Cerca

Vatican News
2018.12.30 festa della sacra Famiglia, festività santa famiglia, Gesù, Giuseppe e Maria Sfânta Familie: Isus, Maria şi Iosif 

Consideraţii omiletice la Duminica sfintei Familii (C): Părinţi şi copii

Dezvăluirea tainei copilului şi drumul de credinţă în familie: Fiul lui Dumnezeu îl dezvăluie omului pe om în toată plinătatea sa, începând cu familia în care se naşte.

(Vatican News – 30 decembrie 2018) E Ziua Domnului. Astăzi, în atmosfera de bucurie a Crăciunului suntem invitaţi să contemplăm cu ochii credinţei primul tablou al familiei în care Dumnezeu s-a făcut om. „Păstorii au venit în grabă şi i-au găsit pe Maria, pe Iosif şi pe Prunc culcat în iesle” (cf. Lc 2,16 Ant. la intrare). Şi Isus, ca toţi copiii, s-a născut şi a crescut în sânul unei familii. Iată de ce sărbătorirea Naşterii Domnului nu poate fi separată de amintirea Mariei care i-a fost mamă şi a lui Iosif care i-a fost tată. Biserica propune familia lui Iosif, Maria şi Isus ca model şi izvor de inspiraţie pentru familiile noastre. În sfânta familie din Nazaret vedem cum sunt trăite bucuriile şi suferinţele oricărei familii umane. Ciclul liturgic prezintă anul acesta un aspect particular al familiei. Iosif şi Maria trăiesc bucuria pelerinajului la Ierusalim împreună cu rudele şi prietenii, dar sunt puşi în situaţia îngrijorată de a nu-l găsi pe fiul lor Isus la întoarcerea acasă şi de a-l căuta cu mare preocupare. Părinţii nu sunt scutiţi de neînţelegeri cu privire la viaţa fiului lor care creşte. Primesc de la el răspunsuri ce au nevoie să se sedimenteze în inima lor, în aşteptarea ca identitatea copilului să se reveleze pe deplin pentru toţi cei din jur. Deşi, în aspectul ei cu totul singular, familia lui Isus întruchipează acele atitudini care ar trebui să fie tipice pentru orice familie. Fiul lui Dumnezeu îl dezvăluie omului pe om în toată plinătatea sa începând cu familia în care s-a născut. Misterul naşterii lui Isus s-a împlinit în inima unei familii iar noi suntem chemaţi ca, începând de la sanctuarul familiei, să întrupăm iubirea lui Dumnezeu pe pământ. Luând parte la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie ascultăm vestea bună a mântuirii şi ne hrănim cu Cristos care s-a făcut pentru noi „pâinea vieţii”, apoi, la fel ca păstorii, ne întoarcem acasă „glorificându-l şi lăudându-l pe Dumnezeu pentru tot ce am auzit şi am văzut” (cf. Lc 2,20). Evanghlia zilei subliniază dezvăluirea tainei copilului şi relaţia dintre părinţi şi copii în sânul familiei. Ne oprim pe scurt la prima lectură iar apoi aprofundăm pe larg pericopa evanghelică după sfântul Luca.

1. Copiii sunt dar al lui Dumnezeu

La fel ca toţi marii salvatori din istoria poporului biblic, şi Samuel este rodul unei minuni, deoarece „câte zile va avea, va fi dăruit Domnului” (cf. 1Sam 1,20-22.24-28 prima lectură). De fapt Ana, mama lui, era sterilă şi într-o zi s-a dus la templu şi l-a implorat pe Domnul să-i dea un fiu. Rugăciunea ei a fost ascultată. Ana a avut un fiu şi l-a numit Samuel, nume care, potrivit explicaţiei date de ea, înseamnă „dobândit de la Domnul”. Când a crescut, ea l-a condus la templu şi l-a încredinţat preotului. În felul acesta Samuel este expresia unui dublu dar: darul făcut de Dumnezeu Anei şi darul Anei făcut lui Dumnezeu. Avem în acest fapt o mare lecţie: copiii sunt dar al lui Dumnezeu şi îi aparţin lui, nu părinţilor.

