Cerca

Vatican News
2019.06.28 13 domenica del tempo ordinario seguire Gesu Consideraţii omiletice la Duminica a XIII-a de peste an (C): Urmarea lui Cristos 

Consideraţii omiletice la Duminica a XIII-a de peste an (C): Urmarea lui Cristos

Isus ne cere să-l urmăm necondiţionat, să nu tergiversăm la infinit, să facem o alegere precisă, să luăm o îndatorire cu hotărârea fermă de a o duce până la capăt, de a trăi consecinţele ei, chiar cele mai costisitoare. „Cine pune mâna pe plug şi priveşte înapoi nu este vrednic de împărăţia lui Dumnezeu”.

(Vatican News – 30  iunie 2019) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Liturghia duminicală lansează o invitaţie generală la preamărirea lui Dumnezeu: „Toate popoarele, bateţi din palme, aclamaţi-l pe Dumnezeu cu strigăte de bucurie!” (Ps 46/47,2 Ant. la intrare). Apoi, invitaţia de la începutul celebrării capătă accente personale: „Binecuvântează-l, suflete al meu, pe Domnul şi tot ce este în mine să binecuvânteze numele său cel sfânt!” (cf. Ps 102/103,1 Ant. la Împărtăşanie). Dacă pentru mântuirea noastră Isus a trebuit să sufere şi să moară (cf. Lc 24,26), glorificarea lui arată că Dumnezeu preschimbă slăbiciunea în putere, starea muritoare în veşnicie, insulta în glorie. Speranţa noastră nu înseamnă simplu optimism, ea are la bază promisiunea lui Isus în care credem: „Pe cel care învinge îl voi face să stea împreună cu mine pe tronul meu, aşa cum şi eu am învins şi stau cu Tatăl meu pe tronul lui” (Ap 3,21).

1. Urmarea lui Cristos

Evanghelistul Luca încadrează toată predica lui Isus într-o lungă „călătorie” din Galileea la Ierusalim unde se va împlini misterul său de moarte şi de înviere (cf. Lc 9,51-19,27). Nu este vorba doar de o deplasare geografică, dar şi de un itinerar de adeziune cât mai perfectă la voinţa Tatălui. Celor care vor să-l urmeze, Isus le spune de la început că drumul comportă o angajare necondiţionată. La fel ca Isus creştinii vor întâmpina împotriviri. Dar până unde merge renunţarea la sine? În Evanghelia acestei duminici (cf. Lc 9,51-62) sunt povestite trei scurte episoade care confirmă că pentru slujirea împărăţiei lui Dumnezeu ucenicii trebuie să renunţe la orice avuţie şi chiar la legăturile umane legitime, când acestea devin un obstacol pentru împărăţia lui Dumnezeu. Urmarea lui Cristos comportă riscuri şi renunţări. Prima lectură (cf. 1 Rg 19,16b.19-21) confirmă cerinţele misiunii. Profetul Ilie transmite ucenicului său Eliseu chemarea Domnului iar el înţelege că pentru a-l urma trebuie să sacrifice toate, şi boi şi plug. Însă renunţarea la sine nu înseamnă aservire. Prin Paştele său de moarte şi înviere Cristos ne-a chemat la libertate, scoţându-ne din sclavia păcatului care ne împiedică „să umblăm” şi „să trăim” după Duhul Domnului (cf. Gal 5,1.13-18, lectura a doua). Aprofundăm în aceste consideraţii Evanghelia zilei.

