Căutare

2018.10.28 Vangelo di domenica 2018.10.28 Vangelo di domenica 

Consideraţii omiletice la Duminica a XXX-a de peste an (B): Doamne, fă-mă să văd!

Cerşetori de lumină la marginea drumului precum orbul din Ierihon: „Isuse, ai milă de mine!” Orbul vindecat devine discipol credincios şi îl urmează pe Isus în drum spre Ierusalim.
Consideraţii omiletice la Duminica a XXX-cea de peste an

(Vatican News - 28 octombrie 2018) E Ziua Domnului. Fiecare duminică poartă cu sine lumina învierii lui Cristos care „a nimicit moartea şi a făcut să strălucească viaţa prin evanghelie” (cf. 2Tim 1,10b, versetul la Evanghelie).  Luând parte la sfânta Liturghie ne amintim că Isus „Cristos ne-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru noi, ca jertfă lui Dumnezeu cu bună mireasmă” (Ef 5,2 Ant. la Împărtăşanie). El este marele preot ales de Tatăl ca să ofere jertfa unică şi definitivă pentru păcatele noastre, căci s-a dăruit pe sine până la moartea pe cruce (cf. Evr 5,1-6, lectura a doua). De aceea, „să se bucure inima celor care îl caută pe Domnul! Alergaţi la Domnul şi veţi fi întăriţi, căutaţi întotdeauna faţa lui!” (cf. Ps 104/105,3-4 Ant. la intrare). Bucuria în Domnul este forţa noastră iar cuvântul lui, făclie pentru paşii noştri. În Isus Cristos se împlineşte promisiunea făcută de Dumnezeu de a pune capăt robiei poporului său. Dumnezeu însuşi îi adună pe ai săi de la marginile lumii unde s-au împrăştiat şi îi readuce în patrie susţinându-i cu mângâierile sale. De-a lungul drumului nu mai întâmpină obstacole, din moment ce printre ei sunt chiar şi orbi şi şchiopi, femei care au zămislit şi altele gata să nască. Plecaseră cu lacrimi, dar Domnul îi întoarce mângâindu-i. Se reînnoieşte astfel ieşirea din Egipt cu minunile ei. Motivul acestei eliberări nu sunt meritele poporului, dar iubirea lui Dumnezeu care este un tată pentru Israel (cf. Ier 7-9, prima lectură). Evanghelia ne învaţă că Isus nu lasă pe nimeni pe drum. Cristos care a cutreierat oraşele şi satele Palestinei făcându-i pe orbi să vadă şi pe surzi să audă, continuă să treacă pe străzile lumii, ascultând strigătul celor infirmi şi suferinzi. Astăzi suntem în mulţimea care îl urmează. Evanghelia duminicală prezintă ultima minune săvârşită de Isus înainte de pătimirea sa la Ierusalim. Pe când Isus, împreună cu ucenicii săi, ieşea din Ierihon, înconjurat de o mare mulţime, un cerşetor orb, Bartimeu, fiul lui Timeu, şedea pe marginea drumului. Auzind că trece Isus din Nazaret, a început să strige: „Isuse, fiul lui David, fie-ţi milă de mine!” Mulţi se răsteau la el ca să tacă, dar el striga şi mai tare: „Fiul lui David, fie-ţi milă de mine!” Isus s-a oprit şi a zis: „Chemaţi-l”. L-au chemat deci pe orb şi i-au spus: „Curaj! Ridică-te, te cheamă!” Orbul şi-a aruncat haina la o parte, a sărit în picioare şi a alergat la Isus.  Atunci Isus l-a întrebat: „Ce vrei să fac pentru tine?” Orbul i-a răspuns: „Rabbuni, fă-mă să văd!” Isus i-a spus: „Mergi, credinţa ta te-a mântuit”. Imediat omul şi-a recăpătat vederea şi l-a urmat pe Isus în drumul său spre Ierusalim (Mc 10,46-52 Evanghelia zilei). Acest episod din viaţa lui Isus invită la reflecţii salutare în multe privinţe pentru a umbla în lumina credinţei ca adevăraţi discipoli ai lui Cristos. Ce ne învaţă orbul Bartimeu care şedea la marginea drumului şi cerşea? Auzind că trece Isus, acel infirm nu lasă să-i scape ocazia şi strigă din toate puterile: „Isuse, fie-ţi milă de mine!” Şi rugăciunea sa a fost ascultată. Isus le-a zis celor din jur să-l cheme. Îndată ce orbul a fost aproape, i-a spus lui Isus necazul vieţii. Atunci Isus i-a redat vederea. Credinţa l-a mântuit şi tot credinţa a făcut din el un discipol al lui Isus. Credinţa eliberează înainte de toate de infirmitatea spirituală, căci ajută la a privi şi la a vedea apoi viaţa în lumina nouă a mântuirii. Dacă în timpurile străvechi Dumnezeu a eliberat poporul său, Isus, la fel ca la vindecarea acestui om orb, ne salvează pe toţi de răul cel mai grav care este păcatul. În faţa lui Isus care trece prin lume, toţi avem nevoie de lumina învierii. Vederea corporală recăpătată în chip minunat de Bartimeu trimite la „lumina” profundă a credinţei pe care toţi trebuie să o cerem mereu de la Domnul Isus. E foarte uşor să pierdem această „lumină” pe care nu ne-o putem nici da şi nici să menţine în noi. Credinţa este un dar continuu ce ne vine de sus şi care nu încetează să ne uimească. Am încercat, pe cât am putut, să prezentat succint şi unitar mesajul acestei Liturghii duminicale urmând în mod strict lecturile liturgice. Sunt convins din ce în ce mai mult că ascultarea comunitară a Cuvântului lui Dumnezeu cuprins în sfintele Scripturi face prin gravitatea sa mai mult decât orice predică doctă şi documentă. Totuşi, în cele ce urmează, propun în reluare unele pasaje din consideraţiile omiletice pregătite pentru ciclul B 2015.

