinte Abraham, îndură-te de mine şi trimite-l pe Lazăr ca să-şi înmoaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinui cumplit în flăcările acestea!» Însă Abraham i-a spus: «Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune în timpul vieţii tale, după cum Lazăr, cele rele! Acum însă el este aici mângâiat, tu însă suferi. Şi, pe lângă toate acestea, între noi şi voi este o mare prăpastie, încât cei care ar vrea să treacă de aici la voi să nu poată, şi nici de acolo să treacă la noi». El a zis: «Atunci, te rog, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, ca să-i prevină, nu cumva să ajungă şi ei în acest loc de chin!»  Dar Abraham i-a spus: «Îi au pe Moise şi pe Profeţi: să asculte de ei!» El însă a zis: «Nu, părinte Abraham, dar dacă unul dintre morţi ar veni la ei, s-ar converti». I-a răspuns: «Dacă nu ascultă de Moise şi Profeţi, chiar dacă ar învia cineva din morţi, nu se vor convinge»" (cf. Lc 16,19-31 Evanghelia zilei).

2. Pentru ce bogatul nu s-a salvat?

Parabola, luată în sine, pune problema relaţiei dintre bogaţi şi săraci. Ea nu urmăreşte să dea săracului o veste alienantă şi să-l consoleze cu speranţa fericirii veşnice. Punctul culminant al povestirii nu este soarta de pe pământ şi din veşnicie a lui Lazăr, ci soarta veşnică a omului bogat: pentru ce bogatul nu s-a salvat şi ajunge în chinurile iadului? Aici stă cheia de lectură a parabolei. Este îndeajuns să reflectăm asupra faptului că barierele existente în viaţa de pe pământ continuă în veşnicie cu rolurile răsturnate.

3. Nici un pic de solidaritate

În faţa casei bogatului stătea un sărac, un sărman flămând căruia i-ar fi fost îndeajuns ceea ce cade de pe masa bogatului, dar „nimeni nu-i dădea” (Lc 16,21). La fel se spune şi în parabola fiului risipitor care, fugit de-acasă, devine argat la un stăpân. Trimis să păzească porcii, „şi-ar fi dorit să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu-i dădea” (Lc 15,16). Dovadă că între oameni lipseşte şi cel mai mic semn de solidaritate. În această direcţie se află miezul povestirii.

4. Lazăr, „ajutat de Dumnezeu”

În afară de asta, săracul este pe stradă pentru că nu are adăpost iar bogatul e închis în casă şi petrece. Există între ei o barieră. Săracul este afară, între câinii care cel puţin îşi amăgesc foamea şi setea lingându-i rănile. El însă nu are nimic. Dar se numeşte Lazăr sau Eleazar care în ebraică înseamnă „ajutat de Dumnezeu”. E posibil ca acest nume să-i fi fost pus pentru a spune că nu este un sărac oarecare, ci unul dintre săracii care aşteaptă mângâierea lor de la Dumnezeu, apărătorul celor săraci.

5. Separaţi pe pământ, separaţi şi dincolo

Separarea dintre cei doi aici pe pământ este urmată de separarea veşnică. Aşa cum casa şi uşa bogatului îi separau pe cei doi pe pământ, la fel o mare prăpastie îi desparte pentru toată veşnicia. Şi este imposibil de depăşit. Pentru cei doi s-au realizat cuvintele din predica lui Isus de pe munte: „Fericiţi voi, care acum sunteţi flămânzi, căci vă veţi sătura… Vai vouă, celor care sunteţi sătui acum, căci veţi suferi de foame. Vai vouă, celor care râdeţi acum, căci veţi boci şi veţi lăcrima” (Lc 6,21.25).

