Cerca

Vatican News
2019.01.03 Epifania del Signore Epifania Domnului 

Consideraţii omiletice la solemnitatea Epifania Domnului: Magii de la Răsărit

Intrând în casă, l-au văzut pe copil cu Maria, mama sa, şi, căzând în genunchi, s-au plecat cu faţa la pământ înaintea lui. Apoi, deschizându-şi comorile, i-au oferit daruri: aur, tămâie şi smirnă.
Consideraţii omiletice la Epifania Domnului

(Vatican News - 6 ianuarie 2019) E Sărbătoare. Epifania Domnului este sărbătoarea chemării tuturor popoarelor la lumina credinţei în Cristos Mântuitorul. „Ne-a strălucit o zi sfântă. Veniţi neamuri şi adoraţi-l pe Domnul. Astăzi a coborât pe pământ o lumină mare”. „Toate neamurile pământului te vor adora pe tine, Doamne”, (cf. Ps 71/72,11 din psalmul responsorial). După păstorii din Betleem, iată magii care vin din Răsărit. Aceşti înţelepţi şi misterioşi căutători de Dumnezeu, călăuziţi de o stea, ajung la Ierusalim cu o singură dorinţă: vor să-l afle şi să i se închine regelui iudeilor. Acesta este scopul întregii lor călătorii. Poate nu-şi dau seama că tulbură liniştea cetăţii care pare adormită sau are alte preocupări. Profetul de demult invitase Ierusalimul să se ridice şi să se îmbrace în lumină, dar oraşul continua să zacă învăluit în întuneric şi ceaţă (cf. Is 60,1-6 prima lectură). Regele Irod se preface că este interesat de eveniment şi, după ce i-a consultat pe arhierei şi cărturari, experţi în vechile Scripturi, îi îndreaptă pe magi spre Betleem. Mare a fost bucuria lor când au văzut din nou steaua, dar şi mai mare a fost atunci când, „intrând în casă, l-au văzut pe copil cu Maria, Mama sa, şi, căzând în genunchi, s-au plecat cu faţa la pământ înaintea lui”. Odată cu inimile şi-au deschis comorile şi i-au oferit daruri semnificative: aur, pentru adevăratul Rege; tămâie pentru Dumnezeul cel nemuritor şi smirnă pentru Omul care va trebui să moară. În cele din urmă, înştiinţaţi de Dumnezeu în vis să nu mai meargă la Irod, pe alt drum s-au întors în ţara lor”  (cf. Mt 2,1-12 Evanghelia zilei). Magii reprezintă pârga popoarelor păgâne care îl caută pe Dumnezeu şi îl găsesc în Pruncul din Betleem. Acum s-a descoperit că păgânii sunt moştenitori ai făgăduinţei împreună cu noi, va spune apostolul Paul. „Această taină el n-a făcut-o cunoscută oamenilor din generaţiile trecute, aşa cum a descoperit-o acum sfinţilor săi apostoli şi profeţi prin Duhul; taina stă în aceea că prin evanghelie păgânii sunt împreună moştenitori cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi sunt părtaşi cu noi la aceeaşi făgăduinţă în Cristos Isus”  (cf. Ef 3,2-3a.5-6 lectura a doua). Sosirea magilor de la Răsărit ne provoacă pe noi creştinii: „Tu, care ai primit darul credinţei, l-ai căutat şi l-ai găsit pe Isus? I-ai oferit în dar comoara inimii? Cere-i să te lumineze pentru a fi ca o stea pentru păgânii din timpul nostru şi, poate, chiar pentru cei din casa ta. Mântuirea înfăptuită de Cristos ne este oferită tuturor. Misiunea Bisericii este universală. Să-i aducem Domnului ofranda buzelor noastre: aurul iubirii, tămâia rugăciunii cu parfumul virtuţilor şi smirna pocăinţei. În consideraţiile ce urmează, aprofundăm lecturile liturgice.

