Cerca

Vatican News
Gesù inivia i discepoli Andate per le strade Duminica a XII-a de peste an (anul C): ”Voi cine spuneți că sunt eu?” 

Consideraţii omiletice la Duminica a XII-a de peste an (C): E timpul să ne pronunţăm

Tu, cine spui că este Isus? Cristos cere discipolilor ca declaraţiile lor în favoarea lui şi în favoarea altora, dar mai ales faptele lor, să fie semnate cu unica semnătură valabilă care este crucea.

(Vatican News – 23 iunie 2019) E Ziua Domnului. Sărbătoarea săptămânală a Paştelui este luminată de învierea lui Cristos, soarele dreptăţii lui Dumnezeu care luminează pe tot omul care vine în lume: „Domnul este tăria poporului său, cetate de scăpare pentru unsul său. Mântuieşte, Doamne, poporul tău, binecuvântează moştenirea ta, fii păstorul lui în veci!” (cf. Ps 27/28,8-9 Ant. la intrare). Evanghelia acestei duminici începe cu un sondaj de opinie efectuat de Isus în rândul discipolilor săi. Într-o zi, pe când se afla la o parte, în rugăciune, iar discipolii erau cu el, Isus le-a pus această întrebare: "Cine spun mulţimile că sunt eu?" Ei i-au răspuns: "«Ioan Botezătorul», alţii «Ilie», iar alţii că «a înviat unul dintre profeţii cei vechi»". El le-a spus: "Dar voi cine spuneţi că sunt?" Atunci, răspunzând, Petru a zis: "Cristosul lui Dumnezeu!" Dar el le-a interzis cu stricteţe să spună aceasta cuiva, zicând: "Fiul Omului trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei şi de cărturari, să fie ucis şi a treia zi să învie". Apoi le spunea tuturor: "Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze. Căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde, cine însă îşi va pierde viaţa pentru mine acela o va salva” (Lc 9,18-24). Aprofundăm în aceste consideraţii Evanghelia zilei.

1. Isus: „Voi cine spuneţi că sunt eu?”
Întrebările puse de Isus sunt două, însă una singură este esenţială şi pentru noi: „Voi cine spuneţi că sunt eu?”. Suntem invitaţi să chibzuim şi să răspundem în contextul de rugăciune al adunării duminicale. De răspunsul dat la această întrebare depinde viaţa noastră creştină. Cine este realmente Isus? Cine este Isus pentru mine? Este doar o obişnuinţă pe care o duc înainte, o tradiţie primită în familie dar la care m-am gândit prea puţin? Este o asigurare împotriva situaţiei imprevizibile care ar putea fi după moarte şi de care îmi este teamă, sau o întâlnire personală cu Isus Cristos? Cine este realmente Isus pentru mine? Răspunsul îl cunoaştem din Evanghelie, din predica apostolilor, din viaţa şi învăţătura sfinţilor, din catehismul Bisericii, din Crezul pe care îl recităm împreună la fiecare Liturghie duminicală. Dar este îndeajuns o declaraţie verbală? Fiecare generaţie ajunge la convingerea că trebuie să răspundă cu viaţa la această întrebare pe care nu o poate evita. Cine este Isus pentru mine? Se aşteaptă de la fiecare un răspuns personal conştient, maturizat în tăcere şi rugăciune, singur şi cu alţii. Credinţa interesează omul întreg şi îl face conştient de prezenţa lui Cristos în viaţa sa. Prin credinţa în Isus Cristos se realizează comuniunea cu Dumnezeu.

2. Tu eşti Cristosul lui Dumnezeu!
La întrebarea pusă de Isus: „Voi cine spuneţi că sunt eu?”, apostolul Petru, luminat de Duhul Tatălui, răspunde: „Cristosul lui Dumnezeu”, adică „Mesia lui Dumnezeu”. Răspunsul lui Petru este prompt şi corect. Însă, pentru a îndepărta orice concepţie politică sau revoluţionară cu privire la identitatea sa, Isus dezvăluie planul pe care Dumnezeu Tatăl îl are cu el: „Fiul Omului trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei şi de cărturari, să fie ucis şi a treia zi să învie” (Lc 9, 22). Ucenicii află că Învăţătorul lor trebuie să parcurgă drumul crucii care duce la plinătatea vieţii şi că toţi cei care îl urmează vor trebui să parcurgă acelaşi drum. Pentru a lămuri acestea, să vedem împrejurările în care s-a petrecut acest eveniment atât de revelator pentru Isus şi pentru discipoli. Apoi, ce înţelegem când spunem „Cristos”, ce înseamnă acel „trebuie”? Evangheliştii Marcu şi Matei precizează că evenimentul s-a petrecut lângă oraşul Cezareea lui Filip în nordul Palestinei, (cf. Mc 8,27; Mt 16,13). Luca nu menţionează locul, fie pentru că membrii comunităţii lui deja îl cunosc, fie pentru că există ceva mai profund ce trebuie descoperit. Momentul trebuie să fie foarte important, de vreme ce la început evanghelistul Luca arată că Isus „era singur în rugăciune, iar discipolii erau cu el” (Lc 9,18).

