Versiune Beta

Cerca

Vatican News
2018.11.11 Vangelo di domenica Consideraţii omiletice la Duminica a XXXII-a de peste an (B): Bănuţii văduvei 

Consideraţii omiletice la Duminica a XXXII-a de peste an (B): Bănuţii văduvei

Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor. Primeşte totul cine dă tot. Puţinul săracului dăruit din inimă este mult înaintea lui Dumnezeu.
Consideraţii omiletice la Duminica a XXXII-a de peste an

(Vatican News – 11 noiembrie 2018) E Ziua Domnului. Liturghia duminicală începe cu rugăciunea unui om grav bolnav, sătul de necazuri şi încercări. Părăsit de prieteni şi vecini, viaţa îi apare ca o agonie, dar el nu încetează să strige zi şi noapte şi să-şi întindă mâinile către Dumnezeu: „Rugăciunea mea să ajungă înaintea ta, Doamne; pleacă-ţi urechea la glasul cererii mele!” (cf. Ps 87/88,3 Ant. la intrare). Omul credincios îşi plânge suferinţele în prezenţa lui Dumnezeu care vede în adâncul inimilor. Domnul cunoaşte faptele noastre de succes dar şi ostenelile risipite în zadar. Cunoaşte mai presus de toate credinţa noastră sinceră în pofida tuturor slăbiciunilor. În orice situaţie am fi, un glas tainic ne şopteşte la urechea inimii: „Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic; el mă paşte pe păşuni verzi, mă conduce la ape de odihnă” (cf. Ps 22/23,1-2 Ant. la Împărtăşanie). Cristos Isus a intrat în ceruri „pentru a fi mereu mijlocitorul nostru în faţa lui Dumnezeu”. El „s-a oferit o singură dată pentru a ridica păcatele” noastre şi va veni „pentru a duce la mântuire pe cei care îl aşteaptă” (cf. Evr 9,24-28 lectura a doua). Isus i-a asigurat pe toţi la începutul predicii de pe munte: „Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor” (Mt 5,3, versetul la Evanghelie). Sunt fericiţi încă de acum, pentru că Dumnezeu este comoara inimii lor, iar „Domnul este în veci credincios cuvântului său, el face dreptate celor asupriţi. Domnul dă pâine celor flămânzi şi eliberează pe cei închişi. Domnul luminează pe cei orbi, Domnul ridică pe cei împovăraţi. Domnul iubeşte pe cei neprihăniţi, Domnul are grijă de cel străin. Domnul sprijină pe văduvă şi pe orfan, dar nimiceşte calea celor răi. Domnul Dumnezeul tău, Sioane, stăpâneşte în veci, din neam în neam” (cf. Ps 145/146,7-10 psalmul responsorial). Înţelegem că oricine săvârşeşte fapte de milostenie, îl imită pe „Dumnezeu cel bogat în milostivire” (Ef 2,4); îl urmează pe Isus care, bogat fiind, s-a făcut sărac pentru ca prin sărăcia lui noi să ne îmbogăţim” (cf. 2Cor 8,9). Liturghia acestei duminici prezintă generozitatea exemplară a două sărmane văduve. Sunt două exemple de săraci în duh. Este vorba despre o femeie păgână, o văduvă din Sarepta Sidonului, care în timp de secetă împarte puţinul pe care-l are şi dă de mâncare multă vreme profetului Ilie. Pentru ea şi fiul ei nu mai avea în casă decât „un pumn de făină într-un vas şi puţin ulei într-un urcior” (cf. 1Rg 17,10-16, prima lectură). Al doilea exemplu este cel al văduvei din Ierusalim, care, punând doi bănuţi în visteria templului, a dat lui Dumnezeu tot ce avea (cf. Mc 12,38-44, Evanghelia zilei). Isus era de faţă, o vede şi îi laudă generozitatea. Îi vede şi pe ceilalţi care aduceau oferte în mod ostentativ. Referindu-se la ei, Isus îi avertizează pe discipoli: „Feriţi-vă de cărturari, căci le place să umble îmbrăcaţi în haine lungi, să fie salutaţi de lume prin pieţe, să stea pe primele locuri în sinagogi şi în locurile de frunte la ospeţe. Toacă avutul văduvelor şi fac rugăciuni lungi numai de ochii lumii. Pentru aceasta vor fi şi mai aspru condamnaţi”. Isus se aşezase în faţa sălii tezaurului şi privea mulţimea care arunca bani în casetă. Mulţi dintre cei bogaţi veneau şi puneau sume mari.  A venit şi o văduvă săracă şi a pus două monede mici. Isus i-a chemat la sine pe ucenici şi le-a spus: „Vă spun adevărul: această văduvă săracă a pus în casetă mai mult decât toţi ceilalţi. Căci toţi au pus din ceea ce aveau de prisos; pe când ea, cu toată sărăcia ei, a dat tot ce avea: strictul necesar pentru viaţă”. Şi gestul ei nu a trecut neobservat. Căci Dumnezeu vede. Vede şi Isus.