1. Denumirea şi semnificaţia sărbătorii

Cuvântul “epifanie” derivă din limba greacă şi înseamnă manifestare. Este vorba de manifestarea lui Isus Cristos către lumea păgână în gestul închinării magilor, către iudei la botezul lui Isus în râul Iordan şi către ucenicii săi la prima minune săvârşită de Isus la nunta din Cana Galileii. Sunt 3 momente de manifestare celebrate succesiv în tradiţia Bisericii Romei: astăzi, sosirea şi închinarea Magilor, duminica viitoare, Botezul Domnului când Tatăl din cer îl face cunoscut pe Fiul său preaiubit iar în duminica a II-a din ciclul liturgic anual C, primul semn minunat al prefacerii apei în vin săvârşite de Isus la nunta din Cana Galileii, când „şi-a arătat slava sa, iar ucenicii lui au crezut în el” (In 2, 11). Un antifon foarte frumos din Liturgia Orelor unifică aceste trei evenimente în jurul temei nunţii dintre Cristos şi Biserică: “Astăzi Biserica se uneşte cu Mirele său ceresc pentru că în Iordan Cristos i-a spălat păcatele; magii aleargă cu daruri la nunta regească, iar oaspeţii se veselesc de apa preschimbată în vin” (Antifonul de la Laude). Se poate spune că Epifania este o sărbătoare dedicată adevărurilor de credinţă, mai presus de faptele istorice la care se referă: contemplăm arătarea în mijlocul oamenilor a Fiului lui Dumnezeu, Cuvântul întrupat.

2. Epifania şi Boboteaza

Dacă în tradiţia Bisericii Romei la Epifanie se celebrează sosirea şi închinarea magilor, în tradiţia creştină răsăriteană accentul sărbătorii Epifaniei este pus pe Botezul Domnului, de unde numele „Bobotează”. Însă ambele tradiţii converg în actul manifestării şi al adoraţiei: „Ne-a strălucit o zi sfântă. Veniţi neamuri şi adoraţi-l pe Domnul!”. Invitaţiei sobre din Liturghia romană îi corespunde troparul din Liturghia bizantină, plin de conţinut teologic: „În Iordan botezându-te, Doamne, Treimea cea de închinat, s-a arătat. Cel ce te-ai arătat, Cristoase Dumnezeule, şi lumea ai luminat, mărire ţie!”

3. Magii şi steaua

Magii din Orient ajunşi la Ierusalim întreabă: "Unde este regele nou-născut al iudeilor? Căci am văzut steaua lui răsărit şi am venit să ne închinăm lui" (v. 2). Ce fel de persoane erau şi ce fel de stea era aceea? Ei erau probabil nişte înţelepţi care scrutau cerul, dar nu pentru a încerca să "citească" în aştri viitorul, eventual pentru a scoate din asta un câştig; erau mai degrabă oameni "în căutarea" a ceva mai mult, în căutarea luminii adevărate, care să fie în măsură să indice drumul care trebuie parcurs în viaţă. Erau persoane sigure că în creaţie există ceea ce am putea defini "semnătura" lui Dumnezeu, o semnătură pe care omul poate şi trebuie să încerce s-o descopere şi s-o descifreze. Probabil că modul pentru a-i cunoaşte mai bine pe aceşti magi şi a înţelege dorinţa lor de a se lăsa conduşi de semnele lui Dumnezeu este de a ne opri să vedem ceea ce ei găsesc, în drumul lor, în marea cetate a Ierusalimului. Să privim deci steaua care luminează povestirea oferită doar de sfântul Matei în capitolul 2 al Evangheliei sale şi care a luminat noaptea acelor înţelepţi din Răsărit. Ei au devenit simbolul tuturor popoarelor pământului care îl caută pe Dumnezeu cu inimă sinceră. Desigur, misterul acelei stele ni-l descoperă teologia şi nu astronomia. Această călăuză luminoasă, prezentă adesea ca element de legendă în anunţurile despre naşterea unor personaje importante, precum unii împăraţi din lumea greco-romană, are o semnificaţie biblică precisă în alcătuirea povestirii. Este steaua profetizată de Balaam, fiul lui Beor, bărbatul cu ochi pătrunzători despre care se vorbeşte în cartea Numerilor: „O stea se ridică din Iacob, un sceptru se înalţă în Israel”(Num 24,17). Steaua este un simbol al regelui mesianic iar lumina este ambianţa apariţiei ei potrivit profeţiei lui Isaia: „Poporul care umbla în întuneric a văzut lumină mare”. Cetăţii Ierusalimului aflate în strâmtorare marele Isaia îi adresează cuvinte de îmbărbătare ce suscită entuziasm. El ştia că „în timp ce întunericul acoperă pământul şi bezna învăluie popoarele”, Dumnezeu face să strălucească peste Israel slava sa: „Scoală-te, luminează-te, Ierusalime, căci lumina ta vine şi slava Domnului răsare deasupra ta… Popoarele se vor îndrepta spre lumina ta şi împăraţii spre strălucirea aurorei tale. Ridică-ţi ochii şi priveşte împrejur; toţi se adună şi vin spre tine; fiii tăi vin de departe şi fiicele tale sunt purtate pe braţe. Când vei vedea aceste lucruri, vei tresări de bucurie, inima îţi va bate puternic şi îţi va creşte, căci se vor scurge către tine comorile de dincolo de mări, o dată cu bogăţiile popoarelor. Te va acoperi o mulţime de cămile, de dromaderi din Madian şi Efa. Vor veni toţi cei din Saba, aducând aur şi tămâie şi cântând laudă Domnului” (Is 60,1-6 prima lectură).