6. Bogatul acumulează averi doar pentru sine

Dar şi din contextul imediat al parabolei avem răspunsuri la întrebarea: „pentru ce bogatul nu s-a salvat?” Bogatul necugetat, despre care s-a vorbit mai înainte, a greşit pentru că a adunat în hambare bunuri pentru sine şi nu s-a îmbogăţit înaintea lui Dumnezeu. Isus avertizase: "Fiţi atenţi şi păziţi-vă de orice lăcomie; deoarece chiar şi atunci când cineva este bogat, viaţa lui nu constă în ceea ce are". Şi le-a spus o parabolă: "Un om bogat avea un ogor care a dat o recoltă îmbelşugată  şi se gândea în sine: «Ce mă fac pentru că nu am unde să-mi adun recolta?» Apoi şi-a zis: «Voi face astfel: voi dărâma hambarele şi îmi voi construi altele mai mari; voi aduna acolo tot grâul şi toate bunurile mele şi voi spune sufletului meu: Suflete, ai adunat bunuri suficiente pentru mulţi ani. Odihneşte-te, mănâncă, bea şi înveseleşte-te!» Însă Dumnezeu i-a zis:  «Nebunule, chiar în noaptea aceasta ţi se va cere sufletul; iar cele pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?»  Aşa se întâmplă cu acela care adună comori pentru sine, dar nu este bogat înaintea lui Dumnezeu" (Lc 12,13-21).

7. Economul necinstit îşi asigură viitorul pe pământ

La fel, a greşit acel administrator abil şi prevăzător, dar necinstit şi corupt. A căutat cu dibăcie să-şi asigure viitorul pe pământ înşelându-l pe stăpânul său, dar nu a acţionat în lumina vieţii veşnice. Şi Isus le-a mai spus discipolilor: "Era un om bogat care avea un administrator. Acesta a fost denunţat că i-ar risipi averea. El l-a chemat şi i-a spus: «Ce aud despre tine? Dă cont de administraţia ta, căci de acum nu mai poţi fi administrator». Atunci administratorul şi-a spus în sine: «Ce voi face, pentru că stăpânul îmi ia administraţia? Să sap, nu pot; să cerşesc, mi-e ruşine. Ştiu ce voi face pentru ca oamenii să mă primească în casele lor atunci când voi fi dat afară din administraţie». Şi, chemându-i pe debitorii stăpânului său, unul câte unul, i-a spus primului: «Cu ce eşti dator stăpânului meu?»  Acesta i-a spus: «Cu o sută de măsuri a de untdelemn». El i-a răspuns: «Ia-ţi chitanţa, aşază-te repede şi scrie cincizeci». După aceea, i-a spus altuia: «Tu, cât datorezi?» Acesta a răspuns: «O sută de măsuri de grâu». El i-a spus: «Ia-ţi chitanţa şi scrie optzeci». Stăpânul l-a lăudat pe administratorul necinstit pentru că a lucrat cu înţelepciune; pentru că fiii veacului acestuia, în generaţia din care fac parte, sunt mai înţelepţi decât fiii luminii” (Lc 16,1-8).

8. Omul bogat nu se gândeşte la alţii

Pe aceeaşi linie se menţine şi acest om bogat care mănâncă, bea, trăieşte în lux, se gândeşte doar la sine, nu-i aduce la masă pe cei săraci, nu împarte cu alţii bunurile de care dispune, îi ignoră pe alţii (cf. Lc 16,19-31), nu foloseşte banii pentru a-şi face prieteni care să-l primească în corturile veşnice, când va duce lipsă (cf. Lc 16,9). Este nepăsător faţă de Lazăr. Nu-i face nici un rău, nu-l jigneşte, nu-l insultă. Bogatul nu se împotriveşte lui Dumnezeu şi nu-l oprimă pe sărac. Pur şi simplu nu-l vede, îl ignoră. Bogatul şi săracul sunt atât de aproape, dar bogatul nu vede că „la poarta lui zace un sărac cu numele de Lazăr, plin de bube”, care „ar dori să-şi astâmpere foamea cu ceea ce cade de pe masa” lui. Era complet neluat în seamă. Acesta este motivul pentru care bogatul nu s-a salvat.

