Cerca

Vatican News
Cristo Re dell'universo, Gesu Cristo, Cristo Pantocratore ”Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. 

Consideraţii omiletice la Duminica a XXI-a de peste an (C): Poarta strâmtă şi poarta „surprizelor”

Isus prezintă mântuirea prin imaginea „porţii” care va fi „deschisă” pentru mulţi veniţi „de departe”, dar poate să rămână „închisă” pentru mulţi dintre cei „de aproape”. Poarta strâmtă este o problemă de iubire şi nu de centimetri. Mântuirea veşnică este promisă celor care se străduiesc să intre în împărăţia lui Dumnezeu prin poarta strâmtă a convertirii zilnice.

(Vatican News – 25 august 2019) E Ziua Domnului. Începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie cu o rugăciune stăruitoare din cartea Psalmilor: „Pleacă-ţi, Doamne, urechea şi răspunde-mi, pentru că sunt sărman şi nevoiaş! Păzeşte-mi sufletul, pentru că îţi sunt credincios. Mântuieşte, Dumnezeul meu, pe slujitorul tău, care şi-a pus încrederea în tine! Ai milă de mine, Doamne, către tine strig toată ziua!” (Ps 85/86,1-3 Ant. la intrare). Psalmistul aflat la mare strâmtorare cere ajutorul lui Dumnezeu cel „îndurător şi îngăduitor, încet la mânie şi plin de milostivire şi adevăr”: „dă slujitorului tău puterea ta şi mântuieşte-l pe fiul slujitoarei tale! Fă un semn de bunăvoinţă faţă de mine, ca să vadă cei ce mă urăsc şi să se ruşineze, căci tu, Doamne, m-ai ajutat şi m-ai mângâiat!” (vv.15-17). Părinţii Bisericii au văzut în rugătorul acestui psalm o imagine anticipată a lui Isus Cristos. El este slujitorul credincios şi sărac care „în zilele vieţii sale pământeşti a oferit, cu strigăte puternice şi lacrimi, rugăciuni şi cereri către acela care avea puterea să-l salveze de la moarte şi a fost ascultat datorită evlaviei sale” (Evr 5,7). Marea dovadă a bunăvoinţei Tatălui faţă de Fiul este învierea din morţi, iar duminica este sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Dumnezeu a format poporul Noului Legământ prin jertfa pe care Isus a adus-o o dată pentru totdeauna. La sfânta şi dumnezeiasca Liturghie ne împărtăşim din roadele acestei jertfe implorând de la Tatăl darurile unităţii şi păcii şi harul de a trăi în prezenţa sa aşa cum îi place. Liturghia acestei duminici arată că mântuirea este un dar pentru toate popoarele. Aprofundăm în cele ce urmează prima lecturile liturgice. 

1. Domnul adună toate neamurile şi limbile
Chemarea la mântuire este universală, căci toţi sunt chemaţi să vadă slava lui Dumnezeu. Aşa vorbeşte Domnul: „Eu cunosc faptele lor şi gândurile lor. Dar vine timpul să adun toate neamurile şi limbile: ele vor veni şi vor vedea gloria mea” (cf. Is. 66,18-21, prima lectură). Într-o viziune grandioasă profetul anunţă că timpul mesianic va fi caracterizat de adunarea tuturor popoarelor în templul Domnului. Chiar păgânii vor putea aduce ofrandă în vase curate în casa Domnului (v. 20) şi chiar dintre străini Dumnezeu va alege „preoţi şi leviţi” (v.21). Poporul lui Israel credea că în virtutea istoriei şi a trecutului său este un popor privilegiat şi că poate să se bucure necondiţionat de acest privilegiu. Profetul, cunoscând în profunzime planul lui Dumnezeu, afirmă în schimb că acest privilegiu nu este necondiţionat şi exclusiv. Oamenii stau înaintea lui Dumnezeu ca o singură familie. Nici un popor nu este exclus de la întâlnirea cu Domnul. Popoarele enumerate în pericopa liturgică sunt menţionate şi în „tabelul popoarelor” (cf. Gen 10) care se găseşte înainte de povestirea despre turnul Babel. În cartea Genezei se citeşte că „Domnul i-a împrăştiat de acolo pe faţa întregului pământ şi au încetat de a mai construi cetatea” (Gen 11,8), în timp ce în textul profetului Isaia se afirmă că Dumnezeu va veni „să adune toate neamurile şi limbile”. Contrastul este revelator. Dumnezeu îi împrăştie pe oamenii care vor să construiască o unitate în felul lor, bazată pe forţă, dominaţie, prepotenţă şi pretenţia de a-i lua locul. Dumnezeu îi adună pe oameni în libertate, în adevăr şi iubire.

