Consideraţii omiletice la Duminica Divinei Milostiviri (C): Toma, unul dintre noi

(Vatican News - 28 aprilie 2019) E Ziua Domnului. În Duminica a II-a a Paştelui se sărbătoreşte „Duminica Divinei Milostiviri” sau a „Îndurării Divine”. În fiecare duminică celebrăm amintirea Paştelui Domnului care a eliberat lumea de păcat şi l-a dăruit pe Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă Dătătorul. „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa” (Ps 117/118,24 din psalmul responsorial). Isus a înviat din morţi „în prima zi a săptămânii”. Fiind „prima zi”, ziua învierii lui Cristos aminteşte prima creaţie. Fiind „a opta zi”, urmând după sabat, semnifică noua creaţie inaugurată prin învierea lui Cristos. Pentru creştini, ea este prima dintre toate sărbătorile, Ziua Domnului, „dies dominica”, duminica. Cristos înviat din morţi revine în mijlocul nostru chiar când uşile sunt închise. Domnul este viu şi ne vizitează cu darul Duhului său pentru a reînsufleţi şi reaprinde credinţa noastră, de multe ori incertă şi dubioasă precum cea a apostolului Toma numit Geamănul. „Geamăn” cu cine? Geamănul nostru. Toma vrea să vadă şi să atingă. Ca atâţia dintre noi, el vrea să atingă pentru a crede. Pare un lucru ciudat, deoarece Isus îi zice Mariei Magdalena: „Nu mă reţine!” (In 20,17) iar lui Toma îi zice: „Adu-ţi degetul tău aici: iată mâinile mele! Adu-ţi mâna şi pune-o în coasta mea” (In 20,27). Ferice de el! Toma nu a atins, a avut încredere, a crezut Domnului pe cuvânt şi îndoiala lui s-a schimbat într-o mărturisire de credinţă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (In 20,28). Credinţa lui personală rămâne pilduitoare: „Tu eşti Domnul meu, Tu eşti Dumnezeul meu”. Însă Isus i-a spus: "Pentru că m-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut" (In 20,29). Care este situaţia noastră şi a tuturor celor care cred fără să atingă? Ferice de noi: „Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut”. În fond, suntem debitori apostolului Toma (cf. In 20,19.31 Evanghelia zilei). Astăzi lecturile liturgice ne introduc în ritmul liturgic săptămânal marcat de amintirea Paştelui care se reînnoieşte în fiecare duminică până când Domnul se va întoarce în glorie. Vedem o comunitate creştină care creşte prin credinţa în Domnul prezentă în mod special în apostoli ca putere vindecătoare (cf. Fap 5,12-16 prima lectură). Mai târziu şi apostolul Ioan este răpit în extaz „în ziua Domnului”. Încă de la începuturile Bisericii apare importanţa Duminicii ca zi a Domnului înviat (cf. Ap 1,9-11a.12-13.17-19 lectura a doua). Participarea la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie rămâne pentru noi un mare dar. Îndeamnă apostolul Petru: prin ascultarea Scripturilor, „ca nişte copii de curând născuţi, să doriţi laptele spiritual, curat, ca să creşteţi prin el spre mântuire” (1Pt 2,2). În aceste consideraţii urmăm lecturile duminicale.

1. „În seara aceleiaşi zile… ”

În Evanghelia acestei duminici (cf. In 20,19-31) sunt povestite faptele petrecute a treia zi după moartea şi îngroparea lui Isus. Petru şi Ioan anunţaţi de Maria Magdalena s-au dus în grabă la locul unde fusese îngropat Isus şi au constatat că mormântul era gol. Au văzut doar giulgiurile în care fusese înfăşurat şi ştergarul ce fusese pus pe capul lui Isus. Însă, „în seara aceleiaşi zile, prima a săptămânii” Isus a venit la discipolii săi, care erau cu uşile încuiate de teama iudeilor. Cred în Isus dar le este teamă să-şi mărturisească credinţa înaintea lumii. Despre Isus se spune că a stat în mijlocul ucenicilor pe care i-a salutat zicând: „Pace vouă!”. Apoi le-a arătat mâinile şi coasta cu semnele pătimirii. Evident, ucenicii care erau prezenţi s-au bucurat că l-au văzut pe Domnul. Atunci Isus, le-a dăruit din nou pacea şi i-a trimis în lume însufleţiţi cu Duhul Sfânt dătător de viaţă: „Primiţi pe Duhul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (In 20,22). Pacea, împăcarea cu Dumnezeu prin iertarea păcatelor, este rodul milostivirii divine.