1. Se pare că nimeni nu o vede decât Isus singur

Un preot povestea această întâmplare. În după amiaza unei zile de vară stătea citind pe o bancă din curtea bisericii. În apropiere se juca un grup de adolescenţi. Cu coada ochiului a observat că o fată s-a oprit nu departe de el şi privea fără să spună nimic. Avea o mică dizabilitate psihologică şi de aceea rămânea izolată de grup. Terminată lectura, preotul a ridicat privirea şi a întrebat-o pe acea fată dacă are nevoie de ceva. Ea i-a răspuns: „Da, aştept să mă priveşti”. Acest fapt duce imediat gândul la episodul despre văduvă din templul de la Ierusalim. În timp ce mulţi bogaţi ofereau sume importante, văduva pune şi ea doi bănuţi în cutia milei. Se părea că nimeni nu o vede decât doar Isus. Dar Isus demască mai întâi ipocrizia acelora care săvârşeau acte de milostenie pentru a fi văzuţi de mulţime şi consideraţi ca evlavioşi. Le plăcea să audă spunându-se în public, în sunet de trâmbiţă suma oferită de ei. Ofertele de la templu ar fi fost destinate şi săracilor, între care văduvele erau cele mai defavorizate. Dar se pare că ofertele urmau altă direcţie şi nu ajungeau la cei săraci. Sărmana văduvă nu se aştepta să fie luată în seamă. În cazul ei, ar fi însemnat cea mai mare ruşine să audă anunţându-se în public că a pus în casetă abia doi bănuţi! Era mai bine pentru ea să treacă neobservată. Dar în mijlocul acelor bogaţi în căutare de vizibilitate, Isus vede acea femeie văduvă dispusă să dea tot ce are, strictul necesar pentru viaţă. Este dispusă să ajute mai degrabă pe alţi săraci. Şi o face pentru Dumnezeu în cutia milei de le templu. Isus cu privirea sa mă vede şi pe mine în sărăcia mea spirituală. Aşa cum a privit cu iubire şi a lăudat generozitatea acelei văduve, Domnul are o privire şi pentru mine. Să ne examinăm puţin. Poate umblu în jur, în dreapta şi-n stânga, căutând semne de recunoştinţă şi laudele altora, căutând primele locuri sau să apar altceva decât ceea ce sunt. Isus spune să nu ne irosim viaţa în căutări superficiale. El vrea să fim conştienţi de privirea recunoscătoare a lui Dumnezeu care vede şi cei doi bănuţi de iubire sinceră pe care ştim să o dăruim altora. Dăruind vom dobândi. Dar să ne întoarcem pe larg la cele două episoade biblice.

2. Primeşte totul cine dă tot

Primul este întâlnirea profetului Ilie cu o văduvă din Sarepta, localitate din ţinutul fenician al Sidonului (cf. 1Rg 17,10-16 extras din „ciclul lui Ilie” cf.1Rg 17 – 2Rg 1). Era în timpul marii secete trimise de Dumnezeu pentru a pedepsi nelegiuirile regelui Ahab (anii 874-853). Pe acest fundal de foamete şi dezolare se înţelege şi mai bine credinţa eroică a unei sărmane femei care răspunde la cererea profetului Ilie. Cererea este destul de nepotrivită cel puţin în aparenţă. În zilele acelea, Ilie profetul s-a ridicat şi a mers la Sarepta. Când a ajuns la poarta cetăţii, iată, acolo era o femeie văduvă care strângea lemne! El a strigat către ea şi i-a zis: „Adu-mi, te rog, puţină apă într-un vas, ca să beau!” Ea a plecat ca să-i aducă, iar el a strigat către ea: „Adu-mi, te rog, şi o bucată de pâine!” Ea a răspuns: „Viu este Domnul Dumnezeul tău că nu am nimic copt, ci doar un pumn de făină într-un vas şi puţin ulei într-un urcior. Iată, strâng două vreascuri, ca să merg să pregătesc pentru mine şi pentru fiul meu: vom mânca şi apoi vom muri”. Ilie i-a zis: „Nu te teme, mergi şi fă după cuvântul tău! Dar fă pentru mine o turtă mică mai întâi şi adu-mi-o; apoi vei face pentru tine şi pentru fiul tău! Căci aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul lui Israel: «Vasul cu făină nu se va termina şi urciorul cu untdelemn nu se va împuţina până în ziua când Domnul va da ploaie peste faţa pământului»”. Ea a mers şi a făcut după cuvântul lui Ilie. Şi au mâncat el, ea şi casa ei mult timp (1Rg 17,10-15). Cererea profetului este din ce în ce mai cutezătoare: mai întâi vrea doar puţină apă iar apoi şi o bucată de pâine. Este ca şi cum ai cere unuia care moare să-ţi dea ultima respiraţie! Femeia îi explică foarte deschis lui Ilie situaţia ei dramatică: după acea puţină pâine urma moartea pentru ea şi pentru fiul ei. Însă profetul insistă şi o asigură că Dumnezeu va avea grijă şi nu o va lăsa fără hrana necesară pentru a trăi. Femeia crede în cuvântul profetului şi îi oferă cu generozitate tot ce mai avea şi obţine, la schimb, infinit mai mult decât dăduse:  „Vasul cu făină nu s-a terminat şi urciorul cu untdelemn nu s-a împuţinat, după cuvântul Domnului pe care l-a spus prin Ilie” (1Rg 17,16). Dărnicia se naşte din detaşarea de lucruri şi din iubirea faţă de semeni. Generozitatea inimii şi credinţa în cuvântul Domnului o determină pe văduva din Sarepta să facă un gest de caritate chiar cu riscul propriei vieţi. Drept răsplată, femeia regăseşte „darul” înmulţit. „Primeşte totul cine dă tot”.