2. Mântuirea nu este un fapt scontat pentru nimeni
În faţa viziunii ample şi universale anunţate de profet, imaginea folosită de Isus în Evanghelia acestei duminici poate părea paradoxală. Isus vorbeşte despre poarta strâmtă care devine de-a dreptul o poartă închisă. Înaintea ei unii rămân afară şi sunt excluşi. În acel timp, călătorind spre Ierusalim, Isus trecea prin cetăţi şi sate învăţând. Dar cineva i-a spus: "Doamne, sunt puţini cei mântuiţi?" El le-a spus: "Străduiţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă, căci vă spun, mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea! După ce stăpânul casei se va scula şi va închide poarta, stând afară, veţi începe să bateţi la poartă, spunând: «Stăpâne, deschide-ne!», dar el, răspunzând, vă va spune: «Nu ştiu de unde sunteţi». Atunci veţi începe să spuneţi: «Noi am mâncat şi am băut împreună cu tine, iar tu ai învăţat prin pieţele noastre». Însă el va spune: «Nu ştiu de unde sunteţi; plecaţi de la mine voi toţi care săvârşiţi fărădelegea!» Acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor când îi veţi vedea pe Abraham, pe Isaac, pe Iacob şi pe toţi profeţii în împărăţia lui Dumnezeu; voi însă veţi fi alungaţi afară. Şi vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor fi aşezaţi la masă în împărăţia lui Dumnezeu. Şi, iată, unii dintre cei din urmă vor fi primii, iar unii dintre primii vor fi ultimii!" (cf. Lc 13,22-30 Evanghelia zilei).

3. Misterul celor mântuiţi
Problema mântuirii şi a celor mântuiţi a cunoscut în istorie diverse interpretări şi încă mai cunoaşte şi azi. Tentaţia de a decreta şi împărţi oamenii în răscumpăraţi de o parte şi osândiţi de alta aparţine instinctului omenesc care tinde să-i salveze pe cei ce sunt de partea noastră şi să-i piardă pe cei ce stau de cealaltă parte. Evanghelia acestei duminici prezintă însă o situaţie deloc scontată, arătând că înaintea fiecărui om se află o poartă strâmtă şi una largă, o poartă deschisă ce ar putea să se închidă în faţa unor oameni consideraţi drepţi, şi una închisă care dintr-odată se deschide larg în faţa unor persoane socotite nedemne. Învăţătura despre mântuire culeasă de evanghelistul Luca şi inserată în călătoria lui Isus spre Ierusalim nu este lesne de structurat nici de interpretat. Observăm acest lucru chiar din primul răspuns dat de Isus la întrebarea: „Doamne, sunt puţini cei mântuiţi?” Răspunsul nu este direct şi conţine idei greu de asociat în mod teoretic. Se trece de la poarta strâmtă la cea complet închisă care apoi se redeschide pentru cei care vin de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi sunt aşezaţi la masa împărăţiei spre deosebire de alţii care rămân afară. Aceste treceri derutante, greu de înţeles în dinamismul lor misterios, ne introduc în lumea divină pe care omul poate să o perceapă doar în măsura în care a fost revelată. Mântuirea este înainte de toate un mister; nu aparţine adevărurilor de care omul poate dispune. Mântuirea aparţine lumii lui Dumnezeu. Aici ne lovim de limita ştiinţei noastre înaintea posibilităţii de mântuire şi a numărului şi identităţii celor mântuiţi. Omul nu dispune de toate iar căile lui Dumnezeu nu sunt cele ale omului.

