Cerca

Vatican News
2019.05.05 Vangelo di domenica Consideraţii omiletice la Duminica a III-a a Paştelui (C): Paştele în viaţa zilnică 

Consideraţii omiletice la Duminica a III-a a Paştelui (C): Paştele în viaţa zilnică

Cine a făcut Paştele continuă să trăiască în speranţă şi în aducere de mulţumire pentru darul reînnoit al vieţii în armonie cu Dumnezeu. Isus a murit şi a înviat pentru ca nimeni să nu rămână singur în suferinţele sale, în păcatele sale, în neliniştile şi în tulburările sale.
Consideraţii omiletice la Duminica a III-a a Paştelui

(Vatican News – 5 mai 2019) E Ziua Domnului. Suntem în a treia duminică a Paştelui şi în prima duminică a lunii mai. Liturghia duminicală ne cheamă la preamărirea lui Dumnezeu: „Strigaţi de bucurie lui Dumnezeu, voi, toţi locuitorii pământului! Cântaţi gloria numelui său, daţi-i glorie prin laudele voastre! Aleluia” (Ps 65/66,1-2 Ant. la intrare). De pe tot pământul se înalţă o simfonie de glasuri ce preamăresc splendoarea lucrării lui Dumnezeu în natură şi mai cu seamă în istorie. Psalmistul aminteşte binefacerile lui Dumnezeu care cu braţ puternic a eliberat poporul din sclavia Egiptului, l-a făcut să treacă teafăr prin Marea Roşie, să străbată pustiul Sinai şi să ajungă dincolo de râul Iordan în Ţara Făgăduinţei. Amintirea acestor fapte prodigioase petrecute în istorie a susţinut mereu speranţa poporului biblic că Domnul va continua să facă şi în viitor ceea ce a săvârşit în trecut. Poporul recunoscător este hotărât să ţină promisiunile făcute în momentele de strâmtorare şi să-i aducă Domnului jertfe de laudă şi de mulţumire pentru darul minunat al libertăţii.

1. Euharistia: aducere de mulţumire

După ce am luat parte încă o dată la tainele pascale, nu putem uita cu uşurinţă că am fost eliberaţi nu din sclavia Egiptului, dar de povara păcatului şi a morţii. Drept urmare, cine a făcut Paştele continuă să trăiască în speranţă şi în aducere de mulţumire pentru darul reînnoit al vieţii în armonie cu Dumnezeu. Iar cine îi mulţumeşte lui Dumnezeu, recunoaşte implicit iubirea sa milostivă şi puterea sa şi de aceea se simte în siguranţă. Aducerea de mulţumire atrage binefacerile Domnului. Să ne gândim doar la episodul vindecării celor zece leproşi care ieşind în întimpinarea  lui Isus strigau: "Isuse, Învăţătorule, îndură-te de noi!" Şi, în timp ce mergeau, s-au curăţat. Unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors preamărindu-l pe Dumnezeu cu glas puternic şi s-a prosternat la picioarele lui Isus, mulţumindu-i; iar acesta era samaritean. Atunci Isus a spus: "Oare nu s-au curăţat zece? Unde sunt ceilalţi nouă? Nu s-a găsit cine să se întoarcă şi să-l preamărească pe Dumnezeu decât acest străin?" Apoi i-a zis: "Ridică-te şi mergi! Credinţa ta te-a mântuit" (cf. Lc 17,15-19). Preamărirea lui Dumnezeu întru aducere de mulţumire este izvor de mântuire.