2. Găsirea lui Isus la templu

În această perspectivă se poate medita răspunsul pe care copilul Isus îl dă mamei sale Maria în episodul despre pierderea şi regăsirea lui în templul de la Ierusalim: „Cum de m-aţi căutat? Nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui meu?” Cunoaştem acest episod povestit de evanghelistul Luca: „În fiecare an părinţii lui Isus mergeau de sărbătoarea Paştelui la Ierusalim. Când copilul avea doisprezece ani, ei au mers la Ierusalim ca de obicei. Terminându-se zilele de sărbătoare, pe când se întorceau acasă, copilul Isus a rămas în Ierusalim, dar părinţii lui n-au băgat de seamă. Socotind că este împreună cu tovarăşii lor de drum, au mers cale de o zi, înainte de a-l căuta printre rude şi cunoscuţi. Negăsindu-l, s-au întors la Ierusalim continuând să-l caute. După trei zile l-au găsit în templu, şezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi punându-le întrebări. Toţi care îl auzeau rămâneau uimiţi de priceperea şi răspunsurile lui. Văzându-l, părinţii lui au rămas înmărmuriţi şi mama lui i-a zis: „Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta? Cât de îngrijoraţi am fost, căutându-te, tatăl tău şi cu mine”. Dar el le-a zis: „Cum de m-aţi căutat? Nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui meu? Dar ei n-au înţeles cele spuse de el. El a coborât cu ei, a venit la Nazaret şi era supus lor. Iar mama lui păstra toate cuvintele în inima ei. Isus creştea în înţelepciune, în statură şi în har în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor” (Lc 2,41-52).

2. Nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui meu?

Găsim aici primele cuvinte rostite de Isus şi singurele menţionate în povestirile despre copilăria sa. Fiind primele, ele au o importanţă deosebită. În plus, părinţii nu le-au înţeles semnificaţia, atât de profundă era revelaţia pe care o conţineau. Spunând „tatăl tău”, Maria se gândea la Iosif. Spunând „Tatăl meu”, Isus se referea la Dumnezeu. Contrastul este puternic şi aproape dur. Isus afirmă originea sa de la Tatăl. În întrebarea adresată părinţilor: „Nu ştiaţi că trebuie să fiu în cele ale Tatălui meu?”, Isus dezvăluie ascultarea sa fără rezerve faţă de Tatăl. În Evanghelia după Luca nu numai primele cuvinte ale lui Isus, dar şi ultimele se referă la Tatăl: pe cruce, înainte de a muri, Isus exclamă: „Părinte, în mâinile tale încredinţez duhul meu” (Lc 23,46). Mai mult, înainte de a se înălţa la cer, Isus spune: „Şi, iată, eu trimit asupra voastră pe acela pe care Tatăl l-a promis” (Lc 24,49). În Evanghelia după Luca Isus apare cu adevărat ca Fiul care îl dezvăluie pe Tatăl. „Cele ale Tatălui meu” este o expresie generică şi tocmai de aceea semnificativă: pot fi casa, interesele, dorinţele, voinţa, planurile. Reacţia Mariei şi a lui Iosif la răspunsul lui Isus este că „n-au înţeles cele spuse de el”. Ce nu au înţeles? Că Isus aparţine Tatălui? Separarea de familie? Sau acel „trebuie, e necesar” pe care Isus îl va repeta mai târziu în timpul patimii pentru a exprima necesitatea crucii? Ceea ce este cert este că atât gestul lui Isus cât şi cuvintele rămân enigmatice. Ascund ceva ce va fi dezvăluit pe parcurs. Identitatea profundă a lui Isus, care încă nu s-a manifestat este conţinută în întregime în expresia „este necesar”. Trebuie să aşteptăm crucea pentru ca să se poată dezvălui în mod clar.

