Cerca

Vatican News
2018.11.25 Vangelo di domenica Consideraţii omiletice la Duminica a XXXIV-a de peste an: Cristos Rege 

Consideraţii omiletice la solemnitatea „Cristos, Regele Universului” (B): Regele iubirii

Regele căruia a-i sluji înseamnă a domni. „Iată vine pe nori şi toţi oamenii îl vor vedea, chiar şi cei care l-au străpuns; văzându-l, vor plânge toate seminţiile pământului”.

(Vatican News - 25 noiembrie 2018) E Ziua Domnului. Ultima duminică a anului bisericesc coincide cu sărbătoarea lui „Cristos, Regele Universului”. Privirile tuturor se îndreaptă „spre acela care ne-a eliberat de păcate cu preţul sângelui său”. Spre el se îndreaptă şi preamărirea Bisericii: „Vrednic este Mielul care a fost înjunghiat să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria şi cinstea. Lui să-i fie gloria şi puterea în vecii vecilor” (Ap 5,12;1,6 Ant. la intrare). Chiar simpla ascultare atentă a lecturilor liturgice are darul să contureze înaintea ochilor noştri chipul misterios al unui rege special a cărui împărăţie nu este din lumea aceasta. Împărăţia sa se bazează pe iubire. Înălţat pe cruce pentru adevăr şi apoi înălţându-se de la pământ la cer, Fiul omului face ca tot poporul lui Dumnezeu să intre împreună cu el în împărăţia sa. În el se realizează cele descoperite de Dumnezeu profetului Daniel într-o vedenie de noapte: „am văzut pe cineva, venind pe norii cerului, ca un fiu al omului. El a ajuns până la Bătrân şi i-a fost prezentat. Lui i s-au dat stăpânirea, slava şi domnia. Toate popoarele, naţiunile şi oamenii de toate limbile trebuie să-i slujească lui. Stăpânirea lui este o stăpânire veşnică, nepieritoare, iar împărăţia lui nu va fi niciodată distrusă” (Dan 7,13-14 prima lectură). Cartea Apocalipsului îl prezintă pe Cristos în glorie pe tronul crucii.: „Isus Cristos, martorul credincios, cel dintâi născut din morţi, rege peste toţi regii pământului, ne iubeşte; prin sângele său ne-a spălat de păcatele noastre şi a făcut din noi o împărăţie de preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl său, lui să-i fie mărirea şi puterea în vecii vecilor. Amin. Iată vine pe nori şi toţi oamenii îl vor vedea, chiar şi cei care l-au străpuns; văzându-l, vor plânge toate seminţiile pământului”. Vor plânge de bucurie, surprinşi că acela, pe care l-au străpuns prin insulte şi răzvrătire, continuă să-i iubească. Logica iubirii învinge păcatul şi moartea. „Da! Amin! Eu sunt alfa şi omega, începutul şi sfârşitul, spune Domnul Dumnezeu, eu sunt cel care sunt, cel care era şi cel care vine, Cel Atotputernic” (Ap 1,5-8 lectura a doua). „Preamărit să fie cel care vine în numele Domnului; binecuvântată să fie împărăţia părintelui nostru David, împărăţia timpurilor viitoare” (cf. Mc 11,9.10 versetul la Evanghelie). „Domnul stăpâneşte în veci ca rege, Domnul va binecuvânta poporul său cu pace” (Ps 28/29,10-11 Ant. la Împărtăşanie). La prima vedere Evanghelia sărbătorii pare a fi în contrast cu aceste viziuni solemne, pentru că îl prezintă pe Rege nu în glorie, dar din contra în timpul procesului umilitor desfăşurat înaintea guvernatorului roman, care curând îl va condamna la moarte. „În acel timp, Pilat l-a întrebat pe Isus: „Tu eşti regele iudeilor?” Isus i-a răspuns: „De la tine însuţi spui aceasta sau alţii ţi-au spus-o despre mine?” Pilat i-a răspuns: „Sunt eu iudeu? Poporul tău şi arhiereii te-au dat pe mâna mea. Ce-ai făcut?” Isus a răspuns: „Împărăţia mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia mea ar fi din lumea aceasta, oamenii mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat pe mâna iudeilor. Dar împărăţia mea nu este aici”. Pilat l-a întrebat din nou: „Aşadar, tu eşti rege?” Isus i-a răspuns: „Da, sunt rege! Eu pentru aceasta m-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr; oricine iubeşte adevărul ascultă glasul meu” (In 18,33-37 Evanghelia zilei). În timp ce Pilat şi iudeii caută să stabilească sau să falsifice adevărul faptelor, Domnul Isus dezvăluie cu libertate regală adevărul persoanei sale în care se reflectă ordinea şi modul divin de a interpreta şi conduce istoria. Pilat este reprezentantul puterii, iar istoria aduce continuu pe scena lumii astfel de personaje, sub care se ascunde duşmanul libertăţii şi al adevărului. La fel ca la ispitirile din pustiu, Isus se distanţează de orice compromis şi declară solemn: „împărăţia mea nu este din această lume”, nu provine de aici. După această privire de ansamblu, comentăm pe larg lecturile liturgice.

