Cerca

Vatican News
2018.12.02 Vangelo di domenica Consideraţii omiletice la prima Duminică din Advent  (© Vatican News)

Consideraţii omiletice la prima Duminică din Advent (C): Un nou început

Din început în început prin începuturi mereu noi: „Ridicaţi-vă capetele şi priviţi în sus pentru că mântuirea voastră se apropie. Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să puteţi sta în picioare la venirea Domnului!”
Considerații omiletice: Duminica I-a a Adventului

(Vatican News – 2 decembrie 2018) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. În fiecare duminică noi creştinii ne adunăm în biserici pentru ca, ascultând cuvântul lui Dumnezeu şi participând la sfânta Euharistie, să ne amintim de patima, învierea şi gloria Domnului Isus şi să-i mulţumim lui Dumnezeu, care ne-a renăscut „la o nădejde vie prin învierea lui Cristos din morţi” (1Pt 1,3; cf. SC 106). Cu această „nădejde vie” începem astăzi un nou an bisericesc. Prima parte a anului liturgic este numită „Advent”, cuvânt care înseamnă venire. Este un timp de aşteptare. Ne amintim de prima venire a Domnului în slăbiciunea firii omeneşti şi aşteptăm a doua lui venire în slavă la sfârşitul timpurilor. Trece înfăţişarea acestei lumii, dar adevărul Domnului rămâne în veci. Avem însă asigurarea dată de Isus în timpul vieţii pământeşti: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece” (Lc 21,33). Dumnezeu ne-a încredinţat cuvântul său care este cărare pentru paşii noştri. Duhul Domnului care a grăit prin profeţii de demult continuă să însufleţească şi generaţia noastră pe drumul istoriei. „Către tine, Doamne, îmi înalţ sufletul; Dumnezeul meu, mă încred în tine; să nu fiu făcut de ruşine, ca să nu râdă de mine duşmanii mei: căci toţi cei care se încred în tine, nu vor fi făcuţi de ruşine” (cf. Ps 24/25,1-3 Ant. la intrare). „Arată-ne, Doamne, îndurarea ta şi dă-ne mântuirea ta” (Ps 84/85,8 versetul la Evanghelie). „Domnul îşi va revărsa binecuvântarea şi pământul îşi va aduce roadele sale” (Ps 84/85,13 Ant. la Împărtăşanie). Timpul Adventului ne oferă harul de a reîncepe cu reînnoită încredere drumul care conduce la întâlnirea cu Domnul. Liturghia primei duminici de Advent are darul de a trezi conştiinţele amorţite şi inimile îngreunate. Se verifica asta chiar în primele comunităţi, de vreme ce apostolul Petru simte nevoia să-i avertizeze pe credincioşi. Să ştiţi că vor veni în zilele de pe urmă batjocoritori sarcastici, care trăiesc după poftele lor şi vor spune: "Unde este promisiunea venirii lui? Iată, părinţii voştri au murit şi toate rămân aşa cum erau la începutul creaţiei" (2Pt 3,3-4). Îndemnul apostolului Petru este mereu actual: „Dar aceasta să n-o uitaţi, iubiţilor, că o zi la Domnul este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o singură zi. Domnul nu întârzie împlinirea promisiunii, după cum consideră unii întârzierea, ci el este îndelung răbdător faţă de voi, întrucât nu vrea să se piardă cineva, ci ca toţi să ajungă la convertire” (2Pt 3,8-10). Odinioară profetul de demult adresa cuvinte de speranţă celor care începeau să o piardă şi îi încuraja să aibă încredere în Dumnezeu salvator. Anunţa venirea unui urmaş al regelui David, care se va naşte ca „odraslă dreaptă” spre bucuria omenirii. El va stabili legea şi dreptatea în Ierusalim, după ce va fi reunit poporul dispersat. Viitorul rege va fi semnul prezenţei particulare a lui Dumnezeu cel drept şi salvator pe pământ (cf. Ier 33,14-16 prima lectură). Această „odraslă dreaptă” prevestită de profet este Isus Cristos care a promis că se va întoarce şi va face dreptate într-o zi când va veni ca judecător. Pentru a nu fi surprinşi nepregătiţi, Isus ne îndeamnă să veghem şi să ne rugăm în orice moment. În Evanghelia zilei se vorbeşte mult despre judecată, dar nu cu scopul de a produce spaimă, cât mai degrabă de a-i încuraja pe cei drepţi să rămână tari în fidelitatea lor şi să nu se abată de la dreapta credinţă, căci se apropie mântuirea. În noul an bisericesc ascultăm Evanghelia după sfântul Luca. În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: „Vor fi semne în soare, în lună şi în stele, iar pe pământ popoarele se vor înspăimânta din cauza vuietului mării şi al valurilor. Oamenii vor muri de groază în aşteptarea celor ce au să vină peste lume, căci puterile cerului se vor clătina. Atunci îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere şi cu slavă mare. Când vor începe să se întâmple acestea, ridicaţi-vă capetele şi priviţi în sus pentru că mântuirea voastră se apropie. Fiţi cu băgare de seamă să nu se îngreuneze inimile voastre din pricina chefurilor, a beţiilor şi a grijilor vieţii acesteia şi să nu vină peste voi ziua aceea fără de veste. Căci ea va veni ca o cursă peste toţi aceia ce locuiesc pe faţa întregului pământ. Vegheaţi aşadar tot timpul şi rugaţi-vă, ca să scăpaţi de toate acestea care vor veni şi să puteţi sta în picioare înaintea Fiului Omului” (Lc 21,25-28.34-36 Evanghelia zilei). „Doamne, Dumnezeul meu, mă încred în tine; să nu fiu făcut de ruşine, ca să nu râdă de mine duşmanii mei: căci toţi cei care se încred în tine, nu vor fi făcuţi de ruşine”. Continuăm aprofundarea lecturilor liturgice pentru întărirea convingerilor personale.

