Căutare

Gesù 6.a domenica di Pasqua vangelo della domenica Gesù 6.a domenica di Pasqua vangelo della domenica 

Consideraţii omiletice la Duminica a XX-a de peste an (C): Pace şi sabie în Evanghelie

Isus spune: "Foc am venit să arunc pe pământ şi ce altceva vreau decât să se aprindă!” Însă mai întâi trebuie „să fiu botezat cu un botez şi cât sunt de preocupat până se va împlini! Credeţi că am venit să aduc pace pe pământ? Nicidecum, vă spun, ci dezbinare”. Să parcurgem cursa vieţii cu ochii aţintiţi la Isus, începutul şi ţinta credinţei noastre.

(Vatican News – 18 august 2019) E Ziua Domnului. Începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie cu câteva versete dintr-un psalm biblic pe care pelerinii îl cântau când urcau la templul din Ierusalim cu prilejul marilor sărbători: „Dumnezeule, scutul nostru, priveşte şi vezi faţa Unsului tău. Căci mai bună este o zi în curţile tale, decât o mie în altă parte” (Ps 83/84,10-11 Ant. la intrare). Omul temător de Dumnezeu simte o intensă bucurie lăuntrică şi o adevărată înălţare a minţii şi a inimii pe măsură ce se apropie de casa Domnului. Bucuria de a sta în prezenţa lui Dumnezeu îl face să uite de oboseala drumului şi de primejdiile pe care le-a înfruntat de-a lungul călătoriei.

Considerații omiletice: Duminica XX anul C

1. Recuperarea forţelor pentru lupta spirituală
În răgazul duminical şi în atmosfera de sărbătoare a bisericii trăim bucuria prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul nostru. Ne simţim acasă, deoarece am primit Duhul Fiului său. Suntem fii întru Fiul invitaţi la masa Cuvântului şi Pâinii. Cuvintele inspirate ale Scripturii şi sfintele daruri ale pâinii şi vinului transformate prin binecuvântare în Trupul şi Sângele Domnului devin hrană şi băutură. Aceste alimente spirituale sunt indispensabile pentru lupta vieţii şi pentru a persevera în urmarea lui Cristos, începutul şi ţinta credinţei noastre. Darul primit la Botez angajează. Am fost unşi ca profeţi ai lui Cristos cu menirea de a vesti adevărul în numele lui Dumnezeu chiar cu preţul vieţii. Orice botezat ar trebui să reziste „până la sânge” în lupta împotriva păcatului. Aceasta comportă efortul zilnic de a înainta în viaţă împotriva curentului şi a nu ne conforma spiritului acestei lumi, complăcându-ne într-o viaţă iresponsabilă. Recunoaştem deschis că a fi creştini adevăraţi nu este uşor, orice s-ar spune, dar este fascinant şi înălţător. Bucuria în Domnul este o forţă vitală ce merită orice efort. Pentru aceasta este însă nevoie de reîmprospătarea regulată a energiilor spirituale. O facem ascultând Cuvântul lui Dumnezeu, care e „duh şi viaţă” şi primind Sfânta Împărtăşanie. Părinţii Bisericii afirmă că ne apropiem de masa sfântă slabi şi neputincioşi dar plecăm „mai puternici decât leii”. Ştim bine că potrivnicul nostru, diavolul, dă târcoale ca un leu, căutând pe cine să înghită (cf. 1Pt 5,8). Dar nu suntem singuri pe cale. Facem parte din marea mulţime de mărturisitori ai credinţei în Cristos. „Frumoasa grădină a Domnului nu are doar trandafirii martirilor, ci şi crinii fecioarelor, iedera celor care trăiesc în căsătorie, violetele văduvelor. Nici o categorie de persoane nu trebuie să se îndoiască de chemarea proprie. Cristos a pătimit pentru toţi” (Pred. 304,1-4: PL 38, 1395-1397). Sfinţii vorbesc prin exemplul vieţii şi încurajează la statornicie pe toţi cei care au fost atraşi de Dumnezeu Tatăl la urmarea lui Cristos.

