Consideraţii omiletice la Duminica a XV-a de peste an (C): Bunul samaritean

(Vatican News - 14 iulie 2019) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie cu o invocaţie personală din Cartea Psalmilor: „Cu inima curată vreau să apar în faţa ta, Doamne, şi să privesc cu nesaţ chipul tău” (cf. Ps 16/17,15 Ant. la intrare). În odihna răgazului duminical regăsim bucuria vieţii la umbra bisericii: „Vrabia îşi găseşte o casă şi rândunica un cuib, unde să-şi pună puii lor. Altarele tale, Domnul oştirilor, regele meu şi Dumnezeul meu! Fericiţi sunt cei care locuiesc în casa ta, în veci te vor lăuda!” (cf. Ps 83/84,4-5 Ant. la Împărtăşanie). Domnul spune: „Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu el” (In 6,56, Ant. la Împărtăşanie forma alternativă). „Cuvintele tale, Doamne, sunt duh şi viaţă; tu ai cuvintele vieţii veşnice” (In 6,64b.69b aclamaţie la Evanghelie). Acestea sunt dispoziţiile lăuntrice sugerate de textele liturgice. Cuvântul Scripturii ne luminează drumul spre ţinta vieţii. Condiţia pentru a dobândi iertarea păcatelor şi a moşteni viaţa veşnică a fost pusă în iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. În compasiunea faţă de omul care suferă Cristos a manifestat misiunea fiecărui discipol. Prin parabola bunului samaritean care se îngrijeşte de omul rănit şi abandonat la marginea drumului Isus a revelat iubirea lui Dumnezeu pentru toţi oamenii. Multe sunt ocaziile în care noi înşine putem deveni „aproapele” celor ce suferă şi sunt în nevoi. Să ne dispunem inimile ca să primim cuvântul lui Dumnezeu. În aceste consideraţii omiletice aprofundăm lecturile liturgice.

1. Ce trebuie să fac?

În Evanghelia zilei (cf. Lc 10,25-37) Isus, însoţit de discipoli, se află în marea călătorie spre Ierusalim şi predică împărăţia lui Dumnezeu. Atunci un învăţat al Legii s-a ridicat ca să-l pună pe Isus la încercare, spunând: „Învăţătorule, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” Pentru moment să lăsăm la o parte faptul că acel învăţat voia să-l prindă pe Isus în vorbă. Ne oprim iniţial la simpla întrebare: „ce trebuie să fac?”  Este o întrebare pe care ne-o punem zilnic şi de mai multe ori când trebuie să rezolvăm ceva în relaţiile cu alţii, în viaţa religioasă, culturală, politică. Ne întrebăm ce trebuie să facem ca să reuşim în viaţă. Unde, cu ce mijloace, cum şi când trebuie să acţionăm? În istorie au existat mereu sfetnici, povăţuitori, sfătuitori, îndrumători, călăuze, educatori. Astăzi sunt „consilieri”. În timpul nostru se mizează mult pe siguranţa tehnică, pe certitudini ştiinţifice. Drept consecinţă, s-au înmulţit „serviciile de consiliere şi consultanţă” oferite de specialişti în diverse domenii. Toţi suntem interesaţi cel puţin de „sfatul medicului” dar societatea a inventat servicii de consultanţă în afaceri, în politică, în tehnică, în finanţe, în resurse umane. Se vorbeşte de consiliere familială şi educaţională, consiliere de igienă mentală şi spirituală. Se dau sfaturi pentru trup, minte şi suflet. Evident, când se dau sfaturi ar trebui să se ţină cont de libertatea celui sfătuit. Se pune întrebarea: ce se întâmplă dacă omul care dă sfaturi are în vedere doar perspectiva bunurilor vremelnice? Se poate ca sfătuind cineva să se piardă pe sine. Se poate întâmpla ca un orb să pretindă să conducă alt orb şi atunci să cadă amândoi în groapă (cf. Lc 39). În drum spre libertatea adevărată suntem ca acea mulţime de oameni de care lui Isus i s-a făcea milă, pentru că erau „ca nişte oi care nu au păstor”(cf. Mt 9,36).