2. Marea călătorie la Ierusalim

Cu Evanghelia acestei duminici începe marea călătorie a lui Isus la Ierusalim: „Când s-au împlinit zilele înălţării din această lume, Isus s-a îndreptat cu hotărâre spre a merge la Ierusalim”. Peisajul se schimbă. Isus porneşte la drum, lasă ţinutul Galielii cu destinaţia precisă: Ierusalim. Nu merge singur. Cu el se află ucenicii, iar astăzi suntem noi cei invitaţi să parcurgem ideal acelaşi drum. Evanghelistul Luca dedică acestei călătorii zece capitole (cf. Lc 9,51-19,27). Este imposibil a-l urma pe Isus cu harta geografică în mână. Călătoria descrisă de evanghelist răspunde mai degrabă la întrebarea: „Ce înseamnă pentru un discipol a merge cu Isus? De fapt, pe parcurs Isus îi învaţă şi îi formează pe ucenici, de aceea auzim de mai multe ori expresia: „Isus le-a spus discipolilor săi”. Alteori destinatarii sunt fariseii, cărturarii sau mulţimea, dar ucenicii sunt mereu prezenţi. Pregătirea este pentru toţi. Isus apare ca învăţător al comunităţii. Ştim deja că Isus este Mesia lui Dumnezeu care trebuie să sufere. Ştim că Isus este Fiul lui Dumnezeu de care trebuie să ascultăm. Tatăl dezvăluise aceasta pe muntele schimbării la faţă: „Acesta este Fiul meu ales: ascultaţi de el” (Lc 9,35). Dar cum să ascultăm? Ce înseamnă precis „a asculta”? Isus îi atenţionează pe discipoli: „Aveţi grijă, aşadar, cum ascultaţi…” (Lc 8,18). ”Ascultaţi cu atenţie cuvintele acestea” (Lc 9,44). Şi Isus vorbeşte îndelung. Vrea să umple sufletele noastre cu un cuvânt de viaţă veşnică. Vorbirea lui Isus este simplă şi concretă, cu imagini luate din viaţa practică. Să-i răspundem asemenea micului Samuel: „Vorbeşte, Doamne, căci slujitorul ascultă!” şi să-i spunem cu Petru: „Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (cf. 1Sam 3,9c; In 6,68b; versetul la Evanghelie).

3. O cascadă de parabole

În lunga călătorie spre Ierusalim Isus povesteşte cele mai frumoase parabole: precum cele despre samariteanul milostiv, despre tatăl îndurător şi fiul risipitor, cea a vameşului şi fariseului, cea despre bogatul necugetat, despre servitorul credincios, despre smochinul neroditor, parabola grăuntelui de muştar şi parabola plămadei, cea despre primele locuri, a invitaţilor la cină, a oii pierdute şi drahmei regăsite, parabola administratorului necinstit, cea a bogatului şi a lui Lazăr cel sărac, a judecătorului nedrept, parabola minelor, cea a viticultorilor ucigaşi. Prin aceste parabole Isus urmăreşte să-i formeze pe ucenici. Vrea ca discipolul să fie omul marilor decizii, omul marilor renunţări, omul binelui şi omul rugăciunii. Viaţa noastră se va transforma treptat, dacă nu ne va fi teamă de cuvântul lui Isus. După ce a vorbit despre identitatea sa, acum Isus vrea ca din această revelaţie ucenicii să tragă concluziile pentru viaţa lor. În 17 duminici consecutive, de la a 13-a până la a 31-a duminică de peste an (30 iunie – 3 noiembrie 2019) sunt propuse fragmente din Evanghelia după Luca (cf. Lc 9,51-19,27) dedicate marii călătorii a lui Isus spre Ierusalim. Este ocazia potrivită de a prezenta morala creştină în sensul trăirii „în Cristos”. Liturghia oferă posibilitatea de a învăţa cum „să umblăm cu Cristos” pentru a împărtăşi destinul său de moarte şi înviere. Ascultarea, dialogul şi rugăciunea în tăcere duc la întâlnirea cu Domnul. Atunci vom avea curajul să spunem şi noi cu apostolul Filip care, observând că Isus se îndrepta hotărât spre Ierusalim, le-a zis tovarăşilor săi: „Să mergem şi noi ca să murim cu el” (In 11,16).