1. Criteriul judecăţii şi modalităţile ei

Folosind limbajul specific revelaţiilor cu menţionarea de semne în soare, în lună şi în stele, cu puteri cereşti care se clatină, evanghelistul urmăreşte să redea înainte de toate un adevăr de credinţă mărturisit în tot Noul Testament: întoarcerea Fiului omului. Întoarcerea lui Cristos pentru judecată şi mântuire. Va fi o judecată după adevăr şi nepărtinitoare, cum se precizează în altă parte. „Vă spun: în noaptea aceea vor fi doi într-un pat: unul va fi luat, celălalt va fi lăsat; două femei vor măcina în acelaşi loc: una va fi luată, cealaltă va fi lăsată” (Lc 17,34-35). Judecata se va face după un criteriu foarte riguros, de aceea evanghelistul simte nevoia de a încheia întregul discurs îndemnând la rugăciune: „Vegheaţi aşadar tot timpul şi rugaţi-vă, ca să scăpaţi de toate acestea care vor veni şi să puteţi sta în picioare înaintea Fiului Omului” (Lc 21,36). Deci, care va fi criteriul judecăţii? Răspunsul nu se află în pasajul propus de Liturghie, dar în alte două contexte ale Evangheliei după Luca. Primul context este cel al urmării lui Isus care spune: „Dacă cineva se ruşinează de mine şi de cuvintele mele, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni în gloria sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri” (Lc 9,26). Al doilea context se referă la venirea împărăţiei lui Dumnezeu şi la Ziua Fiului Omului: „Amintiţi-vă de femeia lui Lot! Dacă cineva va încerca să-şi salveze viaţa, o va pierde; iar dacă cineva o va pierde, o va păstra” (Lc 17,32-33). Aşadar, judecata va avea loc pe baza poziţiei pe care fiecare o asumă în momentul actual faţă de Cristos care se îndreaptă spre cruce. De fapt, prima afirmaţie, „cine se va ruşina de mine”, încheie discursul lui Isus despre crucea care îl aşteaptă, iar a doua afirmaţie, „dacă cineva va încerca să-şi salveze viaţa, o va pierde”, este o formulă folosită în tot Noul Testament pentru a exprima proiectul de viaţă al Celui Răstignit. Apare clar că judecata de condamnare este pentru cei care au refuzat calea crucii, „s-au ruşinat de ea”, şi au preferat calea egoismului, a violenţei şi succesului căutat cu orice preţ şi cu orice mijloace. Venirea Fiului omului va constitui pentru toţi aceştia o denunţare a vieţii lor necinstite şi intrigante; o demonstraţie publică a falimentului tuturor pretenţiilor avansate de ei. Pentru discipolii care nu s-au ruşinat de învăţătorul lor judecata va fi momentul în care se va arăta clar că iubirea, şi nu altceva, este adevăratul plan de viaţă pe care omul trebuie să-l urmeze.

