Consideraţii omiletice la Duminica a V-a a Paştelui (C): Porunca iubirii fraterne

(Vatican News – 19 mai 2019) E Ziua Domnului. Suntem în timpul liturgic al Paştelui. De învierea lui Cristos se bucură cerurile şi pământul. Liturghia duminicală invită credincioşii la bucurie pentru viaţa nouă dobândită prin tainele pascale, căci am fost eliberaţi de tristeţea păcatului şi a morţii: „Cântaţi-i Domnului un cântec nou, pentru că a făcut lucruri minunate; Domnul şi-a descoperit dreptatea înaintea neamurilor” (cf. Ps 97/98,1-2 Ant. la intrare). Suntem invitaţi să cântăm cu gura dar mai ales cu viaţa, păzind porunca cea nouă dăruită de Isus în ajunul pătimirii. Evanghelia zilei este de la sf. Ioan. Textul este scurt, dar semnificativ. Isus vorbeşte despre glorificarea Fiului omului, apoi anunţă plecarea din această lume la Tatăl şi le dă discipolilor porunca nouă a iubirii reciproce, aşa cum El însuşi a practicat-o. Evanghelistul arată că pentru Isus, dăruirea de sine înseamnă glorificare, că glorificarea este strâns legată de patima sa şi că pătimirea este începutul glorificării. De fapt, la Cina cea de Taină, în momentul în care Iuda iese din Cenacol, Isus face această afirmaţie: "Acum a fost glorificat Fiul Omului şi Dumnezeu a fost glorificat în el, iar dacă Dumnezeu a fost glorificat în el, şi Dumnezeu îl va glorifica în el însuşi şi-l va glorifica îndată”. Înţelegem din aceste cuvinte că Isus a fost preamărit nu doar după pătimire, prin învierea din morţi, dar că glorificarea sa a început tocmai cu pătimirea. În ea Isus manifestă gloria sa care este gloria iubirii generoase. Apoi le anunţă discipolilor plecarea sa: „Copilaşi, încă puţin mai sunt cu voi”. Dar pentru a-i face să înţeleagă că nu-i va părăsi şi va continua să fie prezent în mijlocul lor într-un alt mod, Isus le-a zis: „Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii! Aşa cum eu v-am iubit pe voi, aşa să vă iubiţi unii pe alţii! Prin aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei: dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii" (cf. In 13,31-33a.34-35 Evanghelia zilei). În aceste consideraţii aprofundăm Evanghelia şi celelalte două lecturi duminicale.

1. Cuvinte memorabile: testamentare

Asemenea patriarhilor din vechime, Isus se adresează discipolilor, numindu-i „copilaşi”. Sunt cuvinte ce izvorăsc din inimă şi merg direct la inimă doar în momentele de despărţire. Ultimele cuvinte rămân întipărite adânc în memorie, de aceea se spune că sunt cuvinte memorabile. Plecarea într-o mare călătorie este întotdeauna caracterizată de emoţii dar acestea sunt mai puternice, când plecarea este definitivă. Isus însuşi a trăit această stare sufletească într-o atmosfera este de mare intensitate. În preajma plecării pe drumul crucii Isus le-a destăinuit ucenicilor gândurile inimii sale. Evanghelistul Ioan aminteşte că „înainte de sărbătoarea Paştelui, ştiind Isus că îi venise ceasul ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit” (In 13,1). În timpul cinei pascale Isus s-a ridicat şi a spălat picioarele apostolilor. Aşezându-se iarăşi la masă le-a spus că a dorit prin asta să le de-a exemplu. Dacă el, Domnul şi Învăţătorul le-a spălat picioarele, atunci şi ei trebuie să spele picioarele unii altora. Între dezvăluirea de către Isus a trădării lui Iuda şi prezicerea renegării lui Petru, Domnul pronunţă acele cuvinte testamentare care vor lumina viaţa discipolilor după plecarea lui. Apostolul Ioan  martorul apropiat al acelei ore, a păstrat cu grijă, ca într-un scrin, cuvintele lui Isus. Ele sunt o adevărată comoară pentru cei care vor crede în el.