2. Doamne, în veci te voi lăuda!

Domnul înviat este prezent acum în Biserică, mai ales în taina Euharistiei. În Euharistie noi îl recunoaştem pe Cristos cel răstignit şi înviat care ne însoţeşte în pelerinajul nostru în lume. Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie la care participăm este o jertfă de mulţumire adusă Tatălui, o binecuvântare prin care Biserica îşi exprimă recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru toate binefacerile lui, pentru tot ceea ce El a săvârşit prin creaţie, răscumpărare şi sfinţire. Euharistie înseamnă, în primul rând, „aducere de mulţumire”. Prin Cristos, Biserica poate să ofere jertfa de laudă întru aducere de mulţumire pentru toate lucrurile bune, frumoase şi drepte pe care le-a făcut Dumnezeu în creaţie şi în omenire. Prin aceasta ea se uneşte cu uneşte cu Liturghia cerească despre care se vorbeşte în cartea Apocalipsului. Fiind în extaz într-o zi de duminică Ioan, văzătorul din insula Patmos, a auzit un glas de îngeri mulţi care înconjurau tronul, fiinţele şi bătrânii care spuneau cu glas tare: „Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi binecuvântarea”. Toată făptura care este în cer şi pe pământ, sub pământ şi în mare şi toate câte sunt în acestea, le-a auzit zicând: „Celui ce şade pe tron şi Mielului să-i fie binecuvântare, cinste, slavă şi putere în vecii vecilor!” Şi cele patru fiinţe spuneau: „Amin!” Iar bătrânii s-au aruncat cu faţa la pământ şi s-au închinat (cf. Ap 5,11-14 lectura a doua). În acest cor al creaţiei cosmice glasul fiecărui participant la sfânta Liturghie rămâne personal şi neconfundabil: „Te preamăresc, Doamne, pentru că m-ai eliberat şi n-ai lăsat pe duşmanii mei să râdă de mine. Doamne, tu m-ai scos din locuinţa morţilor, tu mi-ai redat viaţa, ca să nu cobor în mormânt. Cântaţi Domnului, voi credincioşii lui, măriţi prin laudele voastre numele lui cel sfânt! Căci mânia lui ţine numai o clipă, dar îndurarea lui ţine toată viaţa. Seara ne stăpâneşte plânsul, iar dimineaţa se revarsă bucuria. Ascultă-mă, Doamne, ai milă de mine! Doamne, ajută-mă! Mi-ai schimbat plânsul în veselie, Doamne Dumnezeule, eu pururi te voi lăuda!” (Ps 29/30,2.4-6.11-12a.13b psalmul responsorial).

3. Paştele continuă în Biserică

Trecerea de la moarte la viaţa nouă împreună cu Cristos cel înviat continuă în viaţa Bisericii. Desigur, trebuie să ne fie cât se poate de clar că Isus, ca Fiu al lui Dumnezeu şi Domn înviat din morţi, nu este legat de niciuna dintre zile, pentru că toate îi aparţin, dar a ales una pentru a învia. În această zi discipolii săi obişnuiesc să se adune pentru a consolida credinţa lor în El. Experienţa dovedeşte că înafara adunării duminicale cu greu cineva poate să-şi păstreze şi să-şi maturizeze propria credinţă. Credinţa se menţine şi creşte atunci când este mărturisită. Vestea învierii Domnului trebuie purtată tuturor oamenilor. Paştele este un dar ce nu poate fi trăit în solitudine. Isus a murit şi a înviat pentru ca nimeni să nu rămână singur în suferinţele sale, în păcatele sale, în neliniştile şi în tulburările sale. Vom vedea toate acestea în frumoasa Evanghelie a zilei, care propune o apariţie a lui Isus pe malul lacului din Galileea (cf. In 21,1-19). Este ultimul capitol al Evangheliei după sf. Ioan. Pericopa cuprinde trei tablouri sau scene: întâlnirea cu Isus şi pescuirea minunată; masa cu Domnul înviat; dialogul dintre Isus şi Simon Petru. Amănuntele povestirii sunt sugestive şi conţin înţelesuri profunde. Isus se manifestă apostolilor în mod discret, nu în gloria sa de înviat, ci în modul cel mai firesc al vieţii lor zilnice.

4.  Întâlnirea cu Isus şi pescuirea minunată

La câteva zile după învierea lui Isus, ucenicii s-au întors la meseria de dinainte, căci trebuiau să-şi câştige pâinea de toate zilele. Erau împreună Simon Petru, Toma, adică Geamănul, Natanael din Cana Galileii, fiii lui Zebedeu şi alţi doi dintre ucenicii lui. Simon Petru le-a zis: „Mă duc să pescuiesc”. I-au zis ceilalţi: „Mergem şi noi cu tine”. Au plecat şi s-au urcat în luntre. În noaptea aceea nu au prins nimic. Dimineaţă, Isus a apărut pe ţărm, dar ucenicii nu au ştiut că este Isus. Isus le-a zis: „Fiilor, aveţi de mâncare ceva peşte?” Ei au răspuns: „Nu!” Le-a zis el: „Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a luntrii şi veţi prinde”. Au aruncat mreaja şi de data aceasta nu puteau să o tragă de mulţimea peştilor. Atunci ucenicul pe care îl iubea Isus i-a zis lui Petru: „E Domnul!” Petru, auzind că este Domnul şi-a pus haina, căci nu avea nimic pe el, şi a sărit în apă. Ceilalţi ucenici au venit cu luntrea, pentru că erau departe de ţărm, ca la o sută de metri, şi trăgeau mreaja cu peşti. De multe ori acest fapt din Evanghelie se întâmplă în circumstanţe diferite şi în viaţa noastră. Am aruncat de atâtea ori năvodul într-o anumită parte a bărcii şi a fost în zadar, căci nu am prins nimic. Am căutat soluţia la problemele vieţii într-o anumită direcţie, trudind şi făcând mereu de capul nostru fără să ţinem cont de sfatul cuiva. Isus ne spune fiecăruia: „Aruncă năvodul în partea cealaltă, caută în altă parte sau într-un alt mod! Fii mai calm şi pune-ţi încrederea în mine! Caută cu credinţă şi roagă-te şi vei afla ceea ce ai căutat până acum în zadar cu toată iscusinţa ta”.

