Cerca

Vatican News
2019.06.16 Vangelo di domenica Consideraţii omiletice la solemnitatea „Preasfânta Treime” (C): Misterul minunat al vieţii dumnezeieşti 

Consideraţii omiletice la solemnitatea „Preasfânta Treime” (C): Misterul minunat al vieţii dumnezeieşti

Dumnezeu l-a trimis pe Duhul Fiului său în inimile voastre, care strigă: „Abba, Tată!” Veniţi să-l adorăm pe Dumnezeul cel adevărat, unu în Treime şi întreit în Unitate! Duhul Sfânt, iubirea Tatălui şi a Fiului revărsată în inimile noastre păzeşte vie în noi speranţa gloriei, făcând să nu pierdem curajul în greutăţile vieţii.
Consideraţii omiletice la solemnitatea „Preasfânta Treime” (C): Misterul minunat al vieţii dumnezeieşti

(Vatican Radio - 16 iunie 2019) E Ziua Domnului, Duminica Sfintei Treimi. Semnul Crucii, cu care începem şi încheiem fiecare rugăciune, este o amintire a acelui Dumnezeu care este izvorul a toate, care s-a revelat în Isus Cristos şi care continuă lucrarea sa de mântuire prin Duhul Sfânt. Primind taina Botezului am devenit părtaşi la viaţa acestui Dumnezeu care s-a dezvăluit în istorie ca Trinitate de Iubire: Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Explică apostolul Paul: „Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu l-a trimis pe Duhul Fiului său în inimile voastre, care strigă: „Abba, Tată!” (Gal 4,6 Ant. la Împărtăşanie). Însufleţiţi de Duhul Sfânt care locuieşte în noi spunem la începutul sfintei Liturghii: „Binecuvântat să fie Dumnezeu Tatăl, şi Fiul unul-născut al lui Dumnezeu, precum şi Duhul Sfânt, pentru că şi-a arătat îndurarea faţă de noi” (Ant. la intrare). În urmă cu peste jumătate de veac, în biserica parohială a satului natal din lunca Siretului, se recita o frumoasă rugăciune de dimineaţă. Era rostită de toţi cei prezenţi la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie duminicală, înainte de ieşirea preotului la altar. După ce făceam semnul Sfintei Cruci, toţi, mici şi mari, ne rugam cu glas tare şi solemn, dând slavă lui Dumnezeu: „Mărire Tatălui care m-a făcut, mărire Fiului care m-a mântuit, mărire Duhului Sfânt care m-a sfinţit. Încep această zi în numele Domnului nostru Isus Cristos care m-a răscumpărat prin amara sa patimă şi moarte şi prin sângele său cel scump. El să mă binecuvânteze şi să mă păzească de orice rău şi să mă ducă la viaţa veşnică. Doamne Dumnezeule care m-ai lăsat să ajung la începutul acestei zile, îţi ofer ţie toate gândurile, cuvintele şi faptele mele. Voiesc ceea ce voieşti Tu, voiesc pentru că voieşti Tu, voiesc cum voieşti Tu, voiesc cât timp voieşti Tu. Îţi ofer, Doamne, gândurile mele ca să fie către Tine, vorbele mele ca să fie despre Tine, faptele mele ca să fie după Tine, suferinţele mele ca să fie pentru Tine”. Vorbeam despre trei şi dintr-odată, aproape firesc, treceam la unul singur. Această rugăciune îmi apare acum mai importantă şi mai de folos pentru viaţă decât multe manuale de teologie puse la un loc. În solemnitatea Sfintei Treimi îl preamărim pe Dumnezeu nu doar pentru lucrarea sa minunată săvârşită în univers, dar pentru ceea ce Dumnezeu este în frumuseţea şi bunătatea fiinţei sale din care se răsfrânge în lume lucrarea sa creatoare, răscumpărătoare şi sfinţitoare. Preafânta Treime se află în centrul credinţei creştine. Nu întâmplător sărbătorirea ei solemnă a fost plasată imediat după cea a Rusaliilor care încheie timpul liturgic al Paştelui. Astăzi este ca şi cum ne-am întoarce să privim înapoi pentru a reconsidera împreună marile evenimente ale mântuirii noastre înfăptuite de Isus Cristos ca om adevărat şi Dumnezeu adevărat. Însă, încă de la început împreună cu Fiul lucrează Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Duhul Sfânt. Răscumpărarea divină a omenirii este o lucrare comună a Tatălui care a vrut-o, a Fiului care a înfăptuit-o şi a Duhului care transmite roadele ei fiecăruia dintre noi. În prima parte a acestor consideraţii ne lăsăm călăuziţi de lecturile liturgice, apoi încercăm câteva reflecţii bazate pe raţiune, iar în final ne întoarcem la preamărirea lui Dumnezeu unul-întreit.