1. Isuse, îndură-te de mine!

Bartimeu a început să strige (să urle): „Fiul lui David, Isuse, îndură-te de mine!” (Mc 10,47). Dar a fost strunit de cei din jur care se răsteau la el ca să tacă, însă el striga şi mai tare: „Fiul lui David, îndură-te de mine!” (Mc 10,48). Şi insistenţa lui a învins. Isus s-a oprit. Glasul celui care striga venea din credinţă. Sărmanul orb nu chemase doar pe cineva. Îl implorase pe Isus ca pe Mesia cel promis, care trebuia să vină ca să deschidă ochii celor orbi. Isus a auzit că e strigat să-şi îndeplinească misiunea, dar nu s-a dus la orb, nici nu l-a luat de-o parte ca pe orbul din Betsaida. A rămas acolo pe drumul care duce la Ierusalim pentru a-şi împlini misiunea până la capăt. Înţelegem că pe drum Isus lasă semne de mântuire, adevărate jaloane pentru viitorii discipoli. Oprindu-se, Isus le-a spus celor din jur să-l cheme pe orbul care striga. Cei din jur l-au încurajat şi l-au ajutat să se apropie de Isus, spune evanghelistul, deşi se pare că orbul a făcut totul singur: „Iar el, aruncându-şi haina, a sărit în picioare şi a venit la Isus” (Mc 10,50). Un orb nu poate face asta singur. Dar nu importă. Important este că acum se află cu Isus pe drumul care duce la Ierusalim, un drum pe care el încă nu-l vede.