2.  Cuvântul Domnului: serviciu de consiliere pentru viaţa veşnică

„Ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” Întrebarea este fundamentală şi ne priveşte pe toţi. Ce trebuie să fac ca să ajung la ţinta vieţii?  De această dată „consilierii” nu sunt competenţi pentru că ei înşişi sunt în căutare de răspuns. Serviciile de consiliere pentru viaţa veşnică sunt de alt ordin. Numai Dumnezeu, autorul vieţii, poate oferi acest „serviciu” indispensabil. A făcut-o din iubire faţă de oameni de-a lungul istoriei prin Duhul Sfânt care a grăit prin prooroci. Dumnezeu îşi manifestă prezenţa şi lucrarea sa în lume de-a lungul istoriei popoarelor şi în mod special în istoria poporului biblic chemat în repetate rânduri să aleagă între viaţă şi moarte. În zilele acelea, Moise a chemat tot Israelul şi le-a zis: "Ascultă glasul Domnului Dumnezeului tău păzind poruncile şi hotărârile lui scrise în cartea acestei legi, dacă te vei întoarce la Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău. Israele, alege viaţa, alegându-l pe adevăratul Dumnezeu”. Viaţa oamenilor este garantată de fidelitatea faţă de Legea lui Dumnezeu ca expresie a voinţei sale. Revelându-se în istoria lumii Dumnezeu s-a apropiat de om. Mesajul său nu este ascuns şi inaccesibil, dar este viu în inima celui care îl primeşte: „Căci porunca aceasta pe care ţi-o dau eu astăzi nu este prea înaltă pentru tine, nici prea departe de tine;  nu este în cer ca să zici: «Cine se va sui pentru noi în cer şi să ne-o aducă, să ne-o vestească şi s-o împlinim?»; nici nu este dincolo de mare ca să zici: «Cine va trece pentru noi dincolo de mare şi să ne-o aducă, să ne-o vestească şi s-o împlinim?», ci este foarte aproape de tine, în gura ta şi în inima ta, ca s-o împlineşti”. Chemarea lui Dumnezeu se află în adâncul sufletului. Este vorba de glasul conştiinţei noastre: „cuvântul acesta este chiar lângă tine, pe buzele tale şi în inima ta, ca tu să-l poţi împlini" (cf. Deut 30,10-14 prima lectură).

3. Cristos, icoana lui Dumnezeu cel nevăzut

Condescendenţa lui Dumnezeu faţă de oameni nu se opreşte aici. Nu a fost suficientă revelaţia lui Dumnezeu în primul legământ. La împlinirea timpurilor Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său. Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut om şi a locuit între noi. De acum întoarcerea la Dumnezeu îl are ca reper pe Isus Cristos care „este icoana Dumnezeului nevăzut, primul născut din toată creaţia, pentru că… toate au fost făcute prin el şi pentru el… Dumnezeu a voit ca toate lucrurile să-şi atingă desăvârşirea în Cristos. Prin el şi pentru el a voit să împace toate, cele din cer şi cele de pe pământ, aducând pace prin sângele său vărsat pe cruce” (cf. Col 1,15.19-20, lectura a doua). Fără o convertire continuă a vieţii trăind porunca iubirii lui Dumnezeu „din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău şi a aproapelui tău ca pe tine însuţi” (Lc 10,27), cultul religios şi ansamblul legilor morale apar ca simple cochilii goale, frumoase dar fără conţinut. Cunoaşterea legii nu este îndeajuns. Trebuie să facem voinţa lui Dumnezeu imitându-l pe Isus Cristos şi vom avea viaţa veşnică.

4. Porunca iubirii de Dumnezeu şi de aproapele

Isus nu-i răspunde învăţatului legii care îl întrebase ce trebuie să facă pentru a moşteni viaţa veşnică. Fiind un învăţat al legii el trebuia să cunoască răspunsul, de aceea Isus îl întreabă: „Ce este scris în Lege? Cum citeşti?” Acesta, răspunzând, a zis: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” Atunci Isus i-a spus: „Ai răspuns bine, fă aceasta şi vei trăi!” (Lc 10,26-28). Nu-i de-ajuns să cunoşti răspunsul în abstract. Sunt două porunci distincte dar inseparabile. Isus îşi aduce interlocutorul de pe panul teoretic pe cel practic al iubirii prin fapte. Păzirea poruncii de a-l iubi pe Dumnezeu se verifică prin păzirea în concret a poruncii iubirii de aproapele. Atunci cărturarul, voind să se justifice, i-a spus lui Isus: „Şi cine este aproapele meu?” Cunoaştem răspunsul dat de Isus la această întrebare suplimentară. Aşa cum unui cunoscător îi sunt suficiente primele trei-patru note muzicale pentru identificarea partiturii, la fel şi pentru noi sunt îndeajuns primele cuvinte ale povestirii şi în mintea noastră se derulează întreaga parabolă: „Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon”. Este parabola bunului samaritean, a samariteanului milostiv  (cf. Lc10, 30-37).