4. „Doamne, sunt puţini cei mântuiţi?”
Mântuirea este pentru mulţi sau pentru puţini? Este vorba de o întrebare pusă în termeni teoretici, ca într-o dezbatere filozofică sau teologică. În vremea lui Isus unii rabini susţineau că tot Israelul s-ar fi mântuit datorită fidelităţii lui Dumnezeu faţă de legământul încheiat cu poporul său. Domnul a jurat fidelitate fiilor lui Israel şi de aceea nu-i poate părăsi. Alţii, mai riguroşi, nu erau însă de acord cu această poziţie şi susţineau că doar puţini s-ar fi salvat. Spuneau: „Dumnezeu a creat lumea prezentă din iubire pentru mulţi iar pe cea viitoare pentru puţini”. În şcolile de teologie avea loc această dispută: sunt puţini sau mulţi cei care se salvează? Însă pe Isus nu-l interesează această dezbatere teologică, sterilă ca multe discuţii de dragul discuţiei. Ca de obicei Isus nu rămâne prizonierul problematicii care i se propune, deoarece nu vede în ea miezul chestiunii. Pe Isus nu-l interesează numărul, statistica – dacă puţini sau mulţi. Nu acesta este miezul problemei. Pe Isus îl interesează să-i elibereze pe oameni de o concepţie greşită despre apartenenţa la Dumnezeu. În această perspectivă Isus foloseşte imaginea porţii strâmte.

5. Străduiţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă!
În loc să răspundă direct la întrebarea despre numărul celor mântuiţi, Isus îi pune pe interlocutori în faţa unei decizii: „Străduiţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă, căci vă spun, mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea!” (Lc 13,24). Poarta strâmtă prin care trebuie să-şi dea silinţa să intre pentru a ajunge la banchetul Împărăţiei, aminteşte chemarea la convertire. Punctul decisiv este acesta: a da sa a nu da mântuirea nu revine omului, ci lui Dumnezeu. Omul este chemat la o alegere decisivă: este chemat la convertire. Singurul lucru pe care trebuie să-l ştie este acesta: ce vrea Dumnezeu de la mine „hic et nunc”, aici şi acum. Un popor care vrea să intre în sărbătoarea din urmă trebuie să ia în serios chemarea lui Dumnezeu şi voinţa sa sfântă. A umbla în viaţă cu Dumnezeu înseamnă a parcurge o cale anevoioasă pe care nu mulţi vor să treacă. Poarta care se deschide la banchetul din urmă este aceeaşi pe care a trecut Isus. Este un drum care cere o decizie zilnică şi o luptă perseverentă ce angajează toate energiile. Isus sintetizează călătoria sa de mântuire ca un drum trăit zi de zi în ascultare faţă de voinţa lui Dumnezeu: „trebuie ca astăzi şi mâine şi ziua următoare să merg pentru că nu se poate ca un profet să moară în afara Ierusalimului” (Lc 13,33). Sfinţii au înţeles bine acest lucru. Sfântul Anton, abate, spunea lapidar: „În fiecare dimineaţă îmi zic: astăzi încep”. Iar ava Poemen, tot un părinte al pustiului, când era pe punctul de a muri şi a fost lăudat pentru viaţa sa virtuoasă, a răspuns: „Trebuie încă să încep, abia începeam să mă convertesc”. Decizia pentru Dumnezeu zi de zi este poarta strâmtă prin care trebuie să trecem. A se decide pentru Dumnezeu devine binecuvântare, cum s-a petrecut cu mulţi păcătoşi şi păcătoase, adevăraţi fii risipitori care au aflat din nou casa părintească de unde au fugit. Dar acest lucru presupune o hotărâre bună, o propunere înţeleaptă, prevăzătoare. Şi timpul e favorabil.