3. Caută să fie văzuţi de oameni: campioni de vanitate şi făţărnicie

Evanghelia zilei (Mc 12,38-44) prezintă un caz paralel cu cel al văduvei din Sarepta, însă într-un context foarte diferit şi cu semnificaţii teologice şi pentru cei mai bogaţi. Episodul despre obolul văduvei urmează după ce un cărturar l-a întrebat pe Isus, care este cea mai mare poruncă din lege. Răspunsul lui Isus a fost că prima dintre porunci este iubirea, faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Astăzi Isus reia discursul întrerupt şi ne invită să realizăm în mod concret marea poruncă a iubirii. În acest scop, aduce două exemple: unul negativ şi altul pozitiv. Exemplul negativ este cel al cărturarilor care pe timpul lui Isus învăţau şi explicau legea lui Dumnezeu. O făceau din profesie. Trebuiau să fi adevăraţi maeştri de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, dar sunt „maeştri” doar în cuvinte, în realitate sunt campioni de vanitate şi făţărnicie. Se prefac că-l iubesc pe Dumnezeu, recitând rugăciuni lungi şi etalând înaintea oamenilor mare devoţiune. Vorbesc despre Dumnezeu dar nu cu Dumnezeu. Vor doar ca toţi să-i vadă şi să-i admire. Dovada că nu-l iubesc pe Dumnezeu este comportamentul lor faţă de cei slabi, faţă de cei care nu se pot apăra singuri,  ca de pildă văduvele. Trebuiau să le apere drepturile, în schimb le exploatează şi profită de situaţia lor. În acest sens se explică avertismentul lui Isus care spunea mulţimilor: „Feriţi-vă de cărturarii cărora le place să umble în haine lungi şi să fie salutaţi prin pieţe, să ocupe primele locuri în sinagogi şi locurile dintâi la ospeţe! Ei devorează avutul văduvelor şi se prefac că se roagă îndelung. Ei vor primi o condamnare mai aspră” (Mc 12, 38-40). Prezentând acest exemplu negativ Isus ne invită să examinăm rugăciunea noastră şi să vedem dacă nu e „falsă” ca cea a învăţătorilor legii. Dacă rugăciunea nu-i însoţită de iubirea concretă faţă de aproapele, rugăciunea este monedă falsă, nu are valoare.

4. Bănuţii văduvei

Pentru a ne invita să realizăm marea poruncă a iubirii Isus aduce ca exemplu pozitiv comportamentul unei sărmane văduve. Comparaţia cu atitudinea ostentativă şi ipocrită a cărturarilor pune în lumină şi mai mult simplitatea şi plinătatea gestului unei văduve la templul din Ierusalim. Ea dă până şi ultimii doi bănuţi, strictul necesar pentru a trăi, în timp ce cărturarii, lacomi de bani, „devorează avutul văduvelor” (Mc 12,40). Expresia, de mare efect în cruzimea ei, se referă la faptul că mulţi cărturari, cu pretextul de a asista văduvele care aveau nevoie de sfat şi de încurajare, exploatau poziţia de experţi în lege pentru a fi plătiţi scump pentru asistenţa spirituală. Mai mult, profitau de ospitalitatea văduvelor. Prin oferta depusă în visteria templului, femeia voia să împlinească un act de cult faţă de Dumnezeu. Oferta ei este cu atât mai sinceră şi dezinteresată cu cât nu cere nimic la schimb. Este o femeie săracă dar care lui Dumnezeu îi dă tot ce are. Şi Isus vede. „Caseta” este fără îndoială unul din cele treisprezece recipiente în formă de pâlnie sau con răsturnat ( „trâmbiţă”; să fie o legătură cu sunatul „trâmbiţei” când dai pomană?), care erau puse în curtea templului pentru a strânge diferitele forme de monedă prevăzute de lege şi de uzanţa vremii. Isus se opreşte în faţa uneia dintre aceste casete şi observă scena. Constată ostentaţia celor bogaţi care aruncă zgomotos pumni de bani de care nu au nevoie. O fac mai degrabă pentru a fi văzuţi decât pentru a da cinste lui Dumnezeu, sau poate gândind că prin asta pot „cumpăra” bunăvoinţa lui.  Continuând să observe, Isus vede că la una dintre casete se apropie o femeie modestă care pune două monede mici. În comparaţie cu cei bogaţi, văduva oferă abia doi „bănuţi”, ceva „mărunţiş”, din economisirile ei. O face pentru că se încrede în Dumnezeu şi pentru că vrea să dea contribuţia pentru cei care trăiesc slujind la templu. Gestul ei este deopotrivă un act de credinţă, de rugăciune şi de iubire.