4. Isus, întorcându-se, i-a mustrat

Deocamdată discipolii continuă să nu fie în deplin acord cu Învăţătorul lor, nici după a doua anunţare a morţii şi învierii. În drum spre Ierusalim, Isus a trimis câţiva dintre discipoli înaintea lui. Aceştia, mergând, au intrat într-un sat al samaritenilor ca să pregătească cele trebuincioase: poate locul de cazare peste noapte, dar mai probabil întâlnirea lui Isus cu locuitorii satului şi primirea mesajului său. Ştim că între iudei şi samariteni exista o puternică rivalitate. Îndată ce samaritenii au aflat că Isus se îndrepta spre Ierusalim, au refuzat să-l primească. Văzând aceasta, discipolii Iacob şi Ioan i-au spus lui Isus: „Doamne, vrei să cerem ca focul să coboare din cer să-i consume?” S-au simţit ofensaţi şi voiau să fie solidari cu Isus care fusese refuzat. Reacţia lor este opusă atitudinii lui Isus. Când i-a trimis pe Cei Doisprezece în misiune, Domnul le arătase cum să procedeze în cazul în care nu sunt primiţi. Trebuiau să părăsească cetatea, să scuture praful luat pe picioare şi să meargă în altă parte (cf. Lc 9,5). Răspunderea cade pe cei care nu i-au primit. Ei bine, Iacob şi Ioan par să nu fi înţeles lecţia şi nu ascultă de Isus. Se aprind de mânie la fel ca profetul Ilie care a făcut să cadă foc din cer peste soldaţii regelui Ahaz, când aceştia nu-l consultaseră într-un moment dificil (cf. 2Rg 1,9-17). Isus nu le dăduse această putere. Ei însă o pretind şi o cer, dar Isus nu este de acord. Textul spune că Isus, „întorcându-se, i-a mustrat”. Nu este permis „să te rogi împotriva” cuiva. Darul este oferit gratuit şi este primit în libertate. Isus este exigent, nu intransigent. Vrea să purifice „hotărârea” ucenicilor de orice crustă de fanatism, de intoleranţă. Darul nu poate fi niciodată însoţit de ameninţări. Fiul omului nu a venit să-i piardă pe oameni, ci să-i salveze. În momentele de încercare şi împotrivire Isus se comportă mereu ca salvator. Timpul său nu este timp de condamnare, ci de mântuire. De aceea, la fel ca în alte ocazii similare în care a fost refuzat, Isus şi discipolii „au mers într-un alt sat” (cf. Lc 9,56). Isus cel blând şi smerit cu inima arată ucenicilor că virtutea desăvârşită a dragostei nu cunoaşte dorinţă de răzbunare, nici mânie.

5. „Fiul omului nu are unde-şi rezema capul”

Tot atunci, „în timp ce mergeau pe drum”, cineva, poate un discipol sau poate un cărturar, s-a prezentat spontan la Isus şi i-a spus: „Te voi urma oriunde te vei duce”. Dar Isus i-a răspuns: „Vulpile au vizuini, păsările cerului au cuiburi, însă Fiul Omului nu are unde-şi rezema capul” (Lc 9,57-58). Celui care vrea să-l urmeze, Cristos nu-i promite nici adăpost, nici cuib, dar un drum de libertate. Nu oferă garanţii, bunuri, ci eliberare de preocupările prea înguste, limitate. Totul, însă, ca propunere, invitaţie. Fără să forţeze pe nimeni. Decizia nu poate fi niciodată impunere forţată. Isus indicase deja câteva condiţii pentru a fi discipoli ai săi (cf. Lc 9,23-24): le vorbise despre renunţarea la sine şi purtarea zilnică a crucii. Acum se prezintă situaţia concretă în care se va găsi cine vrea să-l urmeze. Isus nu ascunde adevărul. Nu spune că doar la capătul drumului, la Ierusalim, va întâmpina suferinţă, moarte şi înviere, dar că chiar drumul până acolo este presărat cu dificultăţi. Trebuie să ducă vestea cea bună şi la alte cetăţi. Nu are o locuinţă fixă. Nu are o casă aşa cum „vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi”. Trebuie să fie mereu disponibil să plece în altă parte: „Fiul omului nu are unde-şi rezema capul”. Misiunea apostolului comportă nesiguranţa zilei de mâine care nu-i permite să-şi facă „un cuib” pe pământ. Piedica ce se opune urmării lui Isus se naşte din apărarea casei, a clanului, a sistemului de relaţii care îl fac pe om să aibă o locuinţă în această lume. Asta înseamnă că detaşarea de bunurile lumii trebuie să fie totală. Nu ştim dacă interlocutorul lui Isus a acceptat invitaţia şi dacă l-a urmat sau a continuat să-l urmeze până la capăt. Decizia urmează să o luăm noi personal.