2. Vegheaţi aşadar tot timpul şi rugaţi-vă!

Din anunţarea acestui adevăr de credinţă derivă multiple consecinţe practice pe care evanghelistul Luca le rezumă în datoria de a veghea. Explică totodată fundamentul şi modalităţile acestei îndatoriri. Pentru ce trebuie să veghem? Motivul stă în faptul că „mântuirea este aproape”. Evanghelistul nu vrea să dea o informaţie privind data, astăzi sau mâine, dar vrea să afirme că toată istoria este sub semnul iminenţei lucrurilor din urmă. În acest sens mântuirea este aproape pentru fiecare generaţie. În orice moment timpul este important şi decisiv, nu neapărat pentru că este scurt, dar pentru că este plin de ocazii cu urmări incalculabile. Orice moment este plin de posibilităţi de mântuire sau de condamnare. Şi, cum să veghem? A veghea înseamnă a-şi aţinti privirea pentru a vedea bine. Când omul are inima „îngreunată”, pierde ocaziile. Vegherea este libertate, disponibilitate, promptitudine de a discerne şi de a decide. Venirea Fiului omului nu va fi precedată de semne prevestitoare şi liniştitoare, „căci ea va veni ca o cursă”. Ceea ce contează, este a fi gata mereu, atenţi pentru a nu fi luaţi prin surprindere. Există riscul ca distraţi de lucruri secundare şi neatenţi la faptul esenţial, să nu distingem momentele prielnice pe care viaţa le oferă. Nu este vorba doar de dezordini morale sau de abuzuri, „chefuri şi beţii”, dar şi de ceva simplu, de viaţa cu „grijile” ei şi multele neajunsuri. Chiar şi o viaţă „cinstită” poate fi distrată, dacă nu avem curajul de a persevera în rugăciune: „Vegheaţi aşadar tot timpul şi rugaţi-vă, ca să scăpaţi de toate acestea care vor veni şi să puteţi sta în picioare înaintea Fiului Omului”.

3. „Odrasla dreaptă”

„Iată, vin zile – oracolul Domnului – când voi împlini cuvântul cel bun pe care l-am spus cu privire la casa lui Israel şi cu privire la casa lui Iuda!” (Ier 33,14). Expresia „iată, vin zile” face să întrevedem că e vorba despre un anunţ special, extraordinar. De fapt, se vorbeşte despre o „odraslă dreaptă”: „În zilele acelea şi în acel timp voi face să răsară pentru David o odraslă dreaptă: el va face judecată şi dreptate în ţară. În zilele acelea, Iuda va fi mântuit şi Ierusalimul va locui în siguranţă. Acesta este numele cu care va fi chemat: «Domnul este dreptatea noastră»” (Ier 33,15-16). În Biblie se vorbeşte frecvent despre „planta care răsare”. Situaţiile promiţătoare de speranţă şi de roade abundente nu sunt reprezentate de o plantă adultă, dar de un mugur, de o odraslă ce răsare din pământ. Fenomenul germinal reprezintă procesul dinamic şi misterios al creşterii şi dezvoltării. Fără această fază iniţială nu există creştere. Evenimentul este cu atât mai vizibil în climatul arid al Palestinei. Când ploaia fecundează terenul, seminţele răsar şi produc plante. După căderea ploii sămânţa încolţeşte iar planta răsărită devine simbol viu de speranţă. În această imagine se vede viaţa ce se renaşte din ruinele istoriei. Profetul Isaia anunţase că Dumnezeu singur este în stare să reînvie poporul dispersat, să dea fii celei sterile şi viitor celui care nu mai are nici o speranţă.

4. Mântuirea este aproape: Ridicaţi-vă capul!

Aceeaşi speranţă se desprinde şi din pericopa evanghelică despre venirea Fiului Omului (parusía). Cu două duminici în urmă, evanghelistul Marcu vorbea despre venirea Fiului Omului care la sfârşitul istoriei lumii „va aduna pe toţi aleşii săi din cele patru vânturi, de la capătul pământului până la capătul cerului” (Mc 13,27). Astăzi în pericopa evanghelică după sfântul Luca (cf. Lc 21,25-28.34-36) Isus vorbeşte ucenicilor despre mântuire: „Când vor începe să se întâmple acestea, întăriţi-vă şi ridicaţi-vă capul, pentru că se apropie mântuirea voastră!” (Lc 21,28).