5. Isus, icoana samariteanului milostiv

Parabola bunului samaritean este o perlă a literaturii şi este povestită doar în Evanghelia după sfântul Luca. Ea ilustrează felul în care Isus este „icoana lui Dumnezeu cel nevăzut” şi rolul educator ale acestei „icoane” în istoria relaţiilor noastre cu Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu cel milostiv s-a manifestat în Isus. Cristos este icoana samariteanului milostiv care se apleacă asupra omului rănit de păcat, îl îngrijeşte şi se preocupă de el ca să-şi revină. În fond, parabola povesteşte relaţiile lui Dumnezeu cu oamenii. Parabola vrea să spună că oamenii, chiar cei mai religioşi, dacă nu sunt îndrumaţi să înţeleagă această „icoană” a lui Dumnezeu iubitor de oameni, nu împărtăşesc necazurile altora. Pe de altă parte, cei care înţeleg icoana lui Isus, bunul samaritean, coboară pe străzile lumii şi se apropie de oamenii care au extremă nevoie de ajutor.

6. Dificultatea multora: „Cine este aproapele meu?”

Învăţatul legii care discută cu Isus despre iubirea de Dumnezeu şi de aproapele este unul dintre atâţia învăţători sinceri din punct de vedere religios care pe timpul lui Isus se întrebau care poruncă din legea lui Moise ar fi în măsură mai mult decât altele să-i conducă pe oameni la viaţa veşnică. Învăţătorul legii, format probabil la şcoala marelui cărturar Hillel, aflase de la maestrul său că la baza tuturor celorlalte stă porunca iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. În aceasta el este de acord cu Isus. Pe de altă parte, cărturarul pare convins că nu este uşor de împăcat iubirea de aproapele cu iubirea de Dumnezeu. Dacă întreabă: „Cine este aproapele meu?”, el nu o face pentru că nu ştie, dar vrea să-i spună lui Isus: „Cât de greu este să-l consideri pe cineva „aproapele tău”, care nu-ţi este aproape în înţelesul deplin al cuvântului. Tu ce gândeşti?”. Învăţătorul legii dorea să ştie. Isus, nu-i oferă o ştiinţă nouă, ci îi spune doar să facă ceea ce deja cunoaşte: „Ştii totul, dar atât timp cât nu pui în practică, ştiinţa nu-ţi serveşte la nimic, este inutilă, ca o monedă scoasă din circulaţie”. Cunoaşterea creştină nu înseamnă a şti, nu se reduce la „a şti ceva” sau „a vedea”, ci la a trăi ceea ce ştim. Discipolul lui Cristos ştie, tace şi face.

7.  Evrei şi samariteni

În realitate, mulţi în iudaismul din acea epocă erau convinşi că cele două porunci ale iubirii de Dumnezeu şi de aproapele nu pot fi armonizate întotdeauna. Pentru a rămâne la parabola de azi, se întrebau: „Cum să-i iubeşti pe samariteni, dacă de veacuri, evrei şi samariteni nu se privesc în ochi? Şi poate e bine că este aşa: e mai bine să stai departe de eretici”. Amintim că una dintre cele mai grave insulte care puteau fi aduse unui iudeu din acel timp era faptul de a-l identifica cu samaritenii: „Nu spuneam noi bine că eşti samaritean şi că ai diavol?”(In 8,48). Samaritenii erau definiţi de evrei în termeni injurioşi precum „câini, porci” iar unii învăţau că Dumnezeu, pentru a-i pedepsi din cauza apostaziei lor de la vechea credinţă a lui Israel, nu avea să-i facă să învie pentru judecata finală. La întrebarea învăţătorului legii, Isus răspunde prin această parabolă localizată pe strada care leagă Ierihonul şi Ierusalimul. Probabil se întâmplase recent un jaf pe acest drum. Se petrecuse o tâlhărie soldată cu rănirea gravă a unui trecător iudeu. Asta s-a petrecut frecvent în istorie. Sărmanul călător a fost atacat de bandiţi, jefuit, acoperit cu răni şi lăsat aproape mort la marginea drumului. Ce contrast puternic! Strada care conduce în oraşul sfânt a devenit un drum de tâlhării şi moarte. Să te îngrozeşti! Dar nu e tot.

8. Un preot şi un levit au trecut mai departe

Iată, întâmplător trece un preot care, văzând acel om zăcând într-o baie de sânge, trece mai departe. Nu se apropie de el, nu-l atinge ca să nu se pângărească. Se duce sau vine de la Ierusalim? Dacă se duce, comportamentul său este grav; dacă se întoarce după ce a slujit la templu, este şi mai grav. Aici sunt de lămurit unele atenuante posibile. A atinge un cadavru sau sânge uman era considerat în Israel un act pângăritor, cu atât mai mult în cazul unui preot care se pregătea să oficieze slujbe religioase. Cine ar fi făcut-o, trebuia să se supună unui complicat ritual de purificare, atât înainte cât şi după serviciul religios. Nu alta este purtarea levitului care şi el „trece mai departe”. Levit este unul care ţine de tribul lui Levi. Acesta era unul din cei 12 fii ai patriarhului Iacob. Din ordinul lui Moise, toţi leviţii bărbaţi puteau îndeplini funcţii sacre la templu, dar numai descendenţii din Aaron, fratele său, şi el din tribul lui Levi, puteau fi consideraţi preoţi în înţeles deplin.