3. Isus era singur în rugăciune
Când evangheliştii notează că Isus se roagă, vor să marcheze momente importante din viaţă lui. Isus se retrăgea deseori în locuri solitare ca să se roage. Reînnoda zilnic legăturile de iubire faţă de Tatăl. S-a rugat în pustiu, s-a rugat pe munte; s-a rugat singur şi împreună cu discipolii pe care i-a învăţat cum să se roage. S-a rugat la începutul vieţii publice, s-a rugat înaintea pătimirii, s-a rugat pe cruce încredinţând sufletul în mâinile Tatălui. Se poate spune că deciziile lui Isus se formează în dialogul intens cu Dumnezeu. Rugăciunea îl ajută să facă încă un pas după voia Tatălui. Aşa s-a întâmplat la botezul în râul Iordan când a primit oficial misiunea de la Tatăl (cf. Lc 3,21-22), la fel şi înainte de alegerea celor doisprezece apostoli, când a petrecut toată noaptea în rugăciune (cf. Lc 6,12). Astăzi îl aflăm pe Isus „singur în rugăciune, iar discipolii erau cu el” (Lc 9,18). Isus se roagă înainte de a-i întreba ce cred despre el. Este un moment revelator. Sosise timpul ca ucenicii să răspundă şi nu doar să pună întrebări şi să ceară lămuriri. Isus vrea ca toţii să se decidă conştient şi responsabil în privinţa lui.

4. Două întrebări, un singur răspuns
Isus le pune două întrebări: vrea să ştie de la discipoli ce gândeşte lumea despre el, dar mai ales ce gândesc ei. Cea care contează este a doua întrebare: „Dar voi cine spuneţi că sunt eu?” şi nu ce spune lumea, ce susţin teologii, ce stă scris în cărţi. Trebuiau clarificate relaţiile dintre discipoli şi Isus. Prima întrebare serveşte doar să deschidă subiectul şi să scoată mai bine în evidenţă răspunsul lor. Ei nu sunt ca ceilalţi. Ei sunt aceia cărora le-a fost dat să cunoască tainele împărăţiei (cf. Lc 8,10). L-au văzut şi auzit pe Isus iertând păcatele (cf. Lc 5,20; 7,48), l-au auzit spunând că este mirele (cf. Lc 5,34-35), au fost de faţă când săvârşea minuni şi când predica împărăţia lui Dumnezeu, au auzit răspunsul dat trimişilor lui Ioan Botezătorul (cf. Lc 7,22-23) în care dezvăluia cine este. Când ucenicii îl aud pe Isus întrebând: „Voi cine spuneţi că sunt eu?”, pentru ei nu există alt răspuns decât acela pe care Petru îl dă în numele tuturor: „Cristosul lui Dumnezeu”. În alte cuvinte, „Tu eşti Mesia cel aşteptat, Mântuitorul pe care Dumnezeu l-a uns pentru o misiune. Cuvântul grecesc „Cristos” este traducerea din limba ebraică a cuvântului „Mesia” şi înseamnă „cel uns” pentru o misiune. Înţelegem că titlul „Cristos” nu este un nume propriu dar indică o sarcină, o misiune de îndeplinit. Acum discipolii au recunoscut că Isus ca „Mesia” are o misiune. Dar înţeleg ei oare ce înseamnă în mod concret această misiune? Cu siguranţă, nu. De aceea Isus le porunceşte să nu vorbească despre aceasta.