1. Tu eşti regele iudeilor?

Pericopa evanghelică (In 18,33-37) descrie un moment dramatic din timpul pătimirii Domnului: prezintă episodul întâlnirii lui Isus cu reprezentatul împăratului Romei. Procuratorul Pilat, deşi cu un anumit scepticism în faţa „adevărului”, rămâne tulburat de atitudinea şi de cuvintele maiestoase ale imputatului, acuzat de subversiune politică şi de aspiraţia la „regalitate”. Acestea erau învinuirile aduse de iudei traducând în termeni politici pretenţiile mesianice ale acuzatului. De fapt, de aici începe interogatoriul lui Pilat: „În acel timp, Pilat i-a zis lui Isus: „Tu eşti regele iudeilor?” Din răspunsul lui Isus reiese că întrebarea i-a fost sugerată lui Pilat de către iudei: „De la tine însuţi spui aceasta sau ţi-au spus alţii despre mine?” Pilat pare indignat de replica lui Isus: „Oare sunt eu iudeu? Neamul tău şi arhiereii te-au dat pe mâna mea. Ce ai făcut?” (cf. In 18,33b-35). Atunci exponentul stăpânirii romane îşi face simţită puterea: „Te-au dat pe mâna mea”, vrând parcă să-l intimideze pe Isus. Dar Isus îi răspunde doar la întrebarea iniţială: „Împărăţia mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia mea ar fi fost din lumea aceasta, slujitorii mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat pe mâna iudeilor (In 18,36).

2. Împărăţia mea nu este din lumea aceasta

Din moment ce Isus vorbeşte despre împărăţia „sa”, înseamnă că este cu adevărat „rege”! Însă, pentru a înlătura orice perplexitate din mintea procuratorului roman, Isus precizează imediat care este natura „împărăţiei” sale. În acest scop foloseşte două formule care de fapt deschid şi încheie răspunsul său: „Împărăţia mea nu este din lumea aceasta…împărăţia mea nu este de aici”. Asta înseamnă că suveranitatea lui Isus provine din altă parte. Isus exclude că „împărăţia” lui s-ar putea identifica cu vreo organizaţie sau structură politică ce dispune de mijloace economice, de instrumente de agresiune sau de apărare, ca de pildă, o armată. De fapt, nimeni nu s-a ridicat să „combată” pentru ca să-l apere sau să împiedice de a fi „dat” pe mâna iudeilor sau a lui Pilat. De aceea, procuratorul roman poate sta liniştit. Isus a exclus faptul că „împărăţia” sa ar fi o realitate politică ce ar putea să intre în conflict sau în  competiţie cu „puterea politică” reprezentată atunci de Pilat. Afirmaţii mai explicite vin după insistenţa acestuia: „Aşadar, eşti rege?” (In 18,37).

