Versiune Beta

Cerca

Vatican News
2018.11.04 Vangelo di domenica Avem această poruncă: cine-l iubeşte pe Dumnezeu să-l iubească şi pe fratele său.  

Consideraţii omiletice la Duminica a XXXI-a de peste an (B): Porunca dragostei

Cultul adevărat. Avem această poruncă: cine-l iubeşte pe Dumnezeu să-l iubească şi pe fratele său.
Consideraţii omiletice la Duminica a XXXI-a de peste an (B)

Vatican News - 4 noiembrie 2018) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Liturghia duminicală începe cu câteva invocaţii din cartea Psalmilor: „Să nu mă părăseşti, Doamne; Dumnezeul meu, să nu te îndepărtezi de mine! Grăbeşte-te să mă ajuţi, Doamne, puterea mântuirii mele!” (cf. Ps 37/38,22-23 Ant. la intrare). Psalmistul este încrezător că strigătul său va fi ascultat: „Tu îmi vei arăta cărarea vieţii, Doamne, mă vei copleşi de bucurie când îmi vei arăta faţa ta” (cf. Ps 15/16,11 Ant. la Împărtăşanie). În orice necaz s-ar afla creştinii nu-şi pierd speranţa. Ei ştiu că în Isus Cristos înviat din morţi avem un mare preot înaintea Tatălui: ştiu că „el poate să-i salveze pentru totdeauna pe cei care, prin el, se apropie de Dumnezeu, căci el trăieşte pururi ca să mijlocească pentru ei (noi)”. Preoţia lui Isus este exercitată în absolută sfinţenie iar puterea ei mântuitoare este cu totul spre beneficiul altora. „Tocmai de un astfel de preot aveam nevoie: sfânt, nevinovat, fără nici o pată, separat de păcătoşi; el este înălţat deasupra cerurilor. El nu are nevoie, ca ceilalţi preoţi, să ofere în fiecare zi jertfe, mai întâi pentru păcatele sale proprii, apoi pentru ale poporului; căci a făcut aceasta o singură dată pentru totdeauna, când s-a jertfit pe sine însuşi” (cf. Evr 7,23-28 lectura a doua). Prin jertfa Crucii oferită de bunăvoie, Isus ne arată care esenţa adevărată a „cultului”. Adevăratul „cult” religios consistă în dăruirea de sine fără măsură şi fără rezerve lui Dumnezeu din dragoste pentru fraţi. Asta înseamnă că iubirea faţă de Dumnezeu se concretizează în fapte de iubire faţă de aproapele. Există mereu ispita de a reduce faptul religios limitându-l doar la Dumnezeu, ca şi cum Creatorul a toate ar avea nevoie de ceva din partea noastră. Credinţa în Dumnezeu Tatăl Domnului nostru Isus Cristos se verifică prin slujirea concretă a semenilor noştri. Vom înţelege asta mai bine ascultând cuvântul lui Isus: „Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el” (In 14,23 versetul la Evanghelie). „Va păzi cuvântul meu”. Care cuvânt? Evanghelia acestei duminici arată că între porunca iubirii de Dumnezeu şi porunca iubirii de aproapele există o strânsă legătură. Isus învaţă că nu trebuie să separăm aceste două iubiri. Iubirea de Dumnezeu se traduce în iubire faţă de aproapele. Înţelegem asta dintr-un raţionament foarte simplu pe care îl face apostolul Ioan vorbind despre adevărata credinţă şi despre adevărata iubire. Dacă cineva spune: "Îl iubesc pe Dumnezeu" şi-l urăşte pe fratele său, este un mincinos; pentru că cine nu-l iubeşte pe fratele său pe care îl vede nu poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede. Avem această poruncă de la el: cine-l iubeşte pe Dumnezeu să-l iubească şi pe fratele său (1In 4,20-21). În consideraţiile ce urmează, facem o lectură globală a textelor liturgice care se luminează reciproc.