4. Împlinirea profeţiei

Ei bine, va scrie evanghelistul Matei, această profeţie se împlineşte la naşterea lui Isus. Plecând de la un mic nucleu istoric, greu de identificat, şi folosind imagini şi fraze din vechile Scripturi, Matei a alcătuit o splendidă metaforă pentru drumul omului spre adevărul care este Dumnezeu. Sfântul Matei, care este un evreu, „cel mai evreu” dintre evanghelişti - doar Luca este un sirian de cultură greacă-elenistă - a redactat evanghelia pentru conaţionalii săi pentru a le arăta că Isus era Mesia despre care s-a scris în cărţile sfinte şi mai ales de către profeţi. „După ce s-a născut Isus la Betleem, în Iudeea, în timpul regelui Irod, iată au sosit la Ierusalim nişte magi veniţi din Răsărit. Şi au întrebat: "Unde este regele de curând născut al iudeilor? Fiindcă am văzut steaua lui răsărind şi am venit să ne închinăm lui". Auzind acest lucru, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el. A adunat pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului şi i-a întrebat unde trebuia să se nască Cristos. Aceştia i-au răspuns: "La Betleem, în Iudeea, căci iată ce a fost scris prin profetul: «Şi tu, Betleeme, pământ al lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între locurile de seamă ale lui Iuda, căci din tine va ieşi un conducător, care va păstori poporul meu Israel»". Atunci Irod i-a chemat în ascuns pe magi, pentru a afla de la ei timpul precis în care li se arătase steaua. Apoi i-a trimis la Betleem, zicându-le: "Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre prunc, şi când îl veţi găsi, daţi-mi şi mie de ştire, ca să merg şi eu să mă închin lui. După ce l-au ascultat pe rege, ei au plecat. Şi iată că steaua pe care o văzuseră răsărind mergea înaintea lor, ea a mers până ce s-a oprit deasupra locului unde era pruncul. Ei, cum au văzut steaua, au fost cuprinşi de mare bucurie. Atunci, intrând în casă, l-au văzut pe copil cu Maria, Mama sa, şi, căzând în genunchi, s-au plecat cu faţa la pământ înaintea lui. Apoi, deschizându-şi comorile, i-au oferit daruri: aur, tămâie şi smirnă. În cele din urmă, înştiinţaţi de Dumnezeu în vis să nu mai meargă la Irod, pe alt drum s-au întors în ţara lor  (Mt 2,1-12 Evanghelia zilei).