3. Am venit în lume ca să dau mărturie despre adevăr

La acest punct, Isus reafirmă regalitatea sa, dar descrie totodată natura ei total spirituală şi transcendentă: „Tu spui că eu sunt rege. Eu pentru aceasta m-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul meu”. La prima vedere s-ar părea că răspunsul lui Isus nu atinge miezul problemei. Ce are de-a face „adevărul” cu „puterea” pe care regalitatea o reprezintă şi o exprimă? „Adevărul” este principalul duşman al celor care exercită puterea. Cel puţin în acea vreme şi, din păcate, nu doar atunci, reprezentanţii puterii sunt certaţi cu „adevărul”. Isus afirmă aici o nouă concepţie despre „regalitate” pe care el a venit să o propună oamenilor. Noua idee de „regalitate” rezultă din însăşi viaţa lui Isus de până acum şi se va înfăptui ca urmare a acestei întâlniri dramatice cu „puterea” reprezentată de Pilat şi de iudei. Aceştia nu acceptă nici un control din partea „conştiinţei” oamenilor liberi. Isus a venit „ca să dea mărturie despre adevăr”. Aceasta este „misiunea” pe care Tatăl i-a încredinţat-o, chiar cu preţul vieţii. În această „fidelitate” faţă de misiunea primită stă „regalitatea” lui Isus. De aceea, nici adulaţiile, nici minciunile, nici calculele interesate nu-l vor abate de la misiunea sa. Isus este cu adevărat şi în mod radical „stăpân” pe sine şi pe evenimente. Şi asta nu pentru a-i sfida pe alţii, dar pentru a rămâne într-o fidelitate absolut liberă faţă de Tatăl care l-a „trimis”.

4.  Adevărul vă va face liberi

Pe de altă parte, ştim că în Evanghelia după Ioan „adevărul” nu este o idee abstractă, nici o serie de concepte care exprimă realitatea obiectivă, cât „revelarea” iubirii lui Dumnezeu în Isus Cristos. De aceea, Isus se poate prezenta pe sine ca „adevărul” absolut (cf. In 14,6). Intrăm în planul salvator al lui Dumnezeu, care se revelează în Cristos, doar acceptându-l ca trimis al Tatălui şi ascultând cuvintele sale: „Dacă rămâneţi în cuvântul meu, sunteţi cu adevărat discipolii mei şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va elibera” (In 8,31b-32). „Adevărul” face „liberi” pentru că ne deschide spre planul lui Dumnezeu şi face să vedem că toţi oamenii sunt şi ei o mică părticică din „adevărul” Tatălui şi de aceea sunt demni de a fi iubiţi, şi nu manevraţi, oropsiţi sau chiar tiranizaţi, cum fac de multe ori puternicii pământului. Să ne gândim la ce se întâmplă când adevărul nu mai contează în relaţiile umane, în informaţia publică, în aplicarea justiţiei. Fără adevăr nu e posibilă „dreptatea”. Marile dictaturi totalitare, de exemplu nazismul şi comunismul, s-au bazat pe minciuna ideologică. Numai adevărul poate duce la libertate. În acest fel înţelegem cuvintele lui Isus: „Eu pentru aceasta m-am născut… ca să dau mărturie despre adevăr” (cf. In 18,37). Toată viaţa lui Isus a fost o mărturie pentru „adevăr”, mai ales în confruntarea cu autorităţile romane şi iudaice. Acestea voiau ca Isus să renege sau să-şi retragă pretenţiile „mesianice”. Viaţa sa va fi o mărturie pentru adevăr mai cu seamă în acceptarea senină a condamnării la moarte.

5. Oricine este din adevăr ascultă glasul meu

Isus nu vrea să fie „singur” în această mărturie pentru adevăr. De aceea afirmă: „Oricine este din adevăr ascultă glasul meu” (In 18,37). Pilat însuşi poate să aparţină împărăţiei lui Isus, dacă vrea, dacă va avea curajul să reziste manevrelor din partea iudeilor care vor să-i smulgă sub orice chip condamnarea la moarte a unui nevinovat. Condiţia este să stea de partea „adevărului”, cu orice preţ, fără compromisuri, fără laşitate. Aceasta este „regalitatea” pe care Cristos o propune şi la care îi face părtaşi pe cei ce cred în numele său. O regalitate înaltă, dar care comportă riscul răstignirii.