3. Părinţii „n-au înţeles cele spuse de el”

În acel „n-au înţeles cele spuse de el” se deschide şi pentru mama lui Isus spaţiul pentru a înainta în credinţă. Potrivit evanghelistului Maria este în acelaşi timp prima credincioasă (cf. Lc 1,45) şi aceea care nu înţelege (cf. Lc 2,50). Nu este nici o contradicţie. Evanghelia arată că credinţa nu închide drumul, dar îl deschide. Viaţa Mariei a fost un fel de trecere de la maternitate la calitatea de discipol, de la o maternitate fizică la o maternitate trăită din ce în ce mai spiritual. Maternitatea Mariei a fost şi una şi alt încă de la început. Nici nu se poate vorbi despre trecerea de la o credinţă şovăitoare la una puternică. Maria este plină de credinţă de la început. Totuşi, ca orice credincios şi ca orice discipol, şi Maria a trebuit să parcurgă un itinerar. A urmat drumul lui Isus care, puţin câte puţin, într-un fel de contrast continuu între măreţie şi slăbiciune, a dezvăluit nu numai că este fiu dar şi modul de neimaginat de a fi fiu. Acesta este drumul parcurs de Maria şi pe care trebuie să-l parcurgă şi discipolul din orice timp. Numai aşa îl putem cunoaşte realmente pe Domnul Isus. Credinţa nu cere să înţelegem totul şi imediat, dar să păzim totul aşa cum a făcut Maria despre care se spune: „Iar mama lui păstra toate acestea în inima ei”. Nu se pot păzi unele cuvinte ale lui Isus şi altele nu, unele gesturi da şi altele nu. Nu sunt îndeajuns minunile pentru a înţelege cine este Isus, nici nu sunt suficiente discursurile, nici nu ajunge crucea singură. Taina se dezvăluie din ansamblul ei şi nu dintr-un amănunt sau altul. Istoria lui Isus trebuie păstrată în întregimea ei, altminteri nu poate fi înţeleasă.

4. Dezvăluirea tainei copilului

Nimic nu contrastează mai mult cu spiritul evangheliilor decât a concepe viaţa sfintei familii din Nazaret ca o viaţă tihnită şi idilică în care totul decurge liniştit între Isus şi părinţii săi. În pofida celor spuse de evanghelistul Luca despre vedeniilor de îngeri avute de Maria şi de Iosif înainte de naşterea lui Isus, şi cu toată intimitatea lor cu Fiul lui Dumnezeu venit să stea cu ei, Maria şi Iosif nu au reuşit să înţeleagă până în profunzime bogăţia spirituală a lui Isus. Desigur, nici o făptură omenească aflată în aceleaşi condiţii ale lor nu ar fi putut merge mai în profunzime decât ei în înţelegerea a ceea ce apostolul Paul numeşte taina de nepătruns a lui Dumnezeu prezentă în Isus (cf. Col 1,26). De adăugat că Maria şi Iosif, ca aproape toţi în Israelul acelui timp, erau convinşi că Mesia avea să se reveleze dintr-odată în strălucirea gloriei sale. Acea creştere lentă a lui Isus „în înţelepciune, în statură şi în har în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor” era de neînţeles pentru ei. Şi mai de neînţeles li s-a părut comportamentul lui Isus atât în pierderea sa la Ierusalim, cât şi în reproşul pe care l-a făcut părinţilor după ce l-au găsit.

5. Nu o viaţă idilică

Pare ciudat că sfântul Luca, naratorul pastoral al Naşterii Domnului şi al Evangheliei copilăriei, povesteşte această neînţelegere dintre Isus şi părinţii săi. Dar asta depinde de insuficienta cunoaştere a gândirii lui Luca pe care ni-l imaginăm ca un om sentimental şi romantic. Că Luca nu poate fi calificat aşa nici în pasajele în care prezintă „gloriile” Mariei şi măreţia lui Iosif, definit de el „om drept”, apare evident din faptul că îi prezintă ca persoane ce nu capitulează imediat la gândurile lui Dumnezeu. De fapt, când îngerii îi înştiinţează ce vrea Dumnezeu de la ei, atât Maria cât şi Iosif prezintă dificultăţile lor şi cer dovezi care să-i lămurească. În continuarea Evangheliei, Luca afirmă că, dacă este fericită mama care l-a născut pe Isus, este încă şi mai fericit acela care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl pune în practică (cf. Lc 11,28). Cât priveşte măreţia Mariei, evanghelistul afirmă că ea nu stă în faptul de a fi devenit mama lui Dumnezeu, dar în faptul de a fi crezut „în împlinirea promisiunilor Domnului” (Lc 1,45). Aşadar, cine scrie în aceşti termeni, nicidecum nu poate fi calificat ca un evanghelist romantic, sau ca un cântăreţ sentimental al gloriilor Mariei.