2. Pe stadionul vieţii, cu ochii aţintiţi la Isus
„Prin urmare, şi noi, care avem un astfel de nor de martori care ne înconjoară, să îndepărtăm orice povară şi păcatul care ne împresoară, să alergăm cu perseverenţă în lupta care ne stă înainte, cu ochii aţintiţi la Isus, începutul şi desăvârşirea credinţei, care, în vederea bucuriei ce îi era propusă, a îndurat crucea şi, neţinând seama de ruşinea ei, s-a aşezat la dreapta tronului lui Dumnezeu! Gândiţi-vă deci la cel care a îndurat o împotrivire atât de mare din partea păcătoşilor, ca nu cumva să vă lăsaţi descurajaţi şi obosiţi în sufletele voastre! Luptând contra păcatului, voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge” (Evr 12,1-4 lectura a doua). Imaginându-şi o scenă grandioasă într-un stadion plin de mărturisitori ai credinţei, gata să intre în concurs, autorul Scrisorii către Evrei îi îndeamnă pe creştini să se debaraseze de tot ceea ce ar putea să le îngreuneze cursa şi să privească nu doar la exemple date de sfinţii de demult, ci la unicul model adevărat, Isus Cristos. Îndeamnă la îndepărtarea de păcat şi la statornicia în credinţă o comunitate în care apăreau semne evidente de criză, de descurajare în faţa idealului înalt al vieţii creştine. Isus însuşi a parcurs în viaţa pământească drumul pe care îl propune discipolilor. El, care este ţinta credinţei noastre, va duce la îndeplinire lucrarea bună începută în noi. Se ajunge la ţinta credinţei păşind pe calea „crucii” ce conduce la slava învierii. În fond, este vorba de trăirea coerentă a botezului pe care Isus l-a acceptat în mod anticipat în râul Iordan, l-a dorit cu înflăcărare să se împlinească în cursul vieţii pământeşti şi l-a primit efectiv în timpul pătimirii şi a morţii pe cruce în afara cetăţii, pe culmea Golgotei.

3. Isus doreşte cu pasiune „focul” şi „botezul”
Evanghelia duminicii cuprinde câteva afirmaţii făcute de Isus în circumstanţe diferite dar culese şi ordonate de evanghelistul Luca pentru a preciza mai bine misiunea lui Isus. În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi: "Foc am venit să arunc pe pământ şi ce altceva vreau decât să se aprindă! Am să fiu botezat cu un botez şi cât sunt de preocupat până se va împlini! Credeţi că am venit să aduc pace pe pământ? Nicidecum, vă spun, ci dezbinare. Căci, de acum înainte, cinci dintr-o casă vor fi dezbinaţi: trei împotriva a doi şi doi împotriva a trei. Vor fi dezbinaţi tatăl împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui; mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei; soacra împotriva nurorii sale şi nora împotriva soacrei" (Lc 12,49-53 Evanghelia zilei). Mântuitorul se referă mai întâi la viaţa sa de fidelitate absolută faţă de Tatăl. Apoi vorbeşte şi despre experienţa discipolilor care îşi modelează viaţa după exemplul său. Din această confruntare iese în evidenţă rostul vieţii noastre creştine. Discipolii trebuie să ardă de acelaşi „foc” şi să fie însufleţiţi de aceeaşi pasiune de fidelitate faţă de voinţa lui Dumnezeu. Prezenţa acestui foc este atât de importantă în Biserică, încât Isus, reducând la un singur obiectiv misiunea sa lume, le-a spus discipolilor: „Foc am venit să arunc pe pământ şi ce altceva vreau decât să se aprindă!” (Lc 12,49) Isus vrea ca focul care arde în el să fie aprins şi în discipolii săi. Fraza care urmează este pe aceeaşi linie cu această dorinţă înflăcărată: „Am să fiu botezat cu un botez şi cât sunt de preocupat până se va împlini!” (Lc 12,49-50). Isus nu se teme să treacă prin moarte, dar trăieşte în aşteptarea febrilă a împlinirii vieţii sale în fidelitate faţă de Tatăl său. Despre care „foc” şi despre care „botez” este vorba? Pentru ce atâta înflăcărare şi nelinişte? „Cât aş vrea ca focul deja să ardă…, mare este neliniştea mea până când acel botez se va împlini!” Pentru a înţelege aceste expresii trebuie să amintim atitudinea fermă cu care Isus a pornit în marea călătorie: „când s-au împlinit zilele înălţării sale, s-a îndreptat cu hotărâre spre a merge la Ierusalim” (Lc 9,51). Aceeaşi dorinţă înflăcărată va fi menţionată şi mai târziu: „Atât de mult am dorit să mănânc Paştele acesta cu voi înainte de pătimirea mea” (Lc 22,15).