2. Deschiderea testamentului lui Isus

Astăzi Biserica deschide această comoară şi dă citire pentru noi testamentului lăsat de Isus (cf. In 13,31-33a.34-35). Acele cuvinte testamentare sunt consemnate în cea de-a patra Evanghelie. Ea a fost scrisă pentru discipolii din toate timpurile, deci şi pentru noi, cu scopul declarat: „ca să credem că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând să avem viaţă în numele lui” (cf. In 20,31). Dăruită de Isus în ajunul pătimirii, porunca iubirii fraterne apare ca regula de bază a comunităţii pentru timpul absenţei lui. Isus îi avertizase deja că va fi un timp caracterizat de ură şi împotrivire din partea lumii. „Amintiţi-vă cuvântul pe care vi l-am spus: «Nu este servitorul mai mare decât stăpânul său». Dacă m-au persecutat pe mine, vă vor persecuta şi pe voi; dacă au ţinut cuvântul meu, îl vor ţine şi pe al vostru” (cf. In 15,20). În acest context de ostilitate, iubirea reciprocă a discipolilor va fi locul în care se realizează prezenţa lui Cristos înviat. Nu le spune: „Iubiţi-mă pe mine”, ci „să vă iubiţi unii pe alţii” (In 13,34). „Unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, sunt şi eu acolo în mijlocul lor" (Mt 18,20).

3. Porunca iubirii fraterne

Isus dăruieşte ucenicilor porunca iubirii fraterne. Ea are ca măsură şi model de inspiraţie iubirea lui Isus: „Aşa cum eu v-am iubit pe voi, aşa să vă iubiţi unii pe alţii!”. Prin urmare, iubirea discipolului provine de la Isus care ne-a iubit până la dăruirea de sine. „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi” (In 15,13). Pentru a-l putea iubi pe aproapele e nevoie să rămânem uniţi cu inima lui Isus în Euharistie pentru a sorbi din ea forţa iubirii. Dacă nu primim iubirea lui Isus, nu suntem în stare să-i iubim pe semenii noştri cu aceeaşi iubire cu care Isus ne iubeşte: „În aceasta am cunoscut iubirea: el şi-a dat viaţa pentru noi. La fel şi noi trebuie să ne dăm vieţile pentru fraţi” (cf. 1In 3,16). Trebuie să primim ca să putem da. Putem să ne iubim cu adevărat unii pe alţii, pentru că Isus ne-a iubit. Şi nu-i vorba doar de un simplu exemplu de iubire. Când iubirea lui Isus este primită, ea devine izvor de daruri, trezeşte iubire, dăruieşte viaţă. Iubirea lui Isus arată porunca şi măsura iubirii. Putem să ne iubim între noi în mod sincer, numai dacă credem cu tărie că Domnul ne iubeşte. Iubirea lui Isus devine astfel motivul şi raţiunea iubirii fraterne. Faptul că am fost iubiţi de Cristos face posibilă iubirea fraternă şi obligă la frăţietate. Această idee este prezentă în toată Biblia. Legământul oferit de Dumnezeu cere fraternitate iar frăţietatea înseamnă fidelitate faţă de legământ. În acest sens viaţa creştină este înţeleasă ca o trăire a vieţii lui Cristos. Discipolul tinde spre desăvârşirea iubirii încât să poată spune: „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi ceea ce trăiesc acum în trup, trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pentru mine” (Gal 2,20).