2. „După opt zile… ”

Toma, unul din cei doisprezece, care se numea „Geamănul”, nu era cu ei când a venit Isus. Ceilalţi discipoli i-au spus că l-au văzut pe Domnul. Toma nu crede, ci pretinde să aibă aceleaşi posibilităţi de care se bucuraseră ceilalţi. Voia pur şi simplu să fie ca toţi, nici mai mult nici mai puţin. Şi poate chiar un pic mai puţin. Vrea să vadă semnele pătimirii pentru a crede că Isus este realmente viu. După opt zile, Isus vine din nou la ai săi, fiind prezent şi Toma. Totul s-a petrecut ca la prima venire a lui Isus înviat. Uşile erau încuiate, căci teama ucenicilor nu dispăruse. Isus vine, stă în mijlocul lor şi le dăruieşte pacea. Apoi îi zice lui Toma să se apropie şi să constate semnele cuielor şi rana din coasta străpunsă de suliţă, şi să nu fie necredincios, ci credincios. Cuvintele lui Isus denotă mai curând o provocare şi nu atât intenţia de a prezenta dovezi. De fapt, Evanghelia nu spune că Toma s-ar fi apropiat şi ar fi atins rănile de la mâinile şi costa lui Isus; nu spune că ar fi controlat amănunţit cu degetul semnele pătimirii. Din pagina evanghelică reiese mai degrabă că Toma s-a aruncat la picioarele lui Isus şi a exclamat cu adâncă credinţă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (In 20,28). Această mărturisire indică descoperirea unei Prezenţe cuceritoare. Toma nu a cedat pentru faptul că ar fi atins cu degetul rănile lui Isus, ci pentru că a fost cucerit de evidenţa faptului, adică de prezenţa luminoasă a Domnului înviat.

3. „Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut!”

Toma este unul din grupul celor apropiaţi care trăiseră în preajma lui Isus până la moartea lui pe cruce. Isus face cu acest apostol un experiment riscant, căci îl pune în situaţia să interpreteze profetic rolul tuturor acelora care de-a lungul istoriei nu-l vor vedea pe Isus, aşa cum l-au văzut şi auzit apostolii şi ceilalţi ucenici. Lui Toma i se cere să fie în mod anticipat ca unul dintre noi. Lui şi tuturor acelora la care va ajunge lumina Evangheliei Isus le spune:  „Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut!” (In 20,29). Cuvintele lui Isus capătă o mare importanţă pentru noi. Prin ele Isus stabileşte trecerea de la viziune la mărturie, de la semne la vestirea Evangheliei. Se deschide timpul Bisericii. De acum, credincios este acela care are pretenţia de a vedea şi acceptă mărturia calificată a celor care au văzut. Care este această mărturie? Apostolul Paul ne-a lăsat una dintre primele formulări ale credinţei în Cristos înviat din morţi. El spune că a transmis, în primul rând, ceea ce a primit şi el: „Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, a fost înmormântat şi a înviat a treia zi, după Scripturi. Şi i s-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece după aceea s-a arătat la peste cinci sute de fraţi dintr-o dată, dintre care cei mai mulţi au rămas până acum, iar unii dintre ei au murit” (1Cor 15,3-6).