5. Deocamdată nu vorbiţi!
Isus explică motivul pentru care discipolii nu trebuie să dezvăluie cuiva că el este Cristos, adică Mesia. Apoi precizează că „Fiul omului trebuie să sufere multe… „. Aceasta este prima vestire solemnă a patimii. Anunţul este strâns legat de mărturisirea lui Petru pe care Isus o completează, dezvăluind ce înseamnă pentru el în acea situaţie concretă a fi „Cristos”. Evanghelistul Luca nu menţionează reacţia lui Petru când a auzit că Isus trebuie să sufere (cf. Mc 8,32; Mt 16,22). Totuşi, din atitudinea discipolilor reiese clar că pentru ei Isus este Mesia, dar nu se gândesc nici pe departe la suferinţă. Altul era Mesia la care se aşteptau. După Paşti îl vor mărturisi pe Isus ca Domn şi Cristos, dar atunci vor da cuvântului „Cristos” înţelesul complet. În orice caz, acum au făcut un pas înainte. Isus este Mesia, „Cristosul lui Dumnezeu”, aşa cum mărturisise Petru, dar un Mesia care trebuie să sufere. Petru şi ceilalţi discipoli nu se aşteptau asta. De aceea Isus le interzice să vorbească. Nu pot să anunţe pe cineva despre care nu ştiu cine este. Trebuie mai întâi să fie puşi în situaţia de a chibzui, dacă vor să accepte sau nu un Mesia care suferă. Apoi, după ce vor fi tras concluziile pentru viaţa lor, vor putea vorbi şi altora despre Isus ca Mesia lui Dumnezeu.

6. Cristos trebuie să sufere şi a treia zi să învie
Anunţându-şi pătimirea Isus spune că „trebuie” să sufere şi a treia zi să învie. Ce înseamnă acest „trebuie”? Cine impune acest mod de a trăi? Acel „trebuie” îi arată lui Isus calea voită de Dumnezeu, care este întotdeauna o cale de mântuire. Isus a înţeles aceasta pe când se ruga. Acum în contextul împotrivirilor din partea autorităţilor religioase, îi este limpede că dacă vrea să-şi împlinească misiunea de Mesia va trebui să înfrunte suferinţa, refuzul, moartea. Dumnezeu Tatăl cere ca Fiul să renunţe la sine şi să facă din viaţa sa un dar; să-şi piardă viaţa pentru a înfăptui lucrarea de mântuire ca Mesia; să nu se ruşineze de cuvântul lui Dumnezeu pe care îl vesteşte. Isus acceptă toate cu încredere deoarece ştie că drumul lui Dumnezeu nu sfârşeşte niciodată în moarte dar totdeauna în viaţă. De aceea adaugă: „Fiul omului trebuie să învie a treia zi”, adică Dumnezeu îi va reda viaţa şi va duce la bun sfârşit lucrarea mântuirii. Acest drum îl va face să treacă de la „Fiul omului care trebuie să sufere multe” la „Fiul omului care într-o zi se va întoarce în gloria sa şi în cea a Tatălui, după ce se va fi aşezat la dreapta lui Dumnezeu şi va fi primit „putere, slavă şi împărăţie” de la Tatăl (cf. Dan 7,13-14; Lc 22,27; 22,69).

7. O cruce de purtat zilnic
Ascultând prima vestire a pătimirii lui Isus (cf. Lc 9,22), suntem chemaţi să luăm o hotărâre personală. Drumul crucii stă în faţa tuturor acelora care vor să fie discipoli ai lui Isus: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze!” (Lc 9,23). Discipolii înţeleg din cuvintele lui Isus cum trebuie să dea mărturie despre drumul său de moarte şi de viaţă. Primul imperativ este „să renunţe la sine”, să înceteze de se gândi la ei înşişi. După moartea şi învierea lui Isus comunitatea creştină a explicat asta prin expresia: „să-şi ia zilnic crucea”. Nu se spune să ia crucea lui Isus, dar crucea proprie, personală. Nu este vorba de o cruce ornamentală, ci de acel cumul de suferinţe personale care sunt inerente fiecărui discipol al lui Cristos. Crucea lui Cristos înseamnă jertfă din iubire. Dacă cineva nu are crucea pe umeri, nu face nici un pas pe urmele lui Isus. Credinţa în Cristos se traduce în viaţa de fiecare zi. Ea se schimbă precum bancnotele mari în bani mărunţi pentru cheltuielile zilnice. Nu se cer declaraţii pompoase ce „marchează o dată istorică” sau „o cotitură decisivă”. Domnul vrea de la noi să semnăm zilnic prezenţa la serviciu cu o cruce. Nu putem semna în locul altuia.