5. Masa pregătită de Isus: veniţi şi mâncaţi!

Când au venit la ţărm, au văzut jar pus jos, peşte deasupra şi pâine. Isus le-a zis: „Aduceţi din peştii pe care i-aţi prins acum”. Simon Petru a urcat în luntre şi a tras mreaja la ţărm, plină cu o sută cincizeci şi trei peşti mari şi cu toate că erau atâţia nu s-a rupt mreaja. Numărul peştilor are aici o valoare simbolică. Se referă probabil la speciile de peşti care se credea că se găsesc în Marea Tiberiadei. Asta vrea să spună că în năvod erau toate speciile de peşti. Dar poate evanghelistul are în gând un adevăr mai important. Năvodul pe care apostolii îl vor arunca de acum în marea lumii are menirea să adune tot felul de peşti: oameni de orice rasă, popor şi naţiune. Se vor adeveri cele spuse de Isus înainte de pătimire: „iar eu, când voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la mine" (In 12,32). Apoi, mare a fost surpriza ucenicilor, constatând că Isus însuşi pregătise deja pentru ei peşte şi pâine.  Domnul înviat păstrează bucuria de a servi. Scena este simplă şi familiară. Aud invitaţia: „Veniţi şi mâncaţi!”. Sunt chemaţi la masa pregătită de Isus, căci truda lor fusese zadarnică. Ceea ce urmează este un adevărat ospăţ pascal pe malul lacului: „Atunci Isus s-a apropiat, a luat pâinea şi le-a dat-o şi la fel peştele”. Şi niciunul dintre discipoli nu îndrăznea să-l întrebe: „Tu cine eşti?”, căci ştiau că este Domnul. Aceasta a fost de acum a treia oară că Isus s-a arătat discipolilor după ce a înviat din morţi (cf. In 21,12-14). Nimeni nu întreba: „Tu cine eşti?” Toţi ştiau bine că este Domnul. Dintre cei şapte ucenici prezenţi doi au rolul de protagonişti: „discipolul pe care îl iubea Isus” şi Simon Petru. Ioan este mai intuitiv, are ochiul pătrunzător şi îl recunoaşte primul pe Domnul care umblă pe mal; Petru are entuziasmul şi nerăbdarea de a-l întâlni, încât se aruncă în apă şi aleargă spre el.

6. Un dialog „în patru ochi”

Asupra  celui de-al treilea tablou al Evangheliei duminicale căruia ne oprim mai pe larg (cf. In 21,14-19). Este vorba de un dialog în patru ochi între Isus şi Petru, pe care vrem să-l ascultăm ca şi cum s-ar desfăşura acum înaintea noastră. După ce au stat la masă, Isus i-a spus lui Simon Petru: „Simon, fiul lui Ioan, mă iubeşti mai mult decât aceştia?” El i-a zis: „Da, Doamne, tu ştii că te iubesc”. El i-a spus: „Paşte mieluşeii mei!” El i-a zis iarăşi, a doua oară: „Simon, fiul lui Ioan, mă iubeşti?” El i-a spus: „Da, Doamne, tu ştii că te iubesc”. I-a zis: „Paşte oile mele!” I-a zis a treia oară: „Simon, fiul lui Ioan, mă iubeşti?” Petru s-a întristat pentru că i-a zis a treia oară: „Mă iubeşti?” şi i-a spus: „Doamne, tu ştii toate, tu ştii că te iubesc”. Isus i-a zis: „Paşte oile mele!” (cf. In 21,15-17). La acest punct Petru înţelege de ce Isus îl întreabă pentru a treia oară dacă îl iubeşte. Isus îi dă posibilitatea să şteargă din minte întreita lepădare din timpul patimii. Dacă la primele două întrebări a răspuns imediat şi poate puţin superficial: „Da, Doamne, tu ştii că te iubesc”, acum Petru intră în sine, devine conştient de ceea ce făcuse şi de posibilitatea incredibilă pe care Învăţătorul i-o oferă. Al treilea răspuns este poate singurul adevărat şi conştient pentru că vine dintr-o inimă căită şi smerită: „Doamne, tu ştii toate, tu ştii că te iubesc”.

7. „Paşte oile mele!”

