Cerca

Vatican News
2018.11.18 Vangelo di domenica 2018.11.18 Vangelo di domenica 

Consideraţii omiletice la Duminica a XIX-a de peste an (anul C): Fiţi şi voi pregătiţi!

Fiţi cu luminile aprinse gata să-i deschideţi uşa Domnului care se întoarce; fiţi încrezători, căci ce este important v-a fost asigurat: „Nu te teme, turmă mică, pentru că i-a plăcut Tatălui vostru să vă dea împărăţia!”.
Consideraţii omiletice la Duminica a XIX-a de peste an

(Vatican News – 11 august 2019) E Ziua Domnului. Începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie cu o rugăciune stăruitoare luată din cartea Psalmilor: „Ia aminte, Doamne, la legământul tău, iar viaţa săracilor tăi să n-o dai uitării niciodată. Scoală-te, Doamne, apără cauza ta şi nu uita strigătul celor care te caută” (cf. Ps 73/74,20.19.22-23 Ant. la intrare). Această lamentaţie a psalmistului biblic a fost înţeleasă de tradiţia creştină mai întâi ca o rugăciune a lui Isus în timpul pătimirii iar apoi ca o rugăciune a  Bisericii în vreme de prigoană. Este şi rugăciunea creştinilor în timpul peregrinării lor prin istorie. Duminica trecută am ascultat parabola lui Isus despre bogatul necugetat care adună averi pentru sine dar nu se îmbogăţeşte înaintea lui Dumnezeu. Astăzi, în continuarea Evangheliei (cf. Lc 12,32-48), Isus le spune discipolilor: „Nu te teme, turmă mică, pentru că i-a plăcut Tatălui vostru să vă dea împărăţia!”  Pentru a deveni bogaţi înaintea lui Dumnezeu, „vindeţi ceea ce aveţi şi daţi de pomană; faceţi-vă pungi care nu se învechesc, comoară nepieritoare în ceruri, unde hoţul nu se apropie, nici molia nu o distruge! Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră”. Ştiind că propria sa comoară se află în cer, discipolul trăieşte în aşteptarea Domnului. Suntem invitaţi să privim dincolo ocupaţiile zilnice, cu gândul la Isus care într-o zi, ca Fiu al Omului, „va veni în gloria sa şi a Tatălui şi a îngerilor săi (Lc 9,26). De aici, se naşte atitudinea de fond a discipolului: dacă vrea o asigurare pe viaţă, dacă vrea să dea existenţei sale o orientare pozitivă şi să fie fericit, trebuie să trăiască în aşteptare şi să fie pregătit, cu coapsele încinse, asemenea evreilor din vechime care se pregăteau să părăsească Egiptul (cf. Ex 12,11) pentru a merge în întâmpinarea Domnului. Când va veni Domnul, vom merge cu El în altă parte, acolo unde este comoara noastră, în casa Tatălui, în ceruri: „Să fie coapsele voastre încinse şi luminile aprinse, iar voi fiţi asemenea oamenilor care-şi aşteaptă stăpânul să se întoarcă de la nuntă, ca să-i deschidă de îndată ce vine şi bate la uşă! Fericiţi acei servitori pe care stăpânul, când va veni, îi găseşte veghind! Adevăr vă spun, se va încinge, îi va aşeza la masă şi, venind, îi va servi.  Fie că va veni la miezul nopţii, fie că va veni spre dimineaţă şi-i va găsi astfel, fericiţi vor fi ei! Să ştiţi aceasta: dacă stăpânul casei ar şti ora la care vine hoţul, nu ar lăsa să i se spargă casa. Fiţi şi voi pregătiţi pentru că Fiul Omului va veni la ora la care nu vă gândiţi!" Atunci Petru a zis: "Doamne, pentru noi spui parabola aceasta sau pentru toţi?" Domnul i-a spus: "Cine este administratorul credincios şi înţelept pe care stăpânul îl stabileşte peste servitorii săi ca să le dea porţia de hrană la timpul potrivit?  Fericit este servitorul acela pe care stăpânul său, când va veni, îl va găsi făcând astfel! Adevărat vă spun că îl va stabili peste toate bunurile sale. Dar dacă acel servitor spune în inima lui: «Stăpânul meu întârzie să vină» şi începe să-i lovească pe servitori şi servitoare, să mănânce, să bea şi să se îmbete, stăpânul servitorului aceluia va veni în ziua în care el nu se aşteaptă şi la ora pe care nu o ştie, îl va pedepsi aspru şi îi va face parte printre cei necredincioşi. Acel slujitor care cunoaşte voinţa stăpânului său, dar nu a pregătit şi nu a făcut după voinţa lui, va primi multe lovituri; cel care nu a cunoscut, dar a făcut lucruri care merită lovituri, va primi puţine; cui i s-a dat mult, mult i se va cere, iar cui i s-a încredinţat mult, i se va cere şi mai mult" (Lc 12,32-48 Evanghelia zilei).