6. Poarta închisă
Faptul că poarta este strâmtă şi că rămâne deschisă puţin timp nu înseamnă că cei mântuiţi sunt puţini. Că sunt puţini sau mulţi, Dumnezeu ştie! Prin expresia „poarta strâmtă” Isus vrea să spună că nu este timp de pierdut şi că nimeni nu trebuie să întârzie. În acest sens trebuie înţeles avertismentul lui Isus: „Străduiţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă, căci vă spun, mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea!” (Lc 13,24). Nu pot intra pentru că sosesc prea târziu. Cât timp suntem pe pământ, Dumnezeu nu închide nimănui poarta sa. Însă evanghelistul Luca alătură de imaginea porţii strâmte pe cea a porţii închise. După ce stăpânul casei se va scula şi va închide poarta, stând afară, veţi începe să bateţi la poartă, spunând: «Stăpâne, deschide-ne!», dar el, răspunzând, vă va spune: «Nu ştiu de unde sunteţi» (Lc 13,25). Odată ce poarta a fost închisă şi a început sărbătoarea, stăpânul casei nu mai deschide nimănui, nici chiar prietenilor. La nimic nu foloseşte protestul: „Noi am mâncat şi am băut împreună cu tine, iar tu ai învăţat prin pieţele noastre”. Căci el va spune: «Nu ştiu de unde sunteţi; plecaţi de la mine voi toţi care săvârşiţi fărădelegea!» (cf. Lc 13,26-27). Răspunsul este dur şi cutremurător dar răsună ca un avertisment salutar.

7. Disciplina porţii strâmte
Dumnezeu nu face „reduceri” de preţ la sfârşit de sezon pentru a atrage clienţii. În anumite împrejurări, o încercare neprevăzută poate ajuta mai mult decât o mângâiere „pentru a îndrepta mâinile moleşite şi genunchii fără vlagă”. Un reproş brusc poate îndrepta mai mult decât o mulţime de cuvinte „unse cu miere”. Este oportun să ţinem cont de avertismentul autorului scrisorii către Evrei şi să nu uităm sfatul care ne-a fost dat ca unor fii: „Fiul meu, nu dispreţui disciplina Domnului şi nu te descuraja când eşti mustrat de el! Căci pe cel pe care îl iubeşte, Domnul îl pedepseşte şi îl bate cu nuiaua pe orice fiu pe care îl primeşte! Ceea ce înduraţi este spre învăţătura voastră. Dumnezeu vă tratează ca pe nişte fii; căci care este fiul pe care tatăl nu-l pedepseşte? Orice pedeapsă nu pare să fie pe moment bucurie, ci întristare; dar mai târziu aduce, în schimb, celor care au fost încercaţi de ea, rodul dătător de pace al dreptăţii. De aceea, îndreptaţi mâinile moleşite şi genunchii fără vlagă şi faceţi drumuri drepte pentru picioarele voastre, pentru ca cel şchiop să nu se abată, ci mai degrabă să se vindece!” (Evr 12,5-7.11-13, lectura a doua)

8. Poarta strâmtă a convertirii zilnice
Deci, trebuie să ne punem pe treabă. Imperativul „străduiţi-vă să intraţi pe poarta strâmtă!” exprimă ideea de hotărâre, de efort, de pas grăbit ca la o întrecere pe stadionul vieţii pentru a câştiga cununa nepieritoare. Nu este vreme de pierdut. Există riscul de a ajunge în situaţia de „plânset şi scrâşnirea dinţilor când îi veţi vedea pe Abraham, pe Isaac, pe Iacob şi pe toţi profeţii în împărăţia lui Dumnezeu; voi însă veţi fi alungaţi afară” (Lc 13,28). Observăm că ori de câte ori are de-a face cu atitudinea celor care se cred în siguranţă şi confirmaţi în dreptul de a fi salvaţi, Isus reacţionează întotdeauna cu un ton energic. Nu este de-ajuns să fii un fiu ai lui Abraham, ci trebuie să ai credinţa lui. Nu este de ajuns să fii creştin catolic, ortodox, protestant dar trebuie să fii un adevărat discipol al lui Cristos: „Faceţi roade vrednice de convertire şi să nu începeţi a spune în voi înşivă: «Noi îl avem de tată pe Abraham», căci vă spun că Dumnezeu poate să-i ridice fii lui Abraham din pietrele acestea” (Lc 3,8). Deci nici o îngâmfare, dar vigilenţă. Încredere da, şi chiar linişte, dar liniştea celui smerit care îşi recunoaşte păcatul şi nevrednicia. Încă o dată accentul cade pe fidelitatea de zi cu zi. Prezumţia de a fi drepţi înaintea lui Dumnezeu duce la orbire sufletească. Timpul care ne este dat la dispoziţie este mereu prilej de convertire, pentru că nu suntem niciodată doar drepţi sau doar păcătoşi, ci păcătoşi iertaţi şi în curs de convertire.