4. „Pe el, fără să-l fi văzut, îl iubiţi… „

Biserica îl preamăreşte de-a lungul istoriei pe „Dumnezeu Tatăl Domnului nostru Isus Cristos care, în marea sa îndurare, ne-a renăscut la o nădejde vie prin învierea lui Isus Cristos din morţi, pentru o moştenire nepieritoare, neîntinată, neofilită, păstrată pentru noi în ceruri”. Apostolul Petru încuraja stăruitor comunitatea primilor creştini: „Pe el, fără să-l fi văzut, îl iubiţi; fără a-l vedea, dar crezând în el, tresăltaţi de o bucurie negrăită şi glorificată, încredinţaţi că veţi ajunge la ţelul credinţei voastre: mântuirea sufletelor” (cf. 1Pt 1, 3-4.8-9). Desigur, suntem fericiţi – cum proclamă Isus – „pentru că deşi nu am văzut, am crezut!” (cf. In 20,29). Se întâmplă totuşi că după ce am crezut, devenim şovăitori şi nu facem altceva decât să pretindem să vedem şi să pipăim. Apostolul Toma cel puţin a fost cinstit. A pretins să vadă, înainte de a crede. A avut şovăieli înainte ca să creadă. Cu noi se întâmplă invers, ezităm, după ce am crezut. Care este starea credinţei noastre? Domnul a oferit şi continuă să ne ofere semne suficiente de iubire. Cei din jurul nostru aşteaptă să vadă de la noi vreun semn „vizibil” al învierii Domnului pentru a fi ajutaţi să descopere frumuseţea credinţei. Aşteaptă de la noi să fim purtători ai luminii pascale nu doar în noaptea Învierii, când aprindem lumânările şi ducem lumina în casele noastre. Scriitorul francez Georges Bernanos reproşa creştinilor din vremea lui  că „nu au o înfăţişare de oameni înviaţi” şi întreba mirat: „Unde vă ascundeţi bucuria, unde este bucuria învierii voastre cu Cristos la o viaţă nouă?”. Le recomanda să-şi controleze faţa în oglindă pentru a vedea dacă sunt credincioşi „înviaţi”.

5. Rolul comunităţii

„Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut!” (In 20,29). Asta nu înseamnă că de acum credincioşii nu mai pot experimenta în mod personal prezenţa lui Cristos înviat. Din contră, ne este oferită experienţa bucuriei, a păcii, a iertării, a Duhului Sfânt, a fraternităţii. Ceea ce s-a petrecut în zilele lui Isus se reînnoieşte şi continuă în viaţa Bisericii, cum reiese din tabloul primei comunităţi creştine descris în prima lectură. În zilele acelea, prin mâinile apostolilor se făceau semne şi multe minuni în popor. Toţi erau într-un cuget, în Porticul lui Solomon. Dar nimeni dintre ceilalţi nu îndrăznea să li se alăture. Însă poporul îi lăuda. Iar numărul celor care credeau – o mulţime de bărbaţi şi de femei – se mărea din ce în ce mai mult prin Domnul, aşa încât aduceau bolnavii chiar şi de pe străzi şi îi puneau pe paturi şi pe tărgi pentru ca, atunci când venea Petru, măcar umbra lui să cadă pe vreunul dintre ei. Iar mulţimea de prin cetăţile din jurul Ierusalimului se aduna aducându-i pe cei bolnavi şi pe cei chinuiţi de duhuri necurate, şi toţi erau vindecaţi (cf. Fap 5,12-16).

6. Sărbătoarea săptămânală a Paştelui

Cuvântul lui Dumnezeu ne ajută să descoperim importanţa şi rolul adunării credincioşilor reuniţi pentru sfânta şi dumnezeiasca Liturghie în sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Adunarea liturgică duminicală este locul şi momentul privilegiat în care este întreţinută speranţa în Domnul înviat. Duhul Sfânt, care este prezent şi lucrează şi astăzi în comunităţile noastre, nu numai că suscită credinţa în învierea lui Isus, dar înfăptuieşte semne şi minuni în popor. Deplina adeziune de credinţă face generoasă şi fecundă apartenenţa noastră la Cristos. E nevoie ca lăcaşurile de cult şi comunităţile bisericeşti să se transforme în locuri de vestire a iubirii milostive a lui Dumnezeu, de iertare, de iubire dezinteresată, de primire şi de ajutor reciproc. Atunci stilul de viaţă al comunităţii creştine nu poate să nu trezească simpatia oamenilor, încât mulţi vor să adere la credinţă, să se convertească şi să intre în Biserica lui Dumnezeu.