5. Semne premergătoare

Isus însuşi le-a spus discipolilor: „Vor fi semne în soare, în lună şi în stele, iar pe pământ popoarele vor fi îngrozite, năucite de vuietul mării şi al valurilor. Oamenilor li se va tăia răsuflarea de groază în aşteptarea celor care vor veni în lume, căci puterile cerurilor vor fi zguduite” (Lc 21,25-26). Cum trebuie să înţelegem aceste semne? Desigur, intenţia evanghelistului nu este aceea de a face previziuni astronomice sau seismice. De când există lumea au loc fenomene astronomice şi mişcări ale scoarţei pământului. Sunt situaţii ordinare ce se verifică într-o istorie a lumii departe de Dumnezeu. Aceste semne nu trebuie să constituie pentru credincioşi motiv de groază, ci de speranţă: „eliberarea este aproape”. Ceea ce contează pentru noi este felul cum ne pregătim pentru întâmpinarea lui Cristos. La fel ca pentru cititorii imediaţi ai Evangheliei, singura noastră certitudine este faptul că Domnul va veni. Privirile ucenicilor nu sunt îndreptate spre evenimentele cosmice, dar spre Domnul care vine în slavă. Când Domnul intră cu putere în istoria lumii, tot universul se zguduie şi ia parte la triumful său. Asta e valabil mai ales în descrierea manifestării definitive a lui Dumnezeu în lume pentru a duce la împlinire întreaga istorie a mântuirii.

6. Îndemn la speranţă

Dincolo de limbajul specific genului apocaliptic, textul trebuie interpretat ca o vestire a Evangheliei mântuirii. Mai mult decât la evangheliştii Marcu şi Matei, textul evanghelistului Luca se prezintă ca un îndemn la speranţă. Încurajează şi stimulează. Comportamentul creştinului trebuie să se inspire mai mult din speranţă decât din frică. Îndemnul la speranţă se inspiră din imaginea lui Isus, Fiul Omului, considerat mai mult în misiunea lui de mântuitor decât în exerciţiul temutei funcţii de judecător suprem. Ceea ce contează cu adevărat în faţa Fiului Omului care vine este înainte de toate omul, fiecare om, toţi oamenii. Înaintea lui unii sunt cuprinşi de groază, de o spaimă mortală. Însă pentru discipoli nu poate fi aşa. Cuvintele lui Isus către ai săi şi către tot poporul care îl ascultă (cf. Lc 20,45) şi pe care vrea să-l salveze, sunt de o mare incisivitate: „întăriţi-vă şi ridicaţi-vă capul, pentru că se apropie eliberarea voastră!” (Lc 21,28). În alte cuvinte: deschideţi bine ochii, priviţi, contemplaţi-l pe Domnul care vine; primiţi-l pe Mântuitorul vostru. El vine să vă elibereze, să vă salveze, vine pe norii cerului pentru a împarte cu voi, poporul sfinţilor, cinste, putere, slavă şi împărăţie (cf. Dan 7,14-27), pentru totdeauna! Aceasta reiese pe larg din Evanghelia după Luca încă de la prima sa pagină. Încă de la cântecul Mariei şi de la cel al lui Zaharia evanghelistul îl preamăreşte pe Dumnezeu care „ne-a înălţat o putere de mântuire în casa lui David, slujitorul său”… ca „să ne mântuiască de duşmanii noştri şi de mâna tuturor acelora care ne urăsc” (cf. Lc 1,69.71). Pentru un credincios, speranţa este motorul istoriei. Ea se deosebeşte de optimism. Acesta se bazează pe raţiuni omeneşti, speranţa creştină are la bază promisiunea lui Dumnezeu care nu  dezamăgeşte.