4. În ordine: mai întâi „botezul”, apoi „focul”
Isus este decis să ducă până la capăt lunga sa călătorie, în speranţa că „botezul” său nu va fi în zadar şi că „focul” pe care a venit să-l arunce pe pământ se va aprinde în discipolii săi. Mai întâi „botezul” şi apoi „focul”: iată în imagini ordinea celor două evenimente viitoare. Mai întâi „Paştele lui Isus” care înseamnă patimă, moarte, înviere, apoi darul Duhului Sfânt făcut discipolilor. De fapt, botezul sau paharul înseamnă „scufundare în durere”. Afirmaţia lui Isus relativă la botez echivalează cu un anunţ al pătimirii. După ce Isus va încheia exodul său (cf. Lc 9,31) şi va ajunge la Tatăl, va avea loc şi dăruirea Duhului Sfânt, care acum nu poate fi primit deoarece Isus n-a fost încă preamărit (cf. In 7,39). După evenimentul Paştelui, Duhul va coborî ca foc peste discipoli şi îi va face capabili să dea mărturie, transformându-i în martori calificaţi ai lui Isus (cf. Fap 2). Focul Duhului se va răspândi peste tot pământul prin intermediul discipolilor. Însă Isus îi avertizează că nu trebuie să se aştepte la o mare primire, la o acceptare a Evangheliei lipsită de împotriviri. Isus constată aceasta din experienţa proprie şi în ea o vede şi pe cea a discipolilor săi. Desigur Isus vrea pacea, dar ostilităţile pe care le întâmpină demonstrează că vestirea Evangheliei provoacă dezbinări.

5. N-am venit să aduc pace, ci dezbinare
Cristos descris în Evanghelia după sfântul Luca are în mod cert chipul milostivirii, al reconcilierii, al primirii, al păcii. Pacea pare să fie chiar programul misiunii sale, căci este primul dar care însoţeşte venirea sa în lume. În noaptea naşterii sale la Betleem îngerii au cântat: „Mărire în cer lui Dumnezeu şi pe pământ pace oamenilor pe care el îi iubeşte” (Lc 2,14). Sunt cuvinte la care trebuie să medităm cu atenţie. Pacea este transcrierea pământească a gloriei pe care Dumnezeu o are în ceruri; pacea este darul venirii lui Cristos; pacea este dăruită celor pe care Dumnezeu îi iubeşte şi Dumnezeu îi iubeşte pe toţi. Totuşi, evanghelistul Luca nu ezită să amintească unele afirmaţii ale lui Isus, care par să orienteze gândul într-o direcţie complet opusă. În călătoria spre Ierusalim Isus le-a spus discipolilor săi: „Credeţi că am venit să aduc pace pe pământ? Nicidecum, vă spun, ci dezbinare” (Lc 12,51). Această afirmaţie confirmă profeţia bătrânului Simeon care recunoaşte „un semn de contradicţie” în pruncul Isus purtat la templu de Maria şi de Iosif (cf. Lc 2,34). Pacea lui Isus nu este acceptată întotdeauna, nu este evidentă, nu este lipsită de tensiuni. Într-un cuvânt nu este pacea lumii. În ajunul pătimirii Domnul a lăsat discipolilor aceste cuvinte testamentare: „Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă. Eu nu v-o dau aşa cum o dă lumea” (In 14,27). Deci, există pace şi pace; există pacea lumii şi pacea lui Cristos iar între acestea două contrastul este ireductibil. Nu este vorba doar de simpla tensiune între sfera materială şi spirituală a vieţii, între pământesc şi ceresc, ca şi cum Isus s-ar gândi doar la pacea spiritului şi nu la pacea trupurilor, la pacea inimii şi nu la pacea societăţii. Contrastul este mult mai profund şi mai radical. Sunt în joc două evaluări diverse. Lumea vorbeşte despre pace, dar îl refuză şi îl combate pe acela care denunţă faptul că la rădăcina dezbinării se află păcatul, acumularea egoistă a bunurilor şi lipsa de solidaritate cu cei defavorizaţi. Este vorba de idolii lumii. Ne gândim la forţa de atracţie a succesului aparent la care lumea nu vrea să renunţe. Se vorbeşte despre pace, dar despre una întemeiată pe arme şi frică. Se proclamă pacea pentru toţi, dar nimeni nu-i dispus să renunţe la sine, să-şi îndeplinească partea ce-i revine, nimeni nu renunţă la pretenţiile personale particulare. Este clar că Isus nu a venit să aducă „această pace”, dar să o înlăture. Pentru liniştea lumii, cuvintele lui Isus sunt un deranj, o sursă de contraste, o dezbinare ce poate chiar să-l despartă pe fiu de tatăl său, pe frate de propriul frate. Dar un atare contrast trebuie acceptat fără ezitări, chiar dacă doare. Nu rareori tocmai acesta este preţul Evangheliei în faţa căreia nu există loc pentru neutralitate.