7. Paştele, cuvânt nou despre viaţă şi moarte

Există momente în viaţă în care e nevoie să recapitulăm orice lucru, ducând toate la unitate. Experienţa omului este sectorizată, segmentată, pulverizată şi trebuie asamblată. Trăim în scurgerea evenimentelor şi succesiunea planurilor, ştiind că nimic şi nici unul nu este din totdeauna şi pentru totdeauna. Nimeni şi nimic nu este etern. Cu toate acestea, pentru cine crede, Paştele este un Cuvânt nou asupra vieţii şi asupra morţii, asupra zilei de ieri care a trecut şi asupra zilei de mâine care va veni. Paştele este prima zi a săptămânii, timpul nou care pătrunde în vremelnicia omului. Numai în prezentul veşnic al lui Dumnezeu, singurul care ţine în mâinile sale începutul şi sfârşitul, omul îşi află sensul şi odihna existenţei sale.

8. Perseverenţă şi mărturie în timp de persecuţie

Amintirea Paştelui stă şi la baza experienţei prezbiterului Ioan, autorul cărţii Apocalipsului (cf. Ap 1,9-11a.12-13.17-19, lectura a doua). Viziunea lui Cristos are loc, dacă nu chiar în ziua anuală a Paştelui, în mod cert în ziua Domnului. Vizionarul din insula Patmos este un frate care, solidar cu întreaga comunitate, trăieşte strâmtorarea „din cauza cuvântului lui Dumnezeu şi a mărturisirii lui Isus” (Ap 1,9). Bătrânul adresează creştinilor un mesaj de îmbărbătare în timp de persecuţie. Le indică două atitudini esenţiale: perseverenţă şi mărturie. Mărturia este cuvântul cheie al întregii cărţi a Revelaţiei iar în uzul neo-testamentar evocă întotdeauna, explicit sau implicit, atmosfera unui proces şi a unei dezbateri publice. Pe de o parte se află lumea şi idolii ei, pe de alta este Cristos. Hotărât să stea de partea lui Cristos, martorul trebuie să ştie că va fi implicat în mod inevitabil în conflictul cu lumea. De aceea e nevoie de „perseverenţă”. Cum să o menţină vie? Cum să rămână statornic în credinţă? Profetul exilat şi prigonit are o viziune în care primeşte asigurări că nu va fi singur în lupta cu forţele lumii. Vede chipul lui Isus Cristos: „am văzut… pe cineva ca un Fiu al Omului, îmbrăcat cu un veşmânt lung şi încins la piept cu o cingătoare din aur” (Ap 1,13); şi mai precis, chipul lui Cristos mort şi înviat, căci zice: „Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor!” (Ap 1,18). Ca orice om pus în faţa divinului, şi Ioan este cuprins de frică: „Când l-am văzut, am căzut la picioarele lui ca mort, dar el şi-a pus mâna dreaptă peste mine, spunându-mi: „Nu te teme! Eu sunt cel dintâi şi cel de pe urmă” (Ap 1,17).

9. Eu am cheile morţii şi ale locuinţei morţilor

Pentru că Isus este primul şi ultimul, stăpânul vieţii şi al morţii, ucenicul poate fi în siguranţă. Nimic nu-l poate îndepărta de iubirea lui Dumnezeu şi nimic nu poate zădărnici promisiunea pe care el a făcut-o. Şi în definitiv, acesta este fundamentul mângâierii: „Cel care a fost mort şi a înviat ţine puternic în mâinile sale „cele şapte stele şi cele şapte candelabre”, imagini ce reprezintă comunităţile creştine persecutate şi lacerate în lupta cu răul şi cu păcatul. Comunităţile creştine au motiv suficient să trăiască în bucurie pentru că aparţin Aceluia care a învins deja răul. Expresia „eu sunt Cel dintâi şi Cel din urmă” nu înseamnă că Isus este la început şi la sfârşit în sens cronologic, ci mai degrabă că el este stăpân pe evenimentele întregii istorii şi le conduce la bun sfârşit. Istoria află în Cristos direcţie, sens şi împlinire: „Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor! Eu am cheile morţii şi ale locuinţei morţilor”. Bazat pe suveranitatea lui Dumnezeu credinciosul poate spera evaluând tot ce se întâmplă, bizuindu-se pe stăpânirea lui Dumnezeu asupra evenimentelor şi pe biruinţa crucii lui Cristos. Experienţa pascală este în fond certitudinea că totul are un sens, deşi sensul ne este ascuns? Sensul este în Dumnezeu şi în cuvântul său şi aceasta ne este îndeajuns.