9. Poarta deschisă, poarta „surprizelor”
Dacă citim de la capăt pericopa evanghelică, ne dăm seama că Isus a răsturnat complet întrebarea ce i-a fost pusă. Nu întrebarea: „sunt puţini cei care se mântuiesc?”, dar eu „ce trebuie să fac pentru a nu rămâne afară şi a fi exclus de la mântuire?” De fapt Isus începe răspunsul său cu imperativul: „străduiţi-vă!” De la o întrebare despre alţii („câţi se salvează?”) se trece la una ce ne priveşte îndeaproape şi personal („voi străduiţi-vă!”). Avertismentul lui Isus se încheie cu o frază ce revine în Evanghelie ca un rezumat al mai multor învăţături. Este imaginea consolatoare a unei porţi ce se deschide celor din urmă: „Şi, iată, unii dintre cei din urmă vor fi primii, iar unii dintre primii vor fi ultimii!” (Lc 13,30). Prin această frază se afirmă clar şi hotărât că vestirea Evangheliei poartă cu sine răsturnarea vechilor criterii de evaluare. Mulţi dintre cei care se cred admişi în mod sigur la banchetul de nuntă, constată că sunt excluşi. Alţii, ca de pildă păgânii, sunt admişi în mod surprinzător: „Şi vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor fi aşezaţi la masă în împărăţia lui Dumnezeu” (Lc 13,29). Criteriile lui Dumnezeu sunt diferite de cele ale oamenilor. Isus aminteşte acest lucru, adresându-se discipolilor şi mulţimii din timpul său dar şi nouă. Apostolul Petru în discursul rostit în casa centurionului roman Corneliu, imediat după convertirea acestuia, constată că „Dumnezeu nu este părtinitor, ci în orice neam, cel care se teme de el şi face dreptatea îi este plăcut” (Fap 10, 34-35). Deci, să nu pierdem timpul cu întrebări de prisos ale căror răspunsuri sunt peste puterile noastre; să nu judecăm situaţia altora, „dacă şi câţi sunt mântuiţi”. Să ne dăm silinţa să intrăm pe poarta cea strâmtă, căci „mulţi vor căuta să intre şi nu vor putea!” (cf. Lc 13,24). Avem mereu în vedere libertatea lui Dumnezeu proclamată de Fecioara Maria în cântarea săracilor biblici („anawìm”). „Milostivirea lui rămâne din neam în neam peste cei ce se tem de el. A arătat puterea braţului său: i-a risipit pe cei mândri în cugetul inimii lor, i-a dat jos de pe tron pe cei puternici şi i-a înălţat pe cei smeriţi; pe cei flămânzi i-a copleşit cu bunuri, iar pe cei bogaţi i-a lăsat cu mâinile goale” (Lc 1,50-53). „Dumnezeu este mai mare decât inima noastră” (1In 3,20). Să spunem asta tuturor, împlinind mandatul misionar: „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la toată făptura!” (Mc 16,15 refrenul la psalmul responsorial).

10. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule, care uneşti într-o singură voinţă cugetele celor ce cred în tine, dă-i poporului tău harul să iubească ceea ce porunceşti şi să dorească ceea ce făgăduieşti, pentru ca, în nestatornicia lumii acesteia, inimile noastre să fie ancorate acolo unde se află adevăratele bucurii.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 23 august 2019)
 

23 august 2019, 10:45