9. Unui samaritean i s-a făcut milă

Isus se întreabă: „Oare să nu fie nimeni în ţara asta căruia să-i fie milă de alţii?” Dar iată soseşte un samaritean. Se va opri sau va trece „mai departe” şi el? Oricât ar părea de necrezut, iudeul rănit este ajutat, nu de fiii poporului său: „Dar un samaritean oarecare ce călătorea, a venit lângă el şi, văzându-l, i s-a făcut milă. Apropiindu-se, i-a legat rănile turnând untdelemn şi vin. Apoi, urcându-l pe animalul său de povară, l-a dus la un han şi i-a purtat de grijă. În ziua următoare, a scos doi dinari, i-a dat hangiului şi i-a spus: «Îngrijeşte-te de el şi ceea ce vei mai cheltui îţi voi da când mă voi întoarce!»  Cine dintre aceştia trei crezi că este aproapele celui căzut în mâinile tâlharilor?”  Învăţătorul legii a răspuns: „Cel care a avut milă de el”. Atunci Isus i-a spus: „Mergi şi fă şi tu la fel!” (cf. Lc 10,33-37). După actele de milostenie pe care le face, apare limpede că samariteanul nu iubeşte doar cu vorba, ci „prin fapte şi în adevăr”(1In 3,18). Evident, Isus idealizează figura samariteanului cu scopul de a se face mai bine înţeles: un samaritean în carne şi oase cu greu s-ar fi încumetat să călătorească pe drumul spre Ierusalim, şi probabil nu ar fi ajutat un iudeu, oricare ar fi fost condiţia lui.

10. „Mergi şi fă şi tu la fel!”

Fragmentul evanghelic se încheie cu invitaţia „Mergi şi fă şi tu la fel”, dar sensul este: „Mergi şi fă, imită ceea ce Isus a învăţat şi a făcut în cursul vieţii sale”. Cei de alte religii vor fi având alte lucruri „de făcut”. Noi creştinii, avem unul în plus: să-l imităm pe Isus în dăruirea de sine spre binele oamenilor în numele lui Dumnezeu. În acest sens, comunitatea creştină are în samariteanul din parabolă emblema sa: nu ţine cont de clan, de bariere rasiale, politice sau religioase. Iubirea lui Dumnezeu trece în mod necesar prin iubirea semenilor noştri. Cristos este calea omului, iar omul calea Bisericii. Reţinem că tradiţia creştină a văzut în samariteanul milostiv icoana Mântuitorului. Şi astăzi, în Ţara Sfântă, pe strada care duce de la Ierusalim la Ierihon se află un modest sit arheologic din epoca cruciaţilor amintind pelerinilor locul hanului menţionat în parabolă. Pe o piatră se poate citi inscripţia unui pelerin din evul mediu gravată în latină: „Dacă până şi preoţi şi leviţi trec mai departe peste angoasa ta, să ştii că Isus Cristos este Bunul Samaritean. El va avea milă de tine şi în ceasul morţii te va purta în hanul cel veşnic”. Asta nădăjduim şi ne dorim unii altora.

11. Cântarea psalmistului: Domnul este aproape de cel care-l caută

Către tine îmi înalţ rugăciunea, Doamne, căci acum e timpul să-ţi arăţi bunăvoinţa. În marea ta bunătate, răspunde-mi, Dumnezeule, tu care mă poţi mântui cu adevărat. Ascultă-mă, Doamne; iubirea ta este plină de bunătate; în îndurarea ta cea mare întoarce-ţi privirea spre mine. Eu sunt nenorocit, copleşit de suferinţă; ridică-mă, Dumnezeule, mântuirea mea! Atunci voi lăuda numele lui Dumnezeu prin cântări şi-l voi preamări, aducându-i mulţumiri. Căci Dumnezeu va mântui Sionul şi va reclădi cetăţile lui Iuda. Urmaşii slujitorilor săi le vor moşteni şi cei care iubesc numele lui vor locui în ele”. (Ps 68/69,14 şi 17.30-31.36ab-37 psalmul responsorial).

12. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule, tu le arăţi celor rătăciţi lumina adevărului, ca să se poată întoarce pe calea ta; dă-le tuturor acelora care poartă numele de creştin tăria de a înlătura tot ceea ce se împotriveşte acestui nume şi de a îndeplini ceea ce îi corespunde.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 12 iulie 2019)