6. Noua familie

Relativ la ideea de familie pe care Luca o avea de când a intrat să facă parte din Biserică, trebuie să citim cu atenţie cea de-a doua sa scriere, cartea Faptele Apostolilor. Din ea se deduce că pentru primii creştini, şi deci pentru Luca, Biserica era o adevărată familie, că ei se stimau şi se iubeau nu mai puţin decât familia de la început. Dar în urechile lor răsuna învăţătura lui Isus repetată continuu în Biserică şi pe care Luca o reproduce în Evanghelia sa: nu se poate iubi tatăl, mama şi pe ceilalţi membrii ai propriei familii mai mult decât pe Dumnezeu (cf. Lc 14,26). Astăzi în biserici se pune poate în surdină această învăţătură a lui Isus, de teama de a nu şubrezi şi mai mult familia într-o vreme în care este lovită şi atacată din toate părţile. Dar este vorba de un echivoc. Această învăţătură, departe de a micşora dragostea copiilor faţă de părinţi, ar duce la un mai mare respect al copiilor faţă de părinţii lor. Multe neajunsuri şi eşecuri individuale şi familiale din vremea noastră depind de faptul că în multe familii se trăieşte în certitudini bazate doar pe sentimente şi a fost pusă deoparte învăţătura Bibliei care cu înţelepciunea ei milenară ne avertizează: „Dacă Domnul n-ar zidi casa, în zadar ar trudi cei care o zidesc. Dacă Domnul n-ar păzi cetatea, în zadar ar veghea cel care o păzeşte” (Ps 126/127,1).

7. Cântarea psalmistului

De la templul de piatră de la Ierusalim, să ne apropiem acum de noul templu care este Cristos în umanitatea sa: „Doamne, Dumnezeul nostru, cât de plăcut este în casa ta! Cât de iubite sunt lăcaşurile tale, Dumnezeul oştirilor! Sufletul meu suspină şi se topeşte de dorul casei Domnului. Inima mea şi trupul meu tresaltă de bucurie înaintea Dumnezeului celui viu. Fericiţi cei care locuiesc în casa ta, căci în veci te vor lăuda. Fericit omul care-şi are tăria în tine. Doamne, Dumnezeul oştirilor, ascultă rugăciunea mea; pleacă-ţi urechea, Dumnezeul lui Iacob! Doamne Dumnezeule, scutul nostru, priveşte la faţa unsului tău” (Ps 83/84,2-3.5-6.9-10 psalmul responsorial).

8. „Suntem copii ai lui Dumnezeu”

Apostolul Ioan afirmă cu uimire că „suntem copii ai lui Dumnezeu, dar nu s-a arătat încă ce vom fi. Ştim că atunci când se va arăta, vom fi asemenea lui pentru că îl vom vedea aşa cum este”. Ajuns la bătrâneţe, Ioan nu încetează să-i îndemne pe creştinii din comunitatea sa: „Preaiubiţilor, vedeţi câtă iubire ne-a dăruit Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem” (1In 3, 2.1; cf. In 3,1-2.21-24, lectura a doua). Bucuria că suntem fii ai lui Dumnezeu este mesajul central al creştinismului. Iar porunca lui Dumnezeu este aceasta: „să credem în numele Fiului său Isus Cristos şi să ne iubim unii pe alţii” începând din familie.

9. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule, care ne-ai dat un strălucit exemplu de viaţă în sfânta familie de la Nazaret, dă-ne, te rugăm, harul să trăim în familiile noastre aceleaşi virtuţi şi să fim uniţi prin aceeaşi iubire, pentru ca odată să gustăm răsplata veşnică în bucuria casei tale.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 29 decembrie 2018)

30 decembrie 2018, 07:28