2. Precum servitorii care aşteaptă stăpânul să se întoarcă de la nuntă

Duminica trecută, Isus arăta cum să folosim corecte bunurile vremelnice. Astăzi Isus ne învaţă cum să folosim bine timpul. Suntem în faţa unei serii de imagini şi parabole prin care Isus îndeamnă la vigilenţă în aşteptarea întoarcerii sale. „Coapsele încinse” este ţinuta celui care este gată de drum, gată să pornească în călătorie, precum evreii la celebrarea Paştelui în Egipt. „Coapsele încinse” este totodată ţinuta de lucru. „Lumina aprinsă” se referă la starea de veghe şi trimite la unul care se pregăteşte să petreacă noaptea rămânând treaz în aşteptarea cuiva care trebuie să vină. Isus a dezvoltat această imagine în parabola celor zece fecioare care aşteaptă venirea mirelui (cf. Mt 25). „Candela aprinsă” este în fond credinţa. Este cu candela stinsă acela care trăieşte fără harul lui Dumnezeu, în stare de păcat şi în toată uitare de Dumnezeu. Scrie apostolul Paul: „Trezeşte-te, tu, care dormi, şi ridică-te dintre cei morţi, iar Cristos te va lumina” (Ef 5,14). Când se vorbeşte despre necesitatea de a veghea şi de a fi gata, de obicei gândul merge venirea din urmă a lui Isus, la sfârşitul timpurilor sau la încheierea individuală a vieţii pământeşti. Există însă o venire a Domnului care are loc în fiecare zi. Este venirea în har, venirea tăcută, tainică, în care Domnul bate discret la uşa noastră prin cuvântul său, cu o inspiraţie, un eveniment, o suferinţă, o încercare. În cartea Apocalipsului, Cristos înviat reia imaginea stăpânului care soseşte şi bate la uşă, dar cu verbele la prezent, nu la viitor: „Iată, eu stau la uşă şi bat. Dacă cineva ascultă glasul meu şi-mi deschide uşa, voi intra la el şi voi sta la masă cu el şi el cu mine” (Ap 3,20). Acum Isus stă la uşă. Pictorul engez Holman Hunt (1827-1910) din şcoala Pre-rafaeliţilor, s-a inspirat din acest verset pentru un tablou celebru intitulat „Cristos, lumina lumii”. Tabloul se află acum în catedrala Sf. Paul din Londra. Isus stă în faţa unei uşi pe care au crescut buruieni. Abia a bătut şi acum aşteaptă un semn de răspuns. Cineva l-a făcut atent pe pictor, un artist meticulos şi precis, că există o greşeală în tabloul său: Aţi uitat să puneţi mânerul uşii”. De fapt se vede gaura pentru cheie, dar lipseşte mânerul. Pictorul i-a răspuns: „O, nu, acest lucru este făcut dinadins. Se vede gaura cheii, dar nici urmă de mâner. Există un mâner doar în interiorul camerei. Asta înseamnă că noi trebuie să-i deschidem din interior lui Cristos care vine şi bate la uşa inimii noastre. El respectă libertatea noastră. Bate şi apoi aşteaptă, nu intră cu forţa.