1. Ascultă, Israele!

Mai mult, textele liturgice se recheamă între ele cu citate explicite. De fapt, Isus în textul evanghelistului Marcu citează aproape cuvânt cu cuvânt o parte din marea profesiune de credinţă monoteistă a poporului evreu: „Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn” (Dt 6,4). Vrea să justifice astfel iubirea faţă de Dumnezeu mai presus de toate, înainte încă de iubirea faţă de aproapele. Acel „Ascultă –Shemà” este începutul unei rugăciuni care rămâne una dintre cele mai îndrăgite de pietatea iudaică şi pe care evreii şi astăzi o recită zilnic, dimineaţa şi seara. Cartea Deuteronomului, din care este luată prima lectură, este a cincia din Biblie şi cuprinde un compendiu al întregii legi. Ea servea nu numai pentru catehizare dar şi ca o carte de rugăciune şi trăire zilnică. Este axată pe trei discursuri ale lui Moise şi pe câteva cuvinte cheie, de cea mai mare importanţă, precum verbele „a asculta”, „a iubi din toată inima”, „a se teme de Dumnezeu”, „a păzi poruncile”. În zilele acelea, Moise a spus poporului: „Să te temi de Domnul Dumnezeul tău. În toate zilele vieţii tale, tu, fiul tău şi fiul fiului tău, să păzeşti toate legile şi poruncile pe care ţi le dau eu astăzi, ca astfel să ai o viaţă lungă. Ascultă, Israele, caută să împlineşti poruncile Domnului, ca să fii fericit şi să te înmulţeşti fără număr, în ţara în care curge lapte şi miere, precum ţi-a făgăduit ţie Domnul Dumnezeul părinţilor tăi. Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toate puterile tale. Aceste porunci, pe care ţi le dau eu astăzi, să rămână întipărite în inima ta” (Dt 6,2-6 prima lectură). Mai întâi „Ascultă!”. Primul mod de a concretiza iubirea de Dumnezeu este ascultarea. Este verbul credinţei, al obedienţei, al recunoaşterii lui Dumnezeu ca unic şi adevărat, al recunoaşterii singurei atitudini pe care omul trebuie să o aibă faţă de el: iubirea izvorâtă din inimă sinceră, din toată fiinţa, din locul originar al deciziilor în ce priveşte binele şi răul. A iubi pe Dumnezeu din toată inima înseamnă a trăi întreaga existenţă îndreptată spre El, lăsându-se continuu inspiraţi şi călăuziţi de poruncile lui. După „a asculta”, a păzi poruncile este al doilea mod de a concretiza iubirea faţă de Dumnezeu. Să notăm că în tradiţia biblică verbul a se teme este sinonim cu a iubi. Este vorba de iubirea ce trezeşte în om o atitudine de respect şi admiraţie faţă de Dumnezeu pentru lucrurile minunate înfăptuite în creaţie, în istoria omenirii, a poporului ales, în eliberarea din sclavia Egiptului, în încheierea legământului, în străbaterea pustiului, în dăruirea ţării făgăduite. Fireşte, păzirea poruncilor nu se limitează la „cele zece cuvinte”, la decalog dar se extinde la întregul comportament al omului. Format la şcoala cuvântului lui Dumnezeu şi martor al lucrărilor sale minunate, credinciosul biblic are conştiinţa că fiecare gest al său este decisiv în relaţia cu Dumnezeu şi cu darurile sale. Însăşi permanenţa în ţara făgăduită este garantată de fidelitatea faţă de Dumnezeul legământului, rezistând tentaţiei idolatriei, închinării la făpturi, la idoli vechi şi noi. Idolatria se propune periodic de-a lungul istoriei. Şi Biserica depune eforturi pentru redresarea vieţii creştine, pentru întoarcerea la Domnul. De aici se naşte şi cerinţa unei reflecţii despre ce este esenţial în legea Domnului. Tradiţia biblică a Vechiului Testament cunoaşte numeroase porunci. Cărturarii au găsit în Biblie 613 porunci, dintre care 365 – una pentru fiecare zi din an - sunt oprelişti sau interdicţii, iar 248, câte sunt mădulare trupului omenesc, sunt precepte pozitive. La prima vedere, s-ar părea că Isus stabileşte pentru şcoala sa două porunci principale (Ps 14/15 enumără  zece; Is 33,15 şase; Mih 6,8 trei iar Am 5,4 două).  În realitate, Isus nu vrea să impună un cod care odată împlinit, lasă pe om să stea liniştit. Isus îl conduce pe om la esenţa trăirii religioase în care este implicată viaţa pe tot parcursul şi în totalitatea ei.