6. În aceeaşi casă: trei împotriva a doi şi doi împotriva a trei
Nu doar persoana lui Isus, dar şi predicarea Evangheliei de către discipolii săi în lume, se va dovedi mereu un „semn care va fi contestat (cf. Lc 2,34). Oamenii se vor împărţi în faţa mesajului Evangheliei: „Căci de acum înainte cinci dintr-o casă vor fi dezbinaţi: trei împotriva a doi şi doi împotriva a trei. Vor fi dezbinaţi tatăl împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui; mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei; soacra împotriva nurorii şi nora împotriva soacrei” (Lc 12,52-53). Şi aşa se va întâmpla în mod vizibil şi cu discipolii săi. Opţiunea pentru Isus aduce dezbinare chiar în sânul aceleiaşi familii. Isus va spune mai târziu: „Veţi fi trădaţi de părinţi, de fraţi, de rude şi prieteni şi vor ucide pe unii dintre voi; veţi fi urâţi de toţi din cauza numelui meu” (Lc 21,16-17). Discipolul merge împotriva curentului pentru că face aceleaşi alegeri ca şi Isus. Trebuie să aleagă să „vândă şi să dea pomană” (cf. Lc 12,33). Alege să stea de partea săracilor, să lucreze pentru o societate în care este posibilă îmbunătăţirea vieţii şi respectarea demnităţii lor. Dar asta înseamnă a-i contesta pe cei care vor o societate în stilul bogatului necugetat din parabola lui Isus. A acţiona pentru o lume mai justă şi solidară comportă marginalizare, refuz şi moarte. Încă de la începutul acestui text (cf. Lc 9,51-13,21) discipolul apare implicat total în destinul de viaţă a lui Isus. Dar discursul lui Isus nu s-a încheiat. Discipolii nu sunt singurii interlocutori ai lui Isus în călătoria spre Ierusalim. După îndemnul lui Isus la vigilenţă, Petru a zis: „Doamne, pentru noi spui parabola aceasta sau pentru toţi?” (Lc 12,41). Alături de discipoli se află mulţimile; sunt şi mai marii poporului. Iar vestea bună a lui Isus este pentru toţi. Evanghelia continuă.

7. Fidelitate absolută pe linia profeţilor de demult
De altfel nu-i nimic nou. Vorbind despre dezbinare Isus nu face decât să se alinieze cu profeţii de demult ai poporului său. Un exemplu este cazul personal al profetului Ieremia. Episodul povestit în prima lectură duminicală (cf. Ier 38,4-6.8-10) s-a petrecut în timpul asediului cetăţii Ierusalimului de către armatele regelui babilonian Nabucodonosor. Ieremia nu împărtăşeşte efortul disperat de a rezista invadatorului. Îl consideră inutil. S-a opus mereu cu îndârjire partidului regelui Sedecia şi majorităţii conducătorilor care în lupta împotriva babilonienilor susţineau alianţa cu Egiptul. Opoziţia lui Ieremia este considerată o trădare şi colaborare cu inamicul. Din acest motiv, profetul a fost prins şi aruncat într-o cisternă cu mâl situată în curtea gărzii palatului regal. În realitate, profetul îşi dăduse seama că chiar avântul patriotic al conducătorilor poporului nu era o convertire adevărată, dar o tentativă disperată de a apăra o lume veche care ar fi trebuit să se deschidă la planul lui Dumnezeu. Soldaţii lui Israel mureau pentru a conserva trecutul lor, nu pentru a se supune planului lui Dumnezeu. Potrivit profetului Ieremia, a căuta salvarea şi pacea fără curajul convertirii, fără reforme profunde şi esenţiale, nu este decât un pretext ce duce în mod inevitabil la prăbuşire. Ieremia este figura genuină a lui Isus, a dorinţei de a vesti şi mărturisi „adevărul” evanghelic ce nu admite compromisuri.