9. Ştia cum trebuie să se comporte

Ne putem întreba dacă bogatul ştia că există posibilitatea de a folosi corect bunurile sale. Întrucât îi cere lui Abraham să-l trimită pe Lazăr la fraţii săi ca să-i prevină să nu facă aceeaşi greşeală, s-ar părea că bogatul a sfârşit în iad pentru că nu ştia cum trebuie să se comporte. Dar Abraham i-a spus: «Îi au pe Moise şi pe Profeţi: să asculte de ei!» (Lc 16,29). Fiind un evreu, omul bogat avea posibilitatea să evite iadul făcând bine celor săraci, aşa cum învaţă Biblia. Moise învăţase: „Dacă va fi la tine vreun sărac dintre fraţii tăi, înăuntrul porţilor tale, în ţara pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău, să nu-ţi împietreşti inima şi să nu-ţi închizi mâna înaintea fratelui tău sărac! Ci să-i deschizi mâna şi să-l împrumuţi cu oricât i-ar trebui pentru nevoia pe care o are!” (Dt 15,7-8). „Împarte pâinea ta cu cel flămând, adu-i în casa ta pe săracii fără adăpost, când vezi un om gol, îmbracă-l şi nu-i lăsa deoparte pe cei din neamul tău!” (Is 58,7).

10. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi bogăţiei

Isus nu a făcut altceva decât să poarte la împlinire cele spuse de Moise şi profeţii de demult. Prin această parabolă Isus răspunde „fariseilor, iubitori de bogăţie” (cf. Lc 16,14) că mântuirea se decide în această alegere: „Nici un servitor nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau îl va urî pe unul şi-l va iubi pe celălalt, sau va ţine la unul, iar pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi mamonei" (Lc 16,13). Cine slujeşte mamonei, cine acumulează bogăţii şi bani în care îşi pune toată încrederea, acela este exclus de la împărăţia lui Dumnezeu. Deseori în Evanghelie bogăţia este calificată ca „nedreaptă”. Pentru ce „necinstită”?  Pentru că de multe ori bogăţia este rod al nedreptăţii şi pentru că, şi mai frecvent încă, ea devine instrument pentru comiterea de nedreptăţi şi de opresiune. Parabola săracului Lazăr şi a bogatului nemilostiv arată că bogăţia „orbeşte” ochii inimii; te împiedică să-i vezi pe săracii din jurul tău, te împiedică să înţelegi cuvântul lui Dumnezeu. În explicaţia parabolei semănătorului citim că seducţia bogăţiei înăbuşă Cuvântul. Această neîncredere faţă de bogăţiile vremelnice nu este o noutate. În cărţile biblice se arată că de multe ori bogăţia este nedreaptă nu numai datorită modului în care se obţine şi a modelului în care este folosită, ci şi pentru că este înşelătoare în structura ei. Bogăţiile promit şi nu menţin; invită omul să-şi pună încrederea în ele iar apoi îl dezamăgesc. Buna folosire a bogăţiilor înseamnă cel puţin două lucruri: foloseşte bogăţia pentru a-ţi face prieteni care să te primească în lăcaşurile veşnice, adică foloseşte bogăţia pentru a-i ajuta pe alţii mai săraci şi defavorizaţi. În al doilea rând: menţine faţă de bogăţii o atitudine de detaşare şi chiar de neîncredere. Pentru ce? Pentru că bogăţia este procurată adesea pe căi injuste şi mai adesea încă devine ocazie de nedreptate şi de orbire a inimii. Ea tinde să pună stăpânire pe inima omului, să devină un stăpân care îi absoarbe tot timpul, toată inima, toate preocupările şi în cele din urmă se transformă în idolul său înşelător.