2. Mergi, credinţa ta te-a mântuit

Dialogul dintre Isus şi orbul Bartimeu este scurt şi fascinant. Isus îl întreabă: „Ce vrei să fac pentru tine?” Răspunsul şi verbul folosit de evanghelist lasă de înţeles că orbul ştia ce înseamnă a vedea. Nu era orb din naştere. De fapt, i-a cerut să vadă din nou: „Rabbuni, să-mi recapăt vederea” (Mc 10,51). Isus răspunde simplu: „Mergi, credinţa ta te-a mântuit!” (Mc 10,52). Îndată orbul şi-a recăpătat vederea. Dar unde să meargă? Hotărârea lui Bartimeu a fost imediată: cu Isus. Şi a început să-l urmeze pe cale, pe acea cale care duce la Ierusalim, pe acel drum pe care fiecare discipol trebuie să-l parcurgă dacă vrea să fie unit cu Isus. Însă pentru a reuşi, trebuie să vadă clar. Este evident că această minune săvârşită de Isus, de altfel ca toate celelalte minuni, se desfăşoară pe două planuri: unul fizic şi altul spiritual. Există o orbire fizică şi una spirituală. Orbirea ochilor şi orbirea inimii. A doua este mai gravă şi mai greu de vindecat decât prima. Cu ochii trupului se văd lucrurile trecătoare, cu ochii inimii se văd lucrurile care nu trec. „Nu se vede bine decât cu inima”, spunea scriitorul francez Antoine de Saint-Exupery, autorul cunoscutei cărţi „Micul prinţ”. Despre Bartimeu se poate spune că era doar un nevăzător. Cu inima vedea mai bine decât mulţi din jurul lui, pentru că avea credinţă şi nutrea speranţă. Tocmai această vedere interioară cu ochii credinţei l-a ajutat să-şi recapete şi pe cea exterioară. „Mergi, credinţa ta te-a mântuit!” (Mc 10,52). Un semn al acestei credinţe este faptul că, îndată ce a fost vindecat, începe să-l urmeze pe Isus. Devine discipol al său. În următoarele capitole, evanghelistul Marcu vorbeşte despre ultima săptămână a lui Isus, despre patima, moartea şi învierea sa. Nu ştim, dar se poate presupune că printre cei care îl aclamau pe Isus la intrarea în Ierusalim înainte de Paşti, se afla şi Bartimeu, orbul din Ierihon strigând: „Osana! Binecuvântat cel ce vine în numele Domnului! Binecuvântată este împărăţia care vine, a părintelui nostru David! Osana în înaltul cerurilor!” (Mc 11,9-10).

3. Lumina credinţei

Zăbovim asupra vederii cu ochii credinţei. Bartimeu stătea lângă drum şi cerşea la ieşirea din oraşul Ierihon. În ciuda celor care se răsteau la el strunindu-l să tacă, Bartimeu strigă cât poate de tare cerând lui Isus să-l vindece. Cuvântul lui Isus îi dezvăluie lumina lui Dumnezeu: „Îndată omul a început să vadă… şi îl urma pe Isus pe cale” (cf. Mc 10,52). Credinţa umilă şi perseverentă a orbului cerşetor îi permite lui Isus să săvârşească, pe lângă vindecarea fizică, un semn al mântuirii pe care a venit s-o înfăptuiască în lume. Isus le arată astfel discipolilor drumul pe care vrea să-i conducă. Pentru a începe să vadă ca Bartimeu, discipolii trebuie să strige la Isus după ajutor şi să se lase transformaţi de el care este singura cale care conduce la lumina lui Dumnezeu. Vederea fizică recăpătată în chip minunat de orbul Bartimeu este semnul unei „lumini” mai profunde pe care toţi trebuie să o cerem mereu de la Isus. De fapt, este foarte uşor să pierdem „lumina” credinţei pe care nu suntem în stare să ne-o dăm singuri şi nici să ne menţinem în ea cu puterile noastre. Lumina credinţei este un dar ce vine de sus şi pe care trebuie să o implorăm strigând ca orbul din Ierihon la trecerea lui Isus pe străzile noastre: „Fiul lui David, Isuse, îndură-te de mine!” (Mc 10,47).