2. Care este cea dintâi dintre toate poruncile?

Înţelegem bine atunci discuţia deschisă de un cărturar în legătură cu cea dintâi poruncă din lege. În această tradiţie se înscrie şi Evanghelia acestei duminici despre porunca dragostei faţă de Dumnezeu şi porunca dragostei faţă de aproapele. Nu mult înainte de pătimire, în timp ce Isus se îndrepta spre Ierusalim, un cărturar s-a apropiat de Isus şi l-a întrebat: „Care este cea dintâi dintre toate poruncile?” Isus i-a răspuns: „Cea dintâi este aceasta: «Ascultă, Israele: Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn, să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta». Iar a doua este aceasta: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!». Altă poruncă mai mare decât acestea nu este”. Cărturarul i-a zis: „Foarte bine, Învăţătorule. Ai spus adevărul zicând că Dumnezeu este unul, că nu este altul în afară de el şi că a-l iubi din toată inima, din tot cugetul, din tot sufletul şi din toată puterea, şi a iubi pe aproapele ca pe tine însuţi înseamnă mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele”. Văzând Isus că a dat un răspuns înţelept, i-a spus: „Nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu”. Şi nimeni nu mai îndrăznea să-i pună întrebări (Mc 12,28b-34 Evanghelia zilei). Sunt două porunci care se luminează şi se susţin reciproc, deşi nu sunt la acelaşi nivel. Pe primul loc se află mereu iubirea faţă de Dumnezeu iar pe locul al doilea se află iubirea faţă de aproapele. Dumnezeu singur pune baza măreţiei şi demnităţii omului care nu poate fi uitat sau pus la o parte sub pretextul că Dumnezeu este mai important. Deşi rămân distincte, cele două iubiri se împletesc şi se cheamă reciproc. Nu pot iubi cu adevărat pe Dumnezeu fără să-l iubesc pe aproapele meu care, la fel ca mine, este iubit de el. A iubi doar pe Dumnezeu ar însemna o falsă religie, după cum a-l iubi doar pe aproapele, când asta ar fi posibil, este simplă filantropie. A-l iubi pe Dumnezeu pentru el însuşi şi pe aproapele din iubire faţă de Dumnezeu: aceasta este „noutatea” creştină introdusă de Isus Cristos. „Altă poruncă mai mare decât acestea nu este”, citim la Marcu 12,31. Este echivalentul formulat puţin altfel de evanghelistul Matei: „În aceste două porunci este cuprinsă toată Legea şi Profeţii" (Mt 22,40).

3. Dumnezeul nostru este singurul Domn

Discuţia cu acest cărturar trebuia să fie a patra dintr-o serie de controverse, în schimb avem o conversaţie ca între prieteni. Polemica se calmase întrucâtva. Ne găsim aici în faţa unui dialog ce creează sintonie, acord, stimă, prietenie. Cărturarul recunoaşte că Isus a răspuns bine, după adevăr. Să ne oprim puţin la dialogul dintre cărturar şi Isus. Cărturarul îi propune o temă destul de discutată în ambientul său. "Care este cea dintâi dintre toate poruncile?" Care este ce mai importantă, sau prima dintre toate, după cum traduc alţii. Răspunsul lui Isus în pericopa după Marcu este bine articulat şi doar la acest evanghelist începe astfel: "Cea dintâi este aceasta: "Ascultă, Israele: Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn” (v. 29). Şi cărturarul încuviinţează: "Foarte bine, Învăţătorule. Ai spus adevărul zicând că Dumnezeu este unul” (12,32). Această mărturisire de credinţă în unicul Dumnezeu este porunca cea mai importantă, fundamentul, baza tuturor poruncilor, sursa din care provine porunca iubirii de Dumnezeu şi porunca iubirii de aproapele, strâns unite între ele încât, deşi fiind două, în realitate se vorbeşte de una singură: „Altă poruncă mai mare decât acestea nu este"(12,31b). A înţeles bine Sfântul Beda Venerabilul care explică: „Prima şi cea mai mare dintre toate poruncile este cunoaşterea şi mărturisirea unicităţii lui Dumnezeu unită cu săvârşirea faptelor bune. Iar fapta bună se face iubind pe Dumnezeu şi pe aproapele”. Oricum, textul pericopei evanghelice nu se mărgineşte la a spune „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău... Să iubeşti pe aproapele tău…”, dar spune şi cum trebuie să iubim: „pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta"… "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!".