7. Vegheaţi şi rugaţi-vă!

Un singur pericol poate stinge această speranţă. Este adormirea conştiinţei sufocate de preocupările excesive într-o viaţă agitată, înăbuşită de grijile de a avea tot mai mult, de goana după avere. Isus vorbeşte despre „îngreuierea inimii” şi avertizează: „Aveţi grijă de voi înşivă, ca nu cumva inimile voastre să se îngreuieze în necumpătare, beţie şi grijile vieţii, iar ziua aceea să se abată asupra voastră pe neaşteptate, ca un laţ! Căci ea va veni asupra tuturor acelora care locuiesc pe faţa întregului pământ” (Lc  21, 34-35). „Fiţi atenţi!” este expresia caracteristică prin care Isus îi avertizează pe ucenici împotriva unei mari primejdii. Urgiile, beţiile, preocupările materiale excesive abrutizează, îl fac pe om să piardă rostul vieţii şi atunci nu mai priveşte înainte, nu se mai pregăteşte la „acea zi”. Veghea şi rugăciunea oferă un antidot puternic pentru toropeala conştiinţelor: „Vegheaţi, aşadar, în orice moment şi rugaţi-vă ca să fiţi în stare să fugiţi de toate cele ce se vor întâmpla şi să staţi în picioare în faţa Fiului Omului!” (Lc 21,36). Vigilenţa este explicată prin parabola slujitorilor în aşteptarea stăpânului (cf. Lc 12, 35-48). În privinţa rugăciunii Isus le-a spus ucenicilor că trebuie să se roage fără încetare, zi şi noapte, pentru a nu fi găsiţi fără credinţă în ziua în care Fiul Omului va veni (cf. Lc 18,1-8). Rugăciunea ne dispune lăuntric pentru a recunoaşte semnele timpurilor, pentru a înţelege semnificaţia profundă a evenimentelor de azi şi a nu ne lăsa ademeniţi de vacarmul cuvintelor goale ce asurzesc lumea.

8. „Să fiţi plăcuţi lui Dumnezeu”

Cu această credinţă putem asuma atitudinea cerută de apostolul Paul creştinilor din Salonic pentru a trăi cum se cuvine timpul prezent. Apostolul le cere să crească în dragoste reciprocă şi în aşteptarea Domnului Cristos: „Fraţilor, pe voi să vă facă Domnul să creşteţi şi să prisosiţi în iubire unii faţă de alţii şi faţă de toţi, aşa cum suntem noi faţă de voi, ca să întărească inimile voastre, aşa încât să fiţi fără prihană în sfinţenie înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru la venirea Domnului nostru Isus împreună cu toţi sfinţii săi. Amin! În rest, fraţilor, vă rugăm şi vă îndemnăm în Domnul Isus ca, aşa cum aţi primit de la noi cum trebuie să umblaţi şi să fiţi plăcuţi lui Dumnezeu, aşa să umblaţi ca să prisosiţi tot mai mult! Căci voi ştiţi ce învăţături v-am dat în numele Domnului Isus” (1Tes 3,12–4,2 lectura a doua).

9. Cântarea psalmistului

„Către tine, Doamne, înalţ sufletul meu”. Cine altul, dacă nu Dumnezeu poate să ne înveţe calea vieţii? „Arată-mi, Doamne, căile tale, condu-mă pe cărările tale. Povăţuieşte-mă în adevărul tău şi învaţă-mă, căci tu eşti Dumnezeul mântuirii mele! Domnul este bun şi drept, el arată păcătoşilor calea. El conduce pe cei umili în dreptate şi învaţă pe cei smeriţi căile sale. Toate căile Domnului sunt adevăr şi îndurare pentru cei ce păzesc legământul şi îndrumările sale. Domnul este prietenul celor care se tem de dânsul şi le oferă legământul său spre îndrumare” (Ps 24/25,1.4bc-5ab.8-9.10.14 psalmul responsorial)

10. Rugăciunea Bisericii

Viaţa creştinului este un drum în întâmpinarea Domnului. Biserica este Mireasa care îl aşteaptă pe Isus, Mirele ei. Noi toţi suntem ca peregrini: nu trebuie să ne lăsăm distraţi şi disipaţi sau să uităm de Domnul şi să întârziem pe drum: Dumnezeule atotputernic, te rugăm, întăreşte voinţa credincioşilor tăi, pentru ca, ieşind cu fapte de dreptate în întâmpinarea lui Cristos care vine, să se învrednicească a sta de-a dreapta lui în împărăţia cerurilor.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de joi 29 noiembrie 2015)

29 noiembrie 2018, 09:04