3. Aşteptarea Domnului în credinţă

Astăzi lecturile liturgice invită la o atitudine fundamentală în viaţa creştină: aşteptarea în credinţă a venirii Domnului. Aşteptarea este parte constitutivă a vieţii creştine. Noi, mai aşteptăm pe cineva? Lumea actuală nu mai ştie să aştepte, consideră aşteptarea ca timp pierdut şi de aceea preţuieşte ceea ce reuşeşte să obţină imediat şi fără efort. Cuvântul lui Dumnezeu ne ajută astăzi să recuperăm sensul profund al aşteptării creştine. Înainte de toate nu este vorba de o aşteptare inertă, zadarnică, ci de întâlnirea cea mai importantă a vieţii noastre: întâlnirea cu Cristos, Mirele umanităţii. Pentru a-l întâlni pe Cel Iubit nici o aşteptare nu este prea lungă. Trebuie să veghem pentru ca oboseala şi indiferenţa să nu stingă în noi orice năzuinţă spre Domnul. Apoi este vorba de aşteptarea mântuirii noastre. Numai intervenţia lui Dumnezeu, la fel ca pentru poporul lui Israel în noaptea eliberării din sclavia egipteană, ne va elibera de ceea ce ne oprimă şi ne ţine sclavi. Îndreptându-ne spre această împlinire salutară, credinţa în Dumnezeu ne susţine speranţa şi ne face să întrevedem realităţile invizibile. Pentru cei care în Biserică au de îndeplinit o slujire în folosul fraţilor, vigilenţa capătă forma solicitudinii faţă de ei. A aştepta şi a lucra nu sunt în contrast una cu alta, din contra slujind cu iubire fraţilor în nevoie anticipăm şi pregătim întâlnirea definitivă cu Cristos. Cât mai avem timp, să facem binele în familie şi în jurul nostru, cu seninătate şi simplicitate şi stăpânul la sosire ne va invita la masa pregătită de el. „Fericiţi acei servitori pe care stăpânul, când va veni, îi găseşte veghind! Adevăr vă spun, se va încinge, îi va aşeza la masă şi, venind, îi va servi. Fie că va veni la miezul nopţii, fie că va veni spre dimineaţă şi-i va găsi astfel, fericiţi vor fi ei!” (Lc 12,36-37).

4. Rugăciunea psalmistului

Fericit este poporul pe care Domnul şi l-a ales ca moştenire, „pentru că i-a plăcut Tatălui vostru să vă dea împărăţia”. Cântarea psalmistului devine cântarea creştinilor:„Bucuraţi-vă, drepţilor, în Domnul! Cei fără de prihană se cuvine să-i înalţe cântare de laudă. Fericit este poporul al cărui Dumnezeu este Domnul, poporul pe care el şi l-a ales ca moştenire! Iată, ochii Domnului sunt îndreptaţi spre cei care se tem de el, spre cei care nădăjduiesc în mila lui, ca să scape de la moarte sufletele lor şi să-i hrănească în timp de foamete! Sufletul nostru îl aşteaptă pe Domnul; pentru că el este scutul şi apărătorul nostru. Fie, Doamne, mila ta asupra noastră, după cum şi noi am sperat în tine! (Ps 32/33,1.12.18-20.22 psalmul responsorial).

5. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule atotputernic şi veşnic, luminaţi de Duhul Sfânt, noi îndrăznim să te numim Tată; desăvârşeşte în inimile noastre spiritul de fii adoptivi, ca să putem intra în moştenirea făgăduită.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 9 august 2019)

09 august 2019, 10:40