4. Un singur Dumnezeu, o singură porunca a iubirii

Răspunsul la amândouă poruncile trebuie să izvorască dintr-un unic şi identic act de credinţă şi de aceea nu pot fi trăite separat; din contra, a doua poruncă este criteriul vizibil pentru cea dintâi. În fapt, dacă Dumnezeu este „unic”, noi toţi creaţi după chipul său suntem fraţi. Cine îl iubeşte pe Tatăl nu poate să nu-i iubească pe fraţi. Cine îl iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte şi tot ceea ce el iubeşte. Altminteri iubirea nu ar fi adevărată. După aceste consideraţii, ne găsim şi noi în acord cu acel cărturar simţind nevoia de a-i spune cu el lui Isus că practicarea acestor două porunci „înseamnă mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele" (Mc 12,33). Deja în vechime s-a spus că lui Dumnezeu îi place ascultarea mai mult decât jertfa (cf. 1Sam 15,22). Cultul adevărat se realizează iubindu-l pe Dumnezeu şi pe fraţi. Într-adevăr numai atunci putem afirma că ştim un lucru, când îl traducem în faptă, când acest lucru determină în noi un mod de a fi şi de a ne comporta. În consecinţă, toţi trebuie să ne adresăm frecvent lui Isus cu întrebarea cărturarului, deşi cunoaştem anticipat răspunsul: „Învăţătorule, care este cea dintâi poruncă din legea creştină?” Vom ajunge la concluzia că lumea nouă pe care o descoperim este lumea veche, bine cunoscută, dar căreia îi lipsesc cei câţiva paşi pe care îi mai avea de făcut cărturarul din Evanghelia de azi şi căruia Isus i-a spus: "Nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu".

5. Înrădăcinaţi în iubirea lui Cristos

Şi încă o lămurire. Ştim bine că iubirea nu se poate comanda şi că nu este îndeajuns să vrei pentru a iubi. După ce ne-a dat poruncile revelate prin Moise poporului lui Israel, Dumnezeu, dăruindu-ni-l pe Cristos, ne-a dat totul. Singur Cristos prin moartea şi învierea sa ne înrădăcinează în această iubire divină mereu învingătoare. Isus ne-a introdus în iubire: „oferindu-se pe sine o singură dată pentru totdeauna”, el a luat asupra sa toate slăbiciunile, toată neputinţa noastră şi prin învierea sa, ne împărtăşeşte forţa iubirii sale (cf. Evr 7,23-28 lectura a doua).

6. Cântarea psalmistului

Te iubesc, Doamne, tăria mea. Este o profesiunea de credinţă din psalmul 17/18: „Te iubesc, Doamne, tăria mea, Doamne, tu eşti stânca mea, cetatea mea şi eliberatorul meu. Dumnezeule, tu eşti stânca mea, adăpostul meu, scutul meu, tăria care mă salvează, apărarea mea. Îl chem pe Domnul cel Prealăudat şi sunt eliberat din mâna duşmanilor mei. Domnul trăieşte! Binecuvântat să fie stânca mea! Preamărit să fie Dumnezeu, mântuitorul meu! Tu dai mari izbânzi împăratului tău, arăţi îndurare faţă de unsul tău, David” (Ps 17/18,2-4.47.51 psalmul responsorial). „Ajută-mă, Doamne, să te iubesc din toată inima!”

7. Rugăciunile Bisericii

Dumnezeule, tu eşti singurul Domn şi nu există alt Dumnezeu în afară de tine. Dă-ne harul ascultării, pentru ca inimile, sentimentele şi minţile să se deschidă la singurul cuvânt care salvează, Evanghelia Fiului tău, marele şi veşnicul nostru Preot. „Dumnezeule atotputernic şi milostiv, numai prin darul tău, credincioşii te pot sluji cum se cuvine; înlătură orice piedică din calea noastră, ca să alergăm cu bucurie în întâmpinarea făgăduinţelor tale”.

(Radio Vatican - Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 3 noiembrie 2018)

03 noiembrie 2018, 11:52