5. Magii şi darurile lor

Episodul închinării magilor este bine cunoscut fiecărui creştin. Povestirea acestui eveniment este o capodoperă a evangheliei. Tentaţia deja veche, este aceea de a pierde din vedere ţinta la care conduce această pagină evanghelică şi a se opri la figurile protagoniştilor, care sunt magii. De fapt, există o învăţătură alternativă bazată pe scrieri apocrife, edificatoare, dar care nu constituie miezul povestirii. Astfel în Protoevanghelia lui Iacob, scrisă în jurul anului 150, se spune că steaua, care a apărut la naşterea lui Isus, le întuneca pe toate celelalte; din Evanghelia lui Pseudo-Matei, posterioară secolului 4, aflăm că la venirea magilor Isus avea doi ani şi primeşte de la fiecare în dar câte o monedă de aur; în fine, în Evanghelia armeană din secolul VI, se precizează că magii sunt trei şi se numesc „Gaspar, Melchior şi Baltazar”; primesc vestea imediat după buna vestire a Sfintei Fecioare, călătoresc nouă luni şi sosesc exact la data naşterii, la şase ianuarie; mai mult, posedă o carte dată de Dumnezeu lui Adam şi lui Set cu o promisiune în favoarea fiilor oamenilor; ajunşi la Betleem, restituie cartea copilului Isus care de fapt este autorul ei. Nu s-a fixat doar numărul magilor consideraţi ca trei regi, potrivit darurilor scumpe şi semnificative menţionate de Matei dar li s-a identificat şi culoarea pielii: alb, galben negru. Potrivit tradiţiei, relicvele lor se păstrează la Milano în Italia şi la Köln în Germania. Tradiţia a văzut în darurile lor sensuri ascunse: aur, pentru regalitatea Pruncului, tămâie pentru dumnezeirea sa şi smirnă pentru umanitatea şi moartea sa. În realitate, textul Sfântului Matei, modelat după grandioasă procesiune a popoarelor îndreptate spre muntele Sion cântată azi de Isaia, este istoria călătoriei spiritului, a convertirii la Cristos.

6. Teme de reflecţie prezente în Evanghelia sărbătorii

Enumerăm câteva: a) – steaua / element cosmic / natura în general şi Scripturile sunt călăuze ce conduc la aflarea lui Mesia, Dumnezeu-cu-noi. b) - viaţă umană care este o călătorie spre Dumnezeu; c) - lumina divină care apare şi dispare provocând rând pe rând, când bucurie când îngrijorare şi teamă; d) - situaţia unui popor sau a unor oameni care adorm într-o religiozitate de rutină cu capul pe cărţile sfinte; e) - atitudinea oamenilor politici şi a intelectualilor faţă de religie; f) - noutatea creştină absolută, revoluţionară, care îi alarmează pe cei puternici.

7. Necesitatea unei alegeri radicale

Există, în fine, o altă pistă de reflecţie, cea a alegerii radicale din partea omului şi pe care italianul Giuseppe Prezzolini (1882-1982) a enunţat-o astfel: „Noi oamenii avem de făcut o alegere: sau ne lăsăm ghidaţi de mirosuri şi de miasme pământeşti sau de strălucirea celor de sus. Stelele îl călăuzesc doar pe cei care privesc în sus, spre înalt. Animalele se lasă conduse doar de miros, de adulmecarea a ceea ce stă jos, şi adesea duhoarea lăsată de alte animale le poartă în drumul lor. Alegerea umană stă tocmai în aceasta”. Oricum, steaua indica drumul credinţei plin de riscuri, asemănător celui parcurs de Abraham care „a plecat din pământul său fără să ştie unde merge” (Evr 11,2). Aşa cum a subliniat un filosof evreu contemporan, mitului lui Ulise care se întoarce la Itaca, la viaţa liniştită, în trecutul nostalgic şi tihnit, i se opune acum istoria oamenilor biblici care lasă patria îndreptându-se spre un ţinut necunoscut, căci „noi nu avem aici o cetate stătătoare ci căutăm una viitoare” (Evr 13,14).

8. Emblema vieţii creştine

Călătoria magilor devine astfel emblema vieţii creştine, înţeleasă ca dezlipire, căutare şi răspuns la chemarea de a-l urma pe Cristos. Aşa s-a petrecut într-o zi pe malul lacului Tiberiade, când Isus le-a spus primilor ucenici: „Veniţi după mine! Şi ei, îndată, lăsându-şi mrejele, barca şi pe tatăl lor, l-au urmat” (cf. Mt 4, 18-22). Cine rămâne legat de pământ, de bunurile pământeşti, acela nu poate deveni pelerin spre Cristos şi cu Cristos. Cine este convins că posedă totul, că deţine monopolul adevărului se aseamănă preoţilor de le Ierusalim, reci tălmăcitori ai Scripturilor care nu-i implică şi nu-i convertesc. Cine şi-a înfipt prea adânc rădăcinile în cetate nu are nevoie de Betleem, căci, din contra, Betleemul îi apare ca şi Nazaretul un sat fără importanţă, „de unde nu poate ieşi nimic bun”.