4. O singură poruncă: distinctivul creştinului

Multe şi felurite sunt atitudinile în care Dumnezeu îşi manifestă voinţa sa, dar una singură este logica ce le inspiră pe toate. Poruncile nu sunt decât manifestarea poruncii iubirii. În toată tradiţia biblică legea lui Dumnezeu este considerată ca un dar ce corespunde chemării noastre profunde. Este o cale de viaţă şi o făclie pentru paşii noştri. Iubirea fraternă ca revelaţie a lui Dumnezeu înseamnă pentru om mişcare, viaţă, ieşire din închiderea urii, ieşire din egoism, pentru a respira cu plămânii plini. Iubirea fraternă este dovada decisivă că suntem vii: „Noi ştim că am trecut de la moarte la viaţă pentru că îi iubim pe fraţi. Cine nu iubeşte, rămâne în moarte” (1In 3,14). Asta înseamnă că porunca sau poruncile Tatălui nu trebuie văzute ca un ordin de executat, ci ca o menire de împlinit pentru ca să avem viaţă din belşug. Iubirea reciprocă este distinctivul discipolilor lui Isus, cartea lor de vizită în toate timpurile: „Din aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei, spune Domnul, „dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii”. Însă, pentru ca  iubirea fraternă să se asemene cu cea a lui Cristos, ea trebuie să izvorască din gratuitate: trebuie să fie o iubire gratuită ce tinde la reciprocitate şi la îmbrăţişarea tuturor oamenilor.

5. O iubire deschisă spre toţi oamenii

Iubirea este creştină atunci când rămâne deschisă spre toţi oamenii. Astăzi vedem că apostolii Paul şi Barnaba ţin cont de această învăţătură a lui Isus. După încheierea primei lor călătorii misionare ei se întorc să viziteze comunităţile întemeiate de curând între păgâni pentru a le încuraja să persevereze în alegerea lor. Apostolii nu ascund faptul că vor avea de întâmpinat dificultăţi şi împotriviri. Ei au întărit inimile discipolilor şi i-au încurajat să rămână statornici în credinţă, spunând: "Trebuie să trecem prin multe necazuri, ca să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu". Au hirotonit prezbiteri în fiecare comunitate şi, după ce s-au rugat şi au postit, i-au încredinţat Domnului în care crezuseră. Apoi s-au îmbarcat pentru Antiohia. Când au ajuns acolo, au adunat comunitatea şi au relatat tot ceea ce făcuse Dumnezeu cu ei şi cum le-a deschis şi păgânilor poarta credinţei ( cf Fap 14,21b-27 prima lectură). Stilul misionar al apostolului are la bază iubirea lui Isus, gratuită şi universală. Ea îi îmbrăţişează pe toţi, fără nici o deosebire de neam sau religie.

6. Noutatea poruncii

Isus spune că porunca iubirii fraterne pe care o dă este una „nouă”. „Nouă”, pentru că aduce ceva neaşteptat şi surprinzător. „Nouă”, aşa cum Isus este „nou”. În Isus s-au manifestat şi ne-au fost comunicate „lărgimea şi lungimea, înălţimea şi profunzimea” şi noutatea surprinzătoare a vieţii lui Dumnezeu (cf. Ef 3,17-19). Este „nouă”, pentru că deschide o lume complet reînnoită; „nouă”, încât devine semnul prefigurativ al „unui cer nou şi al unui pământ nou” despre care se vorbeşte în cartea Apocalipsului (cf. Ap 21,1-5 lectura a doua). Apostolul Ioan contemplă Biserica, mireasa lui Cristos, în strălucirea gloriei eterne, unde Dumnezeu domneşte şi pregăteşte pentru omenirea răscumpărată fericirea fără de sfârşit: „Eu, Ioan, am văzut un cer nou şi un pământ nou, căci cerul dintâi şi pământul dintâi au trecut, iar marea nu mai este. Şi am mai văzut cetatea cea sfântă, Ierusalimul cel nou, coborând din cer de la Dumnezeu” (Ap 21,1-2). Este exprimată aici ideea că numai Dumnezeu poate face lucruri cu adevărat „noi”. Omul biblic şi-a dat seama că noutatea adevărată depinde de iniţiativa lui Dumnezeu: „Ceea ce a fost va mai fi şi ceea ce s-a făcut se va mai face: nu este nimic nou sub soare. Ar putea fi un lucru despre care să se spună: „Iată, acesta este nou!”, dar el a fost deja în vremurile care au fost înaintea noastră” (cf. Qoh 1,1-9). Oamenii nu reuşesc să facă nimic cu adevărat diferit. Au loc multe dezbateri şi se fac multe promisiuni, dar la sfârşit rămân mereu aceleaşi lucruri: de la o stăpânire la alta, de la o sclavie la o altă sclavie, de la un mit la altul.