1. Duhul face ca discipolii să-şi orienteze viaţa în lumina Evangheliei

Deja în Vechiul Testament, Înţelepciunea creatoare a lui Dumnezeu se prezintă ca o persoană născută mai înainte de orice făptură. Înţelepciunea împărtăşeşte cu Dumnezeu secretul planului său cu privire la universul creat. Ea îi ajută pe oameni să-şi atingă scopul: "Domnul m-a creat ca început al căii sale, înaintea faptelor sale de odinioară. Din veşnicie am fost plăsmuită, dintru început, înainte de a se fi născut pământul” (Prov 8,22-31 prima lectură).  Avem aici un anunţ profetic al lui Isus Cristos care este Înţelepciunea lui Dumnezeu şi principiul întregii creaţii. Evanghelistul Ioan ne-a transmis discursul de rămas bun rostit de Isus în ajunul pătimirii. În momentul plecării lui din această lume la Tatăl, Isus anunţă trimiterea darului Duhului Sfânt peste Biserică şi omenirea întreagă. Cu darul Duhului Sfânt discipolii vor cunoaşte tot adevărul care le va permite să-şi orienteze viaţa în lumina Evangheliei. În acel timp, Isus a zis: "Mai am multe să vă spun, dar acum nu le puteţi purta. Însă când va veni el, Duhul adevărului vă va călăuzi în tot adevărul, căci nu va vorbi de la sine, ci va spune ceea ce va auzi şi vă va vesti lucrurile care vor veni. El mă va glorifica pe mine pentru că dintr-al meu va lua şi vă va vesti vouă. Toate câte le are Tatăl sunt ale mele; de aceea v-am spus că ia dintr-al meu şi vă va vesti" (In 16,12-15 Evanghelia zilei). Isus spune că trebuie să ne vorbească încă despre multe alte lucruri. Asta nu înseamnă că nu ne-a spus tot ceea ce ar trebui să ştim despre Dumnezeu. Din contra, spune clar: „v-am numit pe voi prieteni pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl vi le-am făcut cunoscute” (In 15,15). Faptul este că omul nu poate cuprinde toată realitatea lui Dumnezeu dintr-o singură privire a minţii; nu este în stare să o pătrundă în toată profunzimea. Multe aspecte sunt peste puterile noastre. Ochii unui om care a stat vreme îndelungată în întunericul unei camere, când se deschide o fereastră, nu poate suporta lumina naturală care pătrunde brusc. Trebuie să se adapteze treptat cu lumina soarelui. Să luăm o altă imagine. De exemplu, părinţii nu spun copiilor toate de la început, dar aşteaptă ca ei să crească pentru a fi în stare să înţeleagă greutăţile vieţii. Putem intui de aici care este rolul Duhului Sfânt. El este iubirea Tatălui şi a Fiului, iar iubirea ne conduce la tot adevărul. Numai cine se lasă călăuzit de iubire, adică de Duhul Sfânt ajunge să înţeleagă limbajul lui Isus. La timpul potrivit pe care numai El îl ştie, ne va introduce tot mai mult în misterul lui Dumnezeu. Nouă ne revine să urmăm îndemnurile lui, să învăţăm a fi disponibili. Acesta este un dar pe care trebuie să-l cerem în rugăciune şi să-l oferim altora. Sf. Augustin afirmă că numai cine iubeşte poate spune adevărul. Adevărul nu poate fi perceput fără iubire. Şi încă nu e totul. Avem nevoie de Duhul Sfânt pentru ca cele spuse de Isus să fie înţelese aşa cum sunt. Ele vorbesc despre viitor. Duhul actualizează cuvântul lui Isus în istorie; actualizează misterul lui Isus jertfit şi glorificat în Liturghie. El ne conduce treptat la înţelegerea planului de mântuire pe care Isus l-a realizat prin patima, moartea şi învierea sa.

2. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt împreună un singur Dumnezeu

Aşa ne-a fost dezvăluit în Scripturile Sacre. S-a revelat treptat ca unul întreit. Unul în sensul de familie. Asta nu înseamnă că totul de-acum ne este clar în legătură cu misterul divin. Realitatea lui Dumnezeu ca Treime sau Trinitate se referă la inima credinţei şi aici, mai mult decât oricând, sunt percepute limitele inteligenţei umane, care prin natura ei nu poate merge dincolo de orizontul experimentabil al simţurilor. Pentru a merge mai departe, mintea omului are nevoie de cineva sau de ceva care să o lumineze şi să-i indice calea. Aici este credinţa. Duhul îl preamăreşte pe Isus, în sensul că lucrurile pe care le lămureşte sunt cuvintele şi gesturile lui Isus. „El mă va glorifica pe mine pentru că dintr-al meu va lua şi vă va vesti vouă”. Rugându-ne, spunem pe bună dreptate: „Slavă Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt”, deoarece ştim că nu există nimic ce unul din ei posedă, care să nu fie şi al celorlalţi doi. Evanghelia zilei conţine implicit acest mesaj. În sânul Sfintei Treimi se trăieşte pentru a da glorie unul altuia, nu pentru a căuta gloria proprie. Din acest motiv şi noi, întreaga Biserică, dacă trăim în credinţă, mai degrabă sau mai târziu devenim lumină şi sacrament al lui Dumnezeu. Iubindu-ne unii pe alţii, manifestăm ceva ce nu ne aparţine nouă, ci lui Dumnezeu, dar care ne-a fost dăruit fără rezervă: „Eu le-am dat gloria pe care mi-ai dat-o, ca ei să fie una, după cum noi suntem una: eu în ei şi tu în mine, ca să fie desăvârşiţi în unire, încât să cunoască lumea că tu m-ai trimis şi i-ai iubit pe ei, aşa cum m-ai iubit pe mine” (In 17,22).

3. Duhul păzeşte vie în oameni speranţa gloriei

Apostolul Paul ne aminteşte că suntem în pace cu Tatăl prin mijlocirea lui Isus, paştele şi împăcarea noastră. În taina Botezului ne-a fost dat să locuiască în noi Duhul Sfânt. El este dovada că Dumnezeu Tatăl ne iubeşte. Păcătoşi fiind, am fost admişi la acest har care ne face fii ai lui Dumnezeu. Aşadar, „îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace de la Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos, prin care am obţinut, în credinţă, posibilitatea de a ajunge la acest har în care ne aflăm şi ne lăudăm în speranţa gloriei lui Dumnezeu. Dar nu numai atât, ci ne lăudăm în suferinţă, ştiind că suferinţa aduce răbdare, răbdarea - virtute, virtutea - speranţă, iar speranţa nu înşală, pentru că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (Rom 5,1-5 lectura a doua). Duhul Sfânt, iubirea Tatălui şi a Fiului revărsată în inimile noastre păzeşte vie în noi speranţa gloriei, făcând să nu ne pierdem curajul în greutăţile vieţii.

4. Credinţa nu înlătură raţiunea: pariaţi pe ipoteza pozitivă!

Potrivit unui mod de argumentare, vechi de când lumea, dar care reapare încă din când în când, credinţa şi raţiunea ar fi una împotriva celeilalte, ca două realităţi contrare şi imposibil de reconciliat. Unii argumentează în felul următor: raţiunea este zestrea principală a omului. Ea nu poate admite existenţa a ceva care să se sustragă capacităţii omului de înţelegere şi care să nu fie demonstrabil pe cale ştiinţifică. Şi mai departe: întrucât nu există dovezi clare despre existenţa lui Dumnezeu, credinţa nu are nici un rost. S-ar putea răspunde aşa cum a făcut gânditorul francez Blaise Pascal: dacă nu există nici dovezi care să demonstreze că Dumnezeu nu există. Deci, de ce credinţa ar trebui să fie împotriva raţiunii iar a nu crede ar trebuie să fie rezonabil? În faţa anumitor întrebări (cum ar fi sensul vieţii, distincţia dintre bine şi rău, destinul final al omului), nu se poate rămâne indiferent şi atunci, dacă trebuie să pariaţi între existenţa sau inexistenţa lui Dumnezeu, merită să pariaţi pe ipoteza pozitivă, care vede omul ca o creatură dorită şi iubită pentru un destin bun care îl va reuni cu Creatorul.