4. Discipoli ai lui Isus

Rugăciunea orbului din Ierihon trebuie să devină rugăciunea fiecărui ucenic, cititor sau ascultător al acestei minunate pagini evanghelice. Vindecarea lui Bartimeu este un semn pentru noi toţi. Înseamnă iluminarea discipolului care este „salvat” de credinţă şi care îl urmează pe Isus. Şi noi am fost iluminaţi lăuntric prin taina Botezului. Cu darul credinţei suntem capabili să-l vedem pe Cristos prezent în sfintele Sacramente, în fraţii noştri şi în evenimentele de fiecare zi. A-l urma pe Isus înseamnă a deveni discipoli ai săi. Asta comportă renunţarea la gloria deşartă a lumii şi acceptarea suferinţei incluse în această renunţare: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze” (Mc 8,34). Isus ne-a arătat exemplul acestei renunţări misterioase. El nu şi-a atribuit de la sine gloria de a deveni mare preot, dar a împlinit voinţa Tatălui său (cf. Evr 5,5, a doua lectură). El a venit pentru ca prin suferinţele şi moartea sa să-i conducă pe oamenii „pe un drum drept pe care nu se vor poticni” (cf. Ier 31,9, prima lectură). Fie ca participând la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie să putem şi noi „sări în picioare şi alerga” spre Isus ca orbul Bartimeu. Isus ne cheamă să recunoaştem cât de mărginită este privirea noastră asupra fiinţelor şi a lumii, şi cât de măreţ este rostul vieţii. Atunci vom putea vedea în adunarea credincioşilor un reflex al luminii lui Dumnezeu şi îl vom primi pe Cristos care ne transfigurează dăruindu-ni-se în Cuvântul său şi în Sfânta Împărtăşanie. Ne vom întoarce acasă cu bucurie după ce l-am auzit spunând: „Mergi, credinţa ta te-a mântuit!”

5. Din nou, Doamne miluieşte!

S-a întipărit bine în mintea noastră acel cuvânt eficace care pătrunde şi ajunge la inima lui Dumnezeu „Ai milă de mine / Doamne, miluieşte-ne, Kyrie eleison!”, atât de îndrăgit de toate generaţiile de creştini, vechi ca şi Biblia. Strigătul Bisericii la începutul fiecărei Sfinte Liturghii indică poziţia justă a credincioşilor în relaţia cu Dumnezeu. Este poziţia orbului din Ierihon, a lui Bartimeu, precum şi a vameşului care îşi bătea pieptul în locul din urmă al templului; „Ai milă de mine, păcătosul!”. Invocaţia rezumă cererile psalmilor pe care Biserica îi recită zi şi noapte, în numele umanităţii întregi răzbind printre vremuri spre lumina zilei Domnului. Este un strigăt ce deranjează pe cei fără griji, şi ştim că orice infirm deranjează prin însăşi prezenţa sa la sărbătoare. Iar aceşti lipsiţi de griji, nepăsători, îi întâlnim între noi şi în afara noastră, iar uneori. poate, noi înşine le luăm locul. Reacţia omului de credinţă este să strige şi mai tare, fără multe explicaţii, fără a ţine seama de ce vor zice alţii. Nu trebuie să se ruşineze. Face parte şi aceasta din noua evanghelizare despre care se vorbeşte. Scriitorul dizident rus Aleksandr Soljeniţân în discursul ţinut în 1983 la primirea premiului Templeton avertiza: „Când omul se desprinde de mâna caldă a lui Dumnezeu, atunci pentru el înseamnă sfârşitul!”

6. Rugăciunea Bisericii

„Eu sunt lumina lumii; cine mă urmează, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”, spune Isus (cf. In 8,12). Să implorăm vederea ca orbul din Ierihon şi în lumina credinţei să-l urmăm pe Isus: „Dumnezeule atotputernic şi veşnic, te rugăm, fă să crească în noi credinţa, speranţa şi iubirea şi, ca să ne învrednicim a dobândi ceea ce ne făgăduieşti, fă-ne să iubim ceea ce ne porunceşti”.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 27 octombrie 2018)

27 octombrie 2018, 08:57