6. Lăsă morţii să-şi îngroape morţii lor

Un alt caz concret. Altuia Isus i-a spus: „Urmează-mă!”. Acela a răspuns: „Doamne, lasă-mă să merg mai întâi să-l îngrop pe tatăl meu!” Dar el i-a spus: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor, dar tu, mergi şi vesteşte împărăţia lui Dumnezeu!” (cf. Lc 9,59-60). Aici nu este vorba despre cineva care îşi oferă spontan disponibilitatea de a-l urma pe Isus, ci despre unul căruia îi spune: „Urmează-mă!”. Iniţiativa chemării aparţine lui Isus. Acela nu refuză, însă pune condiţia să meargă mai întâi să-l îngroape pe tatăl său. Desigur, tatăl nu-i murise în acel moment. Totuşi cere să amâne decizia, adică să-şi îndeplinească mai întâi datoria de pietate faţă de părinţi prevăzută de lege. Isus nu neagă importanţa acestei îndatoriri, din contră îi dojeneşte pe cei care neglijează porunca lui Dumnezeu: „cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” (cf. Mc 7,10-13; Mt 15,3-6). Nu desfiinţează legea dar o desăvârşeşte. Însă aici sunt în joc cerinţele împărăţiei, care sunt înaintea oricărei îndatoriri umane, deşi nu le împiedică. Isus afirmă că vestirea împărăţiei este urgentă şi nu admite amânări. Împărăţia lui Dumnezeu are nevoie de lucrători acum şi nu doar atunci când părinţii celui chemat au murit deja. Dacă împărăţia nu este primită acum, dacă acum în momentul chemării nu ne convertim şi nu intrăm în noua viaţă a împărăţiei şi nu acceptăm imperativul „mergi şi vesteşte împărăţia lui Dumnezeu”, înseamnă că aparţinem lumii celor morţi. Înseamnă că aparţinem lumii acelora care nu au primit noua viaţă. Ei continuă „să îngroape morţii lor”. Hotărârea de a-l urma pe Isus trebuie să fie promptă, imediat ce am auzit chemarea. Nu există vreme de pierdut.

7. Cine pune mâna pe plug, să nu se uite înapoi

Isus prezintă un al treilea caz concret. Este vorba de cineva care, la fel ca primul, se oferă spontan să-l urmeze pe Isus, dar vrea mai întâi să-şi salute rudele, cum a făcut Levi cu prietenii săi (cf. Lc 5,27-32) sau cum i-a permis Ilie discipolului său Eliseu (cf. 1Rg 19,19-21): „Doamne, te voi urma, însă mai întâi lasă-mă să mă întorc să-mi iau rămas bun de la cei din casa mea!” Isus nu pare să se opună cererii acestuia dar îi răspunde cu un proverb: „Nimeni care pune mâna pe plug şi priveşte înapoi nu este vrednic de împărăţia lui Dumnezeu” (cf. Lc 9,61-62). În alte cuvinte, pare să-i spună: „Bine, mergi şi salută pe cine vrei, dar aminteşte-ţi că odată ce te-ai hotărât, nu te mai poţi întoarce înapoi”. Discipol al lui Isus este acela care nu se uită înapoi, nici pentru a vedea cu regret tot ce a lăsat în urmă, nici pentru a se complăcea de tot ce a realizat deja urmându-l pe Isus. Discipolul nu se apleacă asupra trecutului, ci se comportă asemenea apostolului Paul: „Uit cele din urma mea şi mă avânt către cele dinainte. Alerg spre scop, spre răsplata chemării de sus a lui Dumnezeu” (Fil 3,13-14).

8.  Cântarea psalmistului: Tu, Doamne, eşti partea mea de moştenire

Domnul este partea mea de moştenire şi izvorul fericirii adevărate. Cultul idolilor ameninţă continuu viaţa creştinului, de aceea ne rugăm cu psalmistul biblic: „Păzeşte-mă, Dumnezeule, pentru că îmi caut refugiu în tine! I-am spus Domnului: „Tu eşti Dumnezeul meu!” Domnul este partea mea de moştenire şi cupa mea cu sorţi, tu eşti acela care ai în mână soarta mea. Îl binecuvântez pe Domnul, care m-a sfătuit, la aceasta până şi noaptea mă îndeamnă inima. Îl am mereu în faţa ochilor pe Domnul; dacă el este la dreapta mea, nu mă clatin. De aceea, inima mea se bucură şi sufletul meu tresaltă de bucurie; ba chiar şi trupul meu se va odihni în siguranţă, deoarece nu vei lăsa sufletul meu în locuinţa morţilor, nici nu vei îngădui ca cel credincios al tău să vadă putrezirea. Tu îmi vei face cunoscută cărarea vieţii; în faţa ta sunt bucurii depline şi desfătări veşnice la dreapta ta” (Ps 15/16,1-2a şi 5.7-8.9-10.11 psalmul responsorial).

9. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule, tu ne-ai înfiat prin harul tău şi ne-ai făcut fii ai luminii: nu îngădui să fim învăluiţi de întunericul greşelii, ci păstrează-ne pururi în strălucirea adevărului.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 29 iunie 2019)

30 iunie 2019, 08:31