11. La judecata lui Dumnezeu situaţiile se răstoarnă

În parabola lui Isus despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr asistăm la o răsturnare radicală a situaţiei. Bogatul ajunge în chinuri, iar Lazăr cel sărac se bucură în sânul (împărăţia) lui Abraham. Zidul dintre ei a fost creat de indiferenţa şi nepăsarea celui bogat. El nu a ajuns în situaţia de chinuri cumplite pentru că a fost un om violent şi asupritor. Despre el se spune doar că era un om bogat şi trăia ca bogat. Şi asta îl făcea incapabil să vadă pe cei care aveau nevoie de o mână de ajutor. Acum el strigă după ajutor, cere puţin, foarte puţin: nu cere să fie eliberat din chinurile cumplite, dar să fie uşurat în suferinţa sa cu puţină apă. Dar nici acest puţin nu-i este dat, deoarece când putea, n-a ştiut să facă „puţinul” de care săracul Lazăr avea nevoie: „să se sature cu ceea ce cădea de pe masa bogatului, (dar nimeni nu-i dădea)”. Cere apoi ca Lazăr să meargă şi să-i avertizeze pe cei cinci fraţi ai săi. Nu înţelege că „dacă aceştia nu ascultă de Moise şi Profeţi, chiar dacă ar învia cineva din morţi, ei nu se vor convinge. Nu înţelege că adevăratul semn ce trebuie luat în seamă nu este Lazăr înviat din morţi, ci săracul care zace la uşa casei sale.

12. Pericolul bogăţiilor

Bogăţiile orbesc ochii inimii şi omul nu-şi dă seama că este subjugat pe nesimţite de un idol fără viaţă, care nu e în stare să salveze pe nimeni de primejdia morţii. Sunt idoli cu şapte organe inutile căci „au gură, dar nu vorbesc; au ochi, dar nu pot să vadă; au urechi, dar nu aud; au nas, dar nu pot să miroase; au mâini, dar nu pipăie; au picioare, dar nu pot să meargă; din gâtul lor nu iese nici un sunet” (Ps 115/113B,5-7). Psalmistul conclude cu această sentinţă cutremurătoare: „Ca ei vor fi cei care i-au făcut şi toţi cei care se încred în ei” (v. 8). Existenţă zădărnicită, măcinată fără rost şi cu urmări fără capăt.

13. Cântarea Psalmistului

„Nu vă încredeţi în cei puternici care nu pot să mântuiască”. Psalmul 145/146 deschide „marele Hallel” de la finalul Psaltirii biblice şi cântă regalitatea şi atotputernicia lui Dumnezeu în contrast cu inconsistenţa omului. Psalmistul îndeamnă stăruitor: „Nu vă încredeţi în cei puternici care nu pot să mântuiască”. Omul este pus în faţa a două alegeri: „să se încreadă în oameni”, fiinţe fragile şi muritoare, sau „să nădăjduiască în Dumnezeu” cel veşnic şi credincios. Între aceste două încrederi se joacă destinul omenesc. Omul, cum spune cuvântul ebraic „adam”, este ţărână, este ca un castel ce se dărâmă uşor, este ca o pânză de păianjen ce se rupe la o simplă suflare de vânt, este ca un fir de iarbă ce înverzeşte dimineaţa şi seara se usucă. Când vine moartea, toate planurile omului se destramă iar el se prăbuşeşte în tăcerea pământului. Cunoscutul cuvânt „amen”, tot în ebraică, are la rădăcină verbul credinţei care înseamnă a se baza pe stabilitatea de nezdruncinat a lui Dumnezeu cel veşnic şi nemărginit. În psalm sunt descrise însuşirile lui Dumnezeu prin care se manifestă milostivirea sa faţă de oameni în nevoie. „Domnul face judecată pentru cei asupriţi, el dă pâine celor flămânzi. Domnul îi eliberează pe cei închişi. Domnul deschide ochii celor orbi, Domnul îi ridică pe cei împovăraţi, Domnul îi iubeşte pe cei drepţi, Domnul are grijă de cei străini. Sprijină pe văduvă şi pe orfan,dar nimiceşte calea celor nelegiuiţi. Domnul, Dumnezeul tău, Sionule, stăpâneşte în veci, din generaţie în generaţie” (cf. Ps 145/146,7-10 psalmul responsorial).

14. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule, care îţi dezvălui atotputernicia mai ales prin milă şi iertare, te rugăm, revarsă necontenit harul tău asupra noastră, pentru ca, grăbindu-ne în întâmpinarea făgăduinţelor tale, să ne facă părtaşi de bunurile cereşti.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 27 septembrie 2019)

27 septembrie 2019, 10:17