7. „Cer nou şi pământ nou” în epoca globalizării

Noutatea adevărată este cu putinţă numai în ascultarea faţă de Domnul şi în primirea darului său. Reînnoirea globală a lumii (cer şi pământ) şi a convieţuirii („Ierusalimul cel nou”) este lucrarea lui Dumnezeu. În mod obişnuit, în cartea Apocalipsului Dumnezeu nu vorbeşte, ci alţii vorbesc în numele lui. Însă, în fragmentul Liturghiei de azi, Dumnezeu ia cuvântul şi se adresează direct. Înseamnă că vrea să spună lucrul cel mai important dintre toate. Atunci Ioan a auzit un glas puternic de la tron, spunând: "Iată cortul lui Dumnezeu împreună cu oamenii! El va locui împreună cu ei, iar ei vor fi poporul lui şi el, Dumnezeu cu ei, va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor, iar moarte nu va mai fi. Nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut". Cel care şade pe tron a zis: "Iată, le fac pe toate noi!" Visul omului de a vedea o reînnoire la scara globală nu este destinat să rămână o utopie, dar este o realitate concretă, posibilitate ce, într-un anume fel, se conturează deja în lumea reală. Reînnoirea nu se va realiza doar în viitor, pentru că Domnul spune: „le fac pe toate noi”. Dacă plinătatea este viitoare, posibilitatea anticipării este un fapt actual. Cine are darul credinţei, reuşeşte să întrevadă, în pofida tuturor contradicţiilor, noutatea lui Dumnezeu deja anticipată „în mic”, fugitiv şi provizoriu, aşa cum la lumina farurilor unei maşini, se pot vedea porţiuni de stradă ale unui drum încă lung. Totuşi, este vorba de experienţe reale, liniştitoare şi pline de promisiuni: experienţa prieteniei cu Dumnezeu; experienţa unor noi posibilităţi de fraternitate şi solidaritate; experienţa bucuriei şi a unei vieţi simple.  Sunt trei obiective ale acelei noutăţi pe care numai Dumnezeu o poate dărui şi pe care viziunea din Apocalips  încearcă să o descrie în imagini simbolice.

8. Cântarea psalmistului

Este frumos a-l lăuda pe Domnul cu o laudă perenă, cum îşi promite psalmistul biblic. „Voi binecuvânta în veci numele tău, Doamne, Dumnezeul meu! Domnul este îndurător şi plin de dragoste, el este îndelung răbdător şi plin de îndurare; Domnul este bun faţă de toţi, el îşi arată dragostea faţă de orice făptură. Să te laude pe tine, Doamne, toate lucrările tale şi credincioşii tăi să te binecuvânteze; să facă cunoscută gloria domniei tale şi să vorbească despre puterea ta! Credincioşii tăi să facă cunoscute tuturor oamenilor faptele puterii tale şi gloria plină de strălucire a domniei tale. Împărăţia ta este împărăţia tuturor veacurilor şi stăpânirea ta va dăinui din generaţie în generaţie” (Ps 144/145,8-13 psalmul responsorial).

9. Rugăciunea Bisericii

Atotputernice, veşnice Dumnezeule, actualizează necontenit în noi sacramentul pascal, pentru ca cei pe care ai binevoit să-i reînnoieşti prin sfântul Botez, întăriţi de ajutorul tău, să aducă multe roade, şi să ajungă la bucuriile vieţii veşnice.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 18 mai 2019)