8. Disponibilitate totală
Crucea poate să comporte şi disponibilitatea de „a-şi pierde viaţa”. În alte cuvinte, discipolul trebuie să fie dispus chiar la martiriul: „Căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde, cine însă îşi va pierde viaţa pentru mine, acela o va salva” (Lc 9,24). Isus cere discipolilor o angajare totală. Le cere curajul să reziste în momentele încercării şi să nu se ruşineze de el nici de cuvintele lui (cf. Lc 9,26). Asta se poate întâmpla înaintea tribunalelor în timpul persecuţiilor (cf. Lc 21,12-13), dar şi în viaţa normală de fiecare zi. Cristos cel răstignit pe care îl mărturisim, trăirea misterului său de moarte este „scandal pentru iudei şi nebunie pentru păgâni” (cf. 1Cor 1,23). Cine nu crede în Cristos Isus nu poate înţelege că viaţa sa este adevărata cale de mântuire. Înţeleg asta doar aceia cărora le este dat. La aceştia se referă Isus când spune că „sunt unii dintre cei de faţă care nu vor gusta moartea până când nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu” (Lc 9,27). Ei cred în valorile învăţate de Isus cu preţul vieţii şi ştiu că ele sunt unicul mod de a-şi salva propria viaţă. Întrevăd că chiar toate bogăţiile lumii nu ajută la nimic, căci „ce-i foloseşte omului dacă a câştigat lumea întreagă, dar se pierde sau se ruinează pe sine?” (Lc 9,25). Discipolii îşi dau seama că, primindu-l şi mărturisindu-l pe Isus, trăiesc experienţa împărăţiei lui Dumnezeu. Cine îl primeşte şi îl mărturiseşte pe Isus Cristos percepe cu ajutorul credinţei intrarea silenţioasă, lentă, eficace şi transformatoare a împărăţiei lui Dumnezeu în istorie şi în propria viaţă.

9. Proiectul „Crucea” face parte din trăirea creştină
Urmarea lui Cristos pe drumul crucii este pentru toţi ucenicii şi nu doar pentru grupuri particulare sau vocaţii speciale. Proiectul „Crucea” nu-i rezervat unor persoane excepţionale şi în împrejurări extraordinare. Crucea este metrul cu care se măsoară generozitatea fiecărui creştin în urmarea lui Cristos. Fiecare va şti cum să răspundă la cuvintele lui Isus în momentele normale ale vieţii. Asta înseamnă coerenţă, corespundere între ceea ce spunem şi ceea ce facem. Înseamnă fidelitate şi curajul de a accepta toate urmările credinţei. Înseamnă curajul de a transforma împotrivirile şi greutăţile pe care le întâmpinăm într-o iubire dăruitoare, concretă: cu simplitate şi fără ostentaţie, în casă, la locul de muncă, în relaţiile de familie, în societate. Proiectul „Crucea” consistă în a identifica existenţa noastră în cea a lui Cristos răstignit şi înviat pentru noi. Creştinul se străduieşte să transforme continuu orice faptă a sa în daruri de har pentru alţii. Se străduieşte să fie cât mai mult în serviciul altora în tăcere şi cu smerenia Învăţătorului.

10. Se recomandă semnătura descifrabilă
Să aţintim privirea încă o dată pe chipul lui Cristos cel Răstignit. Vom beneficia de promisiunea făcută de Dumnezeu prin profetul Zaharia: „Voi revărsa asupra casei lui David şi asupra locuitorilor Ierusalimului un duh de îndurare şi de implorare şi vor privi la mine, pe care l-au străpuns; îl vor jeli cum se jeleşte singurul fiu şi-l vor plânge amar cum se plânge amar întâiul născut… În ziua aceea, va fi un izvor deschis pentru casa lui David şi pentru locuitorii Ierusalimului, pentru păcat şi pentru întinare” (Zah 12,10; 13,1). Toate mângâierile vin de la acel om străpuns care a marcat cu semnul crucii iubirea sa pentru toţi oamenii. Crucea lui Cristos este documentul credibil, lesne de citit şi capabil să schimbe toate. Cuiele răstignirii sunt mai convingătoare decât toate semnele de exclamare şi decât toate citatele docte. Trebuie să privim la „Acela pe care l-au străpuns” pentru a înţelege ce înseamnă a se pronunţa în favoarea cuiva. În subsolul unor acte birocratice se recomandă: „Semnătură descifrabilă”. Cristos Isus cere de la ucenici ca declaraţiile lor pentru el şi cele în favoarea altora, dar mai ales faptele, să fie semnate cu singura semnătură descifrabilă şi valabilă: crucea.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 21 iunie 2019)

 

22 iunie 2019, 11:23