6.  Iată, cineva ca un Fiu al Omului venea pe norii cerului!

Fragmentul din cartea lui Daniel prezintă vedenia nocturnă a figurii misterioase a „fiului omului”. Este mai degrabă un cadru de putere decât de regalitate spirituală. Despre „fiul omului” se spune că împărăţia lui va fi veşnică, indestructibilă: „Priveam în timpul viziunilor mele de noapte şi, iată, cineva ca un Fiu al Omului venea pe norii cerului! S-a apropiat de Bătrân şi a fost adus înaintea lui. Lui i s-au dat stăpânirea, gloria şi domnia şi toate popoarele, neamurile şi limbile îl slujesc. Stăpânirea lui este o stăpânire veşnică, ce nu va trece, şi domnia lui nu va fi distrusă” (Dan 7,13-14). Acest text este important deoarece a fost preluat de Isus şi aplicat la persoana sa înaintea marelui preot care îl condamna la moarte (cf Mt 26,64). Isus interpretează expresia „fiul omului” în sens „personal”, deşi textul admite şi posibilitatea unei interpretări în sens colectiv cu referinţă la „poporul sfinţilor Celui Preaînalt” (Dan 7,27). În orice caz, numai Noul Testament ne oferă cheia pentru a înţelege sensul adevărat al „regalităţii Fiului omului”. Această regalitate derivă din tronul cel mai „anti-regal” care se poate imagina, adică din cruce. Acest lucru reiese din „titlul” ironic scris pe tăbliţa pusă deasupra capului lui Isus răstignit: „INRI”, Isus Nazarineanul Regele Iudeilor (cf. In 19,19). Mai mult decât o ironie, titlul exprima de acum o paradoxală realitate!

7. Ne-a făcut o împărăţie de preoţi

La această realitate împărtăşită oamenilor se referă a doua lectură liturgică luată din prologul cărţii Apocalipsului. În ea este celebrat Cristos ca „principe al regilor pământului” (Ap 1,5), care va veni „pe nori” ca să judece „naţiunile”, aşa cum anunţase profetul Daniel (Dan 7,13): „Celui care ne iubeşte şi ne-a eliberat de păcatele noastre în sângele său şi ne-a făcut o împărăţie de preoţi pentru Dumnezeu şi Tatăl său, lui să-i fie gloria şi puterea în vecii vecilor! Amin!” (Ap 1,5-6). Mai târziu, în vedenia curţii cereşti, când „Mielul jertfit” s-a prezentat să ia cartea şi să desfacă cele şapte sigilii, cele patru fiinţe vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni vor cânta un imn pentru a celebra regalitatea Mielului înflorită din sângele său: „Vrednic eşti tu să primeşti cartea şi să desfaci sigiliile sale pentru că ai fost înjunghiat şi ai cumpărat pentru Dumnezeu prin sângele tău [oameni] din toate triburile, limbile, popoarele şi neamurile şi i-ai făcut pentru Dumnezeul nostru o împărăţie şi preoţi şi vor domni pe pământ” (cf. Ap 5,9-10).  Este clar că pentru autorul cărţii Apocalipsului regalitatea lui Cristos provine din jertfa sa răscumpărătoare adusă pe altarul crucii. Aceasta este cea mai înaltă „mărturie” adusă de Cristos pentru „adevărul” despre Dumnezeu, despre sine însuşi, despre lume.

8. Care adevăr?

Adevărul despre care vorbeşte Isus nu este o idee abstractă ci revelarea concretă a iubirii lui Dumnezeu. Adevărul este acesta: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa” (In 3,16). Isus a dat mărturie despre acest adevăr, dovedind în mod concret iubirea sa, prin cuvinte şi fapte, cu viaţa şi moartea sa. Paradoxal, acesta este fundamentul împărăţiei lui Cristos. Slujirea este temeiul dreptului de stăpânire peste alţii. Cristos este regele nostru pentru că ne-a cuprins în iubirea sa nemărginită. Îi aparţinem enorm de mult şi de diferit; mai profund decât cineva poate fi supus unei împărăţii pământeşti. Am fost răscumpăraţi cu preţul vieţii sale. Lui îi datorăm viţa. A făcut din noi Poporul sfânt al lui Dumnezeu. Ascultă glasul său, iubesc adevărul doar cei care cred în puterea iubirii şi se străduiesc să păşească pe urmele lui Cristos, Regele iubirii. Viitorul aparţine lui Dumnezeu şi Fiului său, Mielul care a fost jertfit. Făgăduinţa este aceasta: „Iată vine pe nori şi toţi oamenii îl vor vedea, chiar şi cei care l-au străpuns; văzându-l, vor plânge toate seminţiile pământului. Da! Amin! Eu sunt alfa şi omega, începutul şi sfârşitul, spune Domnul Dumnezeu, eu sunt cel care sunt, cel care era şi cel care vine, Cel Atotputernic” (Ap 1,7-8). Vor plânge de bucurie, deoarece acela pe care l-au străpuns prin insulte şi răzvrătire, continuă să iubească. Logica iubirii va învinge. Isus, martorul credincios, este întâiul născut dintre cei morţi. Iubirea este mai tare decât păcatul şi decât moartea. Înaintea procuratorului roman Isus a revendicat puterea suverană asupra acestui adevăr. Fiecare creştin şi întreaga Biserică are misiunea de a da mărturie înaintea lumii despre acest adevăr revelat de Isus prin misterul morţii şi învierii sale. Aceasta este forţa Bisericii prin care a rezistat şi continuă să reziste asalturilor unei lumi vrăjmaşe.