8. Ieşirea din indiferenţă şi neutralitate
Evanghelia ne cheamă să luăm o decizie clară de a muri pentru păcat ca să trăim pentru Cristos. A ţine privirea aţintită la Isus înseamnă să împărtăşim simţămintele lui. Sfântul Luca în pericopa evanghelică deschide o fereastră spre viaţa interioară a Domnului, arătând cum în ea se împletesc pe de o parte dorinţa de a arunca un foc pe pământ, pe de alta neliniştea pentru a primi un botez. Cele două aspecte sunt inseparabile, deoarece focul la care se referă Isus este Duhul Sfânt, iar dăruirea Duhului trece prin scufundarea lui Isus în durere şi moarte. Rodul pătimirii, morţii şi învierii sale este darul Duhului Sfânt, Duhul vieţii. Şi în acest sens Isus nu a venit să aducă pace, dar dezbinare. Sau mai bine spus: pacea pe care o dă Isus nu trebuie confundată cu liniştea aparentă şi îndoielnică, cu inerţia în care se evită conflictele pentru că nu se ia niciodată o poziţie clară. Cine iubeşte pacea lui Isus este dispus să piardă propria pace pentru a lua decizii curajoase, pentru a spune cuvinte adevărate şi a face gesturi profetice. Înţelegem bine că dezbinarea pe care o aduce Isus trece înainte de toate prin inima noastră pentru a o face coerentă cu Evanghelia mântuirii. Numai aşa focul Duhului Sfânt va putea aprinde pământul cu viaţă nouă. Toate acestea suscită adesea refuzul din partea oamenilor, cum s-a întâmplat cu profetul Ieremia. Dar profetul a fost salvat prin iniţiativa unui curtean străin. Regele i-a poruncit lui Ebed-Melec, etiopianul: „Ia cu tine de aici treizeci de oameni şi scoateţi-l pe Ieremia, profetul, din cisternă înainte să moară!” (Ier 38,10). A fost salvat şi Cristos, căci Tatăl l-a înviat din morţi şi l-a ridicat în slavă pentru fidelitatea şi ascultarea sa până la moartea pe cruce. Discipolul care îl urmează pe învăţătorul său trebuie să ia poziţie clară. Poziţia pentru Cristos poate produce contraste, dar într-o zi va fi motiv de bucurie.

9. Rugăciunea psalmistului
Într-un moment de grea încercare psalmistul strigă către Domnul şi este salvat: „Cu dor l-am aşteptat pe Domnul, iar el s-a plecat spre mine şi mi-a ascultat strigătul. M-a scos din prăpastia dezolării, din noroi şi mocirlă, mi-a pus picioarele pe stâncă, mi-a întărit paşii. El a pus în gura mea un cântec nou, un imn de laudă pentru Dumnezeul nostru. Mulţi vor vedea şi vor fi cuprinşi de teamă şi îşi vor pune încrederea în Domnul. Eu sunt umilit şi sărman, dar Dumnezeu are grijă de mine. Tu, ajutorul şi eliberatorul meu, Dumnezeul meu, nu întârzia!” (Ps 39/40,2-4.18 psalmul responsorial)

10. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule, care le-ai pregătit daruri nevăzute celor care te iubesc, revarsă în inimile noastre căldura dragostei tale, pentru ca, iubindu-te în toate şi mai presus de toate, să dobândim făgăduinţele tale, care întrec orice dorinţă.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri, 16 august 2019)

16 august 2019, 10:18