5. Credinţa are nevoie de raţiune

În plus, credinţa nu este o alternativă la raţiune, ca şi cum credinciosul a renunţat la raţionament: departe de aşa ceva. Credinţa nu trebuie confundată cu iraţionalul sau imaginarul; dimpotrivă, ea necesită inteligenţa: Dumnezeu a înzestrat omul cu inteligenţă, în primul rând pentru că să-l caute în urmele pe care El le-a lăsat despre sine (de exemplu, în minunile creaţiei: a se vedea prima lectură (cf. Înţ 8,22-31). Să-l caute, reamintindu-şi de asemenea ceea ce El a făcut în folosul omului (care a atins vârful cu Paştele lui Isus). Să-l caute pe El în roadele benefice ale celor care îşi duc viaţa după credinţă.

6. Omul nu înţelege totul despre Dumnezeu, dar multe le înţelege

Este nevoie de inteligenţă pentru a înţelege Biblia şi pentru a o transpune cu fidelitate în viaţa de zi cu zi; este nevoie de inteligenţă pentru a recunoaşte că trăirea în conformitate cu Dumnezeu este mult mai în conformitate cu demnitatea umană  decât urmărirea instinctelor. Şi chiar dacă ar aplica inteligenţa cea mai acută, omul nu va putea niciodată să înţeleagă pe deplin pe Dumnezeu. Şi acest lucru este rezonabil. Căci, dacă am putea şti totul despre El, ar însemna că suntem egali cu El. Şi atunci cu un Dumnezeu care ar fi ca noi, n-am şti ce să facem cu el. Raţiunea omului nu poate înţelege totul despre Dumnezeu, dar multe, da, le poate înţelege. El s-a făcut cunoscut. Chiar dacă a rămas întotdeauna Dumnezeu, El a devenit unul dintre noi, s-a mişcat în lumea noastră, a vorbit cu cuvintele noastre, ne-a admis în intimitatea sa. Unicul Dumnezeu este trei Persoane. Dacă nu ar fi spus-o, n-am fi putut şti niciodată. Fireşte, a şti nu înseamnă a înţelege, dar cel puţin înseamnă că ne-a considerat demni de încrederea Lui, capabili să intrăm în prietenie cu El şi să împărtăşim într-o zi însăşi viaţa

7. Sfânta Treime ne însoţeşte tot cursul vieţii

Avem un mic semn care ne pune în contact cu Dumnezeu şi ne introduce în comuniunea sa. Este semnul sfintei Cruci deprins încă de mici de la părinţii noştri, de la tata şi mama sau poate de la bunici. Ori de câte ori facem semnul Crucii, cu calm şi demnitate, ne încredinţăm Sfintei Treimi şi invocăm ocrotirea divină peste noi, împotriva duşmanilor văzuţi şi nevăzuţi, interni şi externi. Este un gest ce înviorează credinţa. Istoria cunoaşte minuni săvârşite doar cu semnul Crucii.

8. Cântarea psalmistului

Preasfânta Treime a realizat în om capodopera creaţiei, încât psalmistul, privind în jur, nu-şi poate stăpâni admiraţia şi uimirea. Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele tău pe tot pământul! Când privesc cerurile tale, lucrările mâinilor tale, luna şi stelele pe care le-ai creat, mă întreb: "Ce este omul, că te gândeşti la el, sau fiul omului, că-l iei în seamă?" L-ai făcut cu puţin mai mic decât pe îngeri, l-ai încununat cu cinste şi măreţie. L-ai făcut să stăpânească lucrările mâinilor tale, toate le-ai pus la picioarele sale. Oile şi boii laolaltă, precum şi animalele câmpului, păsările cerului şi peştii mării, tot ce străbate căile apelor (Ps 8,2.4-5.6-7.8-9 psalmul responsorial).

9. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule, Părinte ceresc, tu l-ai trimis în lume pe Fiul tău, Cuvântul adevărului, şi pe Duhul tău, izvorul sfinţeniei, pentru a le descoperi oamenilor misterul minunat al vieţii dumnezeieşti. Dă-ne, te rugăm, harul, ca, mărturisind adevărata credinţă, să recunoaştem slava veşnicei Treimi şi să adorăm unitatea celor trei persoane în mărirea puterii sale.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 14 iunie 2019)

14 iunie 2019, 09:22