9. „Regalitatea” universală a creştinilor

Mai relevantă însă în aceste texte din cartea Apocalipsului este afirmaţia clară că toţi cei răscumpăraţi sunt părtaşi la regalitatea lui Cristos: „A făcut din noi o împărăţie de preoţi pentru Dumnezeu şi Tatăl său” (Ap 1,6). Conciliu al II-lea din Vatican a recuperat dimensiunea „regală” a tuturor credincioşilor şi îi invită în mod particular pe laici să o exercite făcând să pătrundă în toate structurile societăţii „suveranitatea” iubirii şi a adevărului, pe care Cristos a mărturisit-o cu toată viaţa sa, mai ales cu moartea sa. Vorbind despre funcţia regească în Biserică (cf. LG 36), părinţii conciliului afirmă: „Această putere el (Cristos) a împărtăşit-o ucenicilor săi, pentru ca şi ei să fie statorniciţi în libertatea regească, iar prin lepădarea de ei înşişi şi printr-o viaţă sfântă să învingă în ei stăpânirea păcatului (cf. Rom 6,12) şi slujindu-l pe Cristos şi în alţii, să-i ducă pe fraţii lor cu umilinţă şi răbdare la Regele căruia a-i sluji înseamnă a domni. Căci Domnul doreşte să-şi extindă şi prin credincioşii laici împărăţia: „Împărăţia adevărului şi a vieţii, împărăţia sfinţeniei şi a harului, împărăţia dreptăţii, a iubirii şi a păcii”; în ea făptura însăşi va fi eliberată de robia stricăciunii, spre a se bucura de libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu (cf. Rom 8,21). Într-adevăr, mare făgăduinţă şi mare poruncă se dă ucenicilor: „Toate sunt ale voastre, dar voi sunteţi ai lui Cristos, iar Cristos este al lui Dumnezeu” (1Cor 3,23).

10.  Cristos: Rege, Preot, Victimă

La baza acestei sărbători se află misterul patimii, morţii şi învierii Domnului: „Dumnezeu l-a consacrat pe Fiul său unul-născut, pe Isus Cristos Domnul nostru cu untdelemnul bucuriei ca Preot şi Rege peste toate: pentru ca el, dăruindu-se pe altarul crucii drept victimă neprihănită şi împăciuitoare, să aducă la îndeplinire tainele răscumpărării lumii; şi luând în stăpânirea sa toate făpturile să ofere maiestăţii nemărginite a Tatălui o împărăţie veşnică şi universală: împărăţia adevărului şi a vieţii, împărăţia sfinţeniei şi a harului, împărăţia dreptăţii, a iubirii şi a păcii (cf. Prefaţa sărbătorii). De aici rezultă că sărbătoarea lui Cristos Rege nu are un caracter triumfalist. Cristos, dăruindu-se pe altarul crucii ca victimă de ispăşire pentru păcatele oamenilor, a preluat în jertfa sa răscumpărătoare toate făpturile formând din ele o împărăţie a iubirii.

11. Rugăciunea  Bisericii

Dumnezeule atotputernic şi veşnic, care ai voit să refaci totul în Fiul tău preaiubit, Regele universului, dă-ne, te rugăm, harul ca toată făptura, eliberată din robie, să slujească maiestăţii tale şi să te laude într-un glas, fără încetare.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 24 noiembrie 2018)

24 noiembrie 2018, 08:08