9. Pelerini ai adevărului călăuziţi de elementele naturii şi de Scripturi

Pelerinul! Pelerinajul este un loc spiritual privilegiat, întrucât comportă multe elemente ce înlesnesc înălţarea sufletului către Dumnezeu. „Drumul mare – spune scriitorul rus F. Dostoievski – este ceva ce pare că nu are capăt; se aseamănă cu un vis, este nostalgia infinitului”. Călătoria cere un efort, este un dar, jertfirea propriilor energii şi a timpului propriu. În schimb, drumul este o biruinţă asupra timpului şi o eliberare de grijile de fiecare zi. Episodul magilor ne aminteşte că mulţi pornesc la drum, se pun în mişcare devin pelerini ai adevărului. Între aceştia, însă, nu vedem numai feţe cunoscute, dimpotrivă, cei diferiţi de noi sunt legiune: „Mulţi vor veni de la răsărit şi de la apus şi vor şedea la masă în împărăţia cerurilor în timp ce fiii vor fi izgoniţi afară în întuneric” (Mt 8,11-12). Se deschide astfel, în cadrul acestei povestiri de călătorie realitatea universalităţii mântuirii întruchipată de aceste personaje, de aceşti magi, veniţi din Orient. Mântuirea nu cunoaşte frontiere politice şi culturale, toţi o pot primi. Ajung la Cristos pe căi neumblate şi adesea misterioase, cete de creştini „anonimi” care îl caută şi îl mărturisesc, poate fără să-i pronunţe numele. Ei aduc din Madian, din Efa şi din Saba aurul şi tămâia lor, adică dărnicia şi iubirea lor. În procesiunea spre adevărul şi lumina lui Cristos întruchipată de convoiul magilor de la Răsărit, noi vedem astăzi marea procesiune a Bisericii, „o mulţime imensă, pe care nimeni nu putea să o numere, din toate naţiunile şi rasele, popoarele şi limbile” (cf Ap 7,9).

10. Adorarea lui Dumnezeu

La capătul călătoriei şi al căutării sincere se află actul adorării lui Dumnezeu. Călătoria are o ţintă, un loc de sosire. Este semnificativ ceea ce notează evanghelistul Matei în finalul povestirii. Magii sunt înfăţişaţi ca adevăraţi credincioşi, în gestul de adoraţie: „şi căzând în genunchi, s-au plecat cu faţa la pământ înaintea lui” (2,11), şi doar apoi, "deschizându-şi comorile, i-au oferit daruri: aur, tămâie şi smirnă".

11. Închinarea, pregustare a ospăţului veşnic

Celui care îl caută cu inima sinceră, Dumnezeu îi vine în întâmpinare, i se arată şi astfel celebrează Epifania. Călătoria vieţii nu mai este ca drumul unei caravane ce se pierde în pustiu, ci ajunge într-o oază. Acela care îl caută pe Dumnezeu, după ce va fi trecut chiar şi prin valea întunecoasă a morţii, iese teafăr şi vede profilându-se la orizont masa pregătită de Domnul potrivit cântării oaspetelui din ultima parte a psalmului: „Tu îmi întinzi masa înaintea potrivnicilor mei… Pentru cu tu eşti cu mine” (cf Ps 22/23).

12. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule, care, prin steaua călăuzitoare, l-ai descoperit astăzi neamurilor pe Fiul tău unul-născut, dă-ne, te rugăm, harul, ca noi, care te-am cunoscut prin credinţă, să ajungem să privim chipul măririi tale.


(Radio Vatican – Anton  Lucaci, material omiletic vineri 4 ianuarie 2019)

04 ianuarie 2019, 12:31