10. Păstrarea tradiţiei apostolice

Mesajul teologic şi spiritual al lecturii din cartea Apocalipsului devine şi mai clar dacă ţinem cont de cele şapte scrisori către cele şapte biserici ( (cf. Ap 2,1-3-22). Sunt misive scurte care ne fac să cunoaştem tensiunile şi problemele cu care se confruntau unele comunităţi creştine la sfârşitul primului secol. Avem impresia că sunt comunităţile noastre în luptă cu contradicţiile actuale. Sunt descrise trei situaţii. Prima este prezenţa în comunităţi a unor concepţii incompatibile cu adevărata tradiţie apostolică. Acele idei greşite sunt prezentate prin fraze sau simple aluzii ce rămân pentru noi obscure. Totuşi, este important de notat că identificarea şi denunţarea acestor idei greşite au ca reper tradiţia apostolică. Credinţa de la începuturi este fundamentul care trebuie să rămână stabil în vârtejul schimbărilor şi mulţimii de idei care circulă în lume. A doua situaţie este persecuţia, adică repetarea aceleiaşi opoziţii pe care Cristos a cunoscut-o cel dintâi. Lumina, pe care întunericul încearcă zadarnic să o învingă, a fost combătută în persoana lui Cristos iar acum continuă să fie contrastată în ucenicii săi. A treia situaţie este aparent mai puţin dramatică, dar poate cea mai periculoasă. Nu vine din exterior, ci încolţeşte chiar în sânul comunităţilor creştine. Este vorba de pierderea credinţei primare, de compromisul cu duhul acestei lumi. Comunităţile nu mai au iubirea de la început (cf. Ap 2,4).

11. Îndemnuri esenţiale

Bisericilor care se găsesc în astfel de situaţii le sunt adresate îndemnuri, puţine dar esenţiale: „Adu-ţi aminte, deci, de unde ai căzut, converteşte-te şi săvârşeşte faptele tale dintâi; dacă nu, voi veni la tine şi voi schimba candelabrul tău de la locul lui” (Ap 2,5). „Întoarce-te la faptele dintâi”, „converteşte-te”, „rămâi credincios până la moarte”, „ceea ce aveţi, ţineţi cu tărie”, „ţine minte şi păstrează ceea ce ai primit şi auzit”. Pe scurt, indicaţiile de urmat sunt trei: când se răspândesc noi învăţături greşite, rămâneţi credincioşi tradiţiei care datează de la apostoli; întoarceţi-vă la credinţa şi la elanul de la început; luptaţi fără teamă în încercările din partea lumii. Şi Domnul îşi va pune mâna dreaptă peste noi, spunându-ne fiecăruia: „Nu te teme! Eu sunt cel dintâi şi cel de pe urmă” (Ap 1,17).

12. Cântarea îndurării lui Dumnezeu

Împreună cu psalmistul biblic să-i cântăm Domnului: „Lăudaţi-l pe Domnul, pentru că este bun: veşnică este îndurarea lui! Să spună acum Israel că este bun: veşnică este îndurarea lui! Să spună acum casa lui Aaron că este bun: veşnică este îndurarea lui! Să spună acum cei care se tem de Domnul: veşnică este îndurarea lui! Piatra pe care au dispreţuit-o zidarii a ajuns în capul unghiului. Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri. Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim în ea!” (Ps 117/118,2-4.22-24 psalmul responsorial).

13. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule pururi îndurător, în celebrarea anuală a sărbătorii Paştelui, tu înflăcărezi credinţa poporului consacrat ţie; te rugăm, sporeşte harul pe care ni l-ai dăruit, pentru ca toţi să înţelegem cum se cuvine în ce baie am fost spălaţi, în ce Duh am fost renăscuţi, cu ce sânge am fost răscumpăraţi.

(Radio Vatican - Anton Lucaci, material omiletic sâmbătă 27 aprilie 2019)