5. Elogiul văduvei adus de Isus

Isus nu-şi poate stăpâni admiraţia pentru sărmana văduvă. Îi cheamă pe discipoli să vadă exemplul pe care trebuie să-l urmeze. Şi aici este toată învăţătura parabolei. Priviţi, iată un exemplu concret de iubire. În realitate, acea văduvă a dat mai mult decât toţi ceilalţi, pentru că nu a dat din surplusul ei, ca cei bogaţi, dar din strictul necesar pentru a trăi. De fapt, Dumnezeu nu are nevoie de ceea ce „avem”, dar de ceea ce „suntem” în realitatea şi sinceritatea noastră. Văduva i-a oferit lui Dumnezeu viaţa sa, inima sa.  Gestul ei este un act religios de întâlnire cu Dumnezeu, nu în templu ci în inima ei curată şi săracă, adică deschisă total faţă de Domnul şi faţă de aproapele. Aceasta este adevărata iubire. Isus ne îndeamnă să fim ca acea văduvă. Să dăm din viaţa noastră ceea ce nimeni nu ne poate da înapoi decât Dumnezeu. Această femeie, al cărei nume rămâne necunoscut, este una dintre marile figuri ale Bibliei, model de adevărată credinţă şi de adevărată iubire.

6. Puţinul devine mult iar multul înseamnă tot

Ucenicul nu trebuie să etaleze faptul că aparţine lui Dumnezeu, că ţine de poporul ales executând automat gesturi lipsite de autenticitate, mari doar în aparenţă: ucenicul trebuie să-l urmeze pe Isus aşa cum ştiu să facă cei săraci, văduvele, cei mici şi neluaţi în seamă. Aceştia vor fi poate incapabili de fapte mari în ochii oamenilor, bătătoare la ochi, dar stând în micul lor ambient, zi de zi, reuşesc să creeze acea reţea de solidaritate care uneşte pământul cu cerul, pe Dumnezeu cu omul, pe oameni între ei, cu semenii lor. Oamenii simpli, cei din urmă, ne conduc la Dumnezeu, dacă ştim să le captăm semnalele. A oferi ultima mână de făină, ultima picătură de ulei, ultimii doi bănuţi pe care cineva îi are, sunt fapte cu adevărat mari, exemple strălucite de care doar cei mici şi temători de Dumnezeu sunt în stare. De altfel gestul văduvei din Evanghelie, care „cu toată sărăcia ei a dat tot ce avea, strictul necesar pentru viaţă” - o apropie de acela care s-a dat pe sine, s-a oferit o singură dată pentru a ridica păcatele celor mulţi. Măreţia darului stă în interioritatea şi situaţia donatorului. Puţinul devine mult, iar multul înseamnă tot. Văduva din Evanghelie a vorbit cu fapta spunând că pentru ea Dumnezeu e totul, este Unul singur. Isus prezintă astfel trăirea concretă a celei mai importante porunci din lege. Această văduvă a mărturisit în inima ei măreţia lui Dumnezeu fără să urmărească aprecieri sau onoare din partea altora. Nu a dorit pentru ea decât bucuria de a-l cinsti pe Dumnezeu. Iar fapta bună îşi are în sine răsplata. Dăruirea de noi înşine, a tot ce avem şi suntem, unită cu cea a lui Cristos, devine mântuire şi izvor de viaţă. Şi asta se realizează în chip particular la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie.

7. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule atotputernic şi îndurător, înlătură, cu bunătate, tot ce ne stă împotrivă, ca, eliberaţi de orice povară trupească şi sufletească, să te putem sluji cu toată libertatea.

 

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 9 noiembrie 2018)

09 noiembrie 2018, 10:48