Isus încheie spunându-i lui Petru pentru a treia oară: „Paşte oile mele!”. Prin asta îi încredinţează efectiv lui Petru şi succesorilor săi (potrivit interpretării catolice) misiunea supremă şi universală de păstor al turmei sale. Îi conferă primatul pe care i-l promisese mai înainte când i-a spus: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea. Şi îţi voi da ţie cheile împărăţiei cerurilor” (cf. Mt 16,18-19). Atunci verbele erau la viitor, acum sunt la prezent: „Paşte!”. Lucrul cel mai emoţionant în această pagină din Evanghelie este faptul că Isus rămâne fidel promisiunii făcute lui Petru, cu toate că acesta nu fusese fidel cuvântului dat: „Chiar dacă ar trebui să mor cu tine, nu te voi tăgădui” (cf. Mt 26,35). Dumnezeu le dă întotdeauna oamenilor o a doua posibilitate şi deseori a treia, a patra, şi nenumărate posibilităţi de a se îndrepta. Nu şterge persoanele din cartea vieţii la prima lor greşeală. Ce se întâmplă? Încrederea şi iertarea Învăţătorului au făcut din Petru o persoană nouă, tare, credincioasă până la moarte. Să învăţăm lecţia conţinută în felul lui Isus de a lucra cu Petru şi să acordăm altora încredere şi după ce au greşit împotriva noastră.

8. Primatul slujirii

Petru a înţeles din dialogul cu Isus că misiunea sa va fi o slujire de iubire. Trebuie să pască oile, să fie slujba lor. Înainte de a-i încredinţa mandatul de a paşte turma sa, Isus i-a arătat lui Petru ce are de făcut: „Păstorul cel bun îşi cunoaşte oile, le conduce afară, merge înaintea lor şi îşi dă viaţa pentru ele” (cf In 10,3-11). „Dacă cineva vrea să fie primul, să fie ultimul şi servitorul tuturor” (cf. Mc 9,35). Cuvântul „serviciu” nu spune totul. Mulţi spun că sunt „de serviciu”: soldatul prestează serviciu în armată; poliţistul şi agentul de circulaţie sunt de serviciu; vânzătorul şi chelnerul servesc clienţii. Aici este vorba de un serviciu diferit: nu este vorba de interes sau de obligaţie, ci de iubire. Înainte de toate iubire pentru Cristos: „Mă iubeşti? Paşte oile mele!”. Isus vrea ca iubirea faţă de el să consiste în slujirea altora. Nu vrea să fie el cel care primeşte roadele acestei iubiri, dar vrea ca să fie oile sale. Este ca şi cum i-ar spune: Dacă mă iubeşti, ai grijă de oile mele; consideră ca faci pentru mine ceea ce faci pentru turma mea, pentru oile mele, pentru oaia rătăcită, pentru cea slabă, pentru cea rănită, pentru cea bolnavă, pentru cea căzută în prăpastie, pentru cea atacată de lupi”. Oile sunt ale mele iar dacă vrei să-mi arăţi că mă iubeşti, atunci caută să ai grijă de ele

9. Isus întreabă pe fiecare: Mă iubeşti?

Înţelegem, de asemenea, că dialogul dintre Isus şi Petru trebuie transferat în viaţa noastră personală. Sf. Augustin, comentând fragmentul din Evanghelie, zice: „Întrebându-l pe Petru, Isus ne întreba pe fiecare dintre noi” (cf. Sermo 229). Întrebarea: „Mă iubeşti?” este adresată fiecărui ucenic. Creştinismul nu este un ansamblu de doctrine şi practici, ci este ceva mult mai profund. Este o legătură de prietenie cu persoana lui Isus Cristos. Cel puţin aşa înţelege Isus când zice: „Nu vă mai numesc servitori, ci prieteni” (cf. In 15,15). Surprinde faptul că Isus pune doar acum întrebarea: „Mă iubeşti?”. De obicei în viaţa pământească Isus întreba persoanele: „Crezi tu aceasta?”, dar niciodată: „Mă iubeşti? Face asta acum, după ce în patima şi moartea sa a dat dovada efectivă cât de mult ne-a iubit. Şi iubirea noastră pentru Cristos, la fel ca cea a lui Petru, nu trebuie să rămână un fapt sentimental şi intimist. Trebuie să se manifeste în slujirea altora, în facerea de bine celor din jurul nostru.

10. Rugăciunea Bisericii

Să tresalte pururi de bucurie poporul tău, Dumnezeule, căci i-ai reînnoit tinereţea sufletească. Dăruieşte-le credincioşilor tăi, care se veselesc acum pentru că le-ai redat demnitatea de fii, harul, să aştepte recunoscători, cu speranţă neclintită, ziua învierii lor.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 4 mai 2019).

04 mai 2019, 08:48