Versiune Beta

Cerca

Vatican News
2018.10.04 famiglia - illustrazione al vangelo della domenica Familia - Dumnezeu i-a creat pe oameni, bărbat şi femeie şi amândoi vor fi un singur trup 

Consideraţii omiletice la Duminica a XXVII-a de peste an (B): Bărbat şi femeie

Isus reaşază căsătoria în planul de la început. Dumnezeu i-a creat pe oameni, bărbat şi femeie şi amândoi vor fi un singur trup. Deci, ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă.
Consideraţii omiletice la Duminica a 27.-a din timpul de peste an

(Vatican News – 7 octombrie 2018) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Participând la sfânta Liturghie suntem luminaţi de cuvântul  Scripturii şi întăriţi în credinţă: „Toate se află în stăpânirea ta, Doamne, şi nimeni nu se poate împotrivi voinţei tale. Căci tu ai făcut cerul şi pământul şi toate câte sunt cuprinse în ele; tu eşti Stăpânul universului” (cf. Est 4,11 Ant. la intrare). „Dumnezeu, creatorul şi stăpânul tuturor lucrurilor, voind să conducă pe cât mai mulţi fii la mântuire, a găsit de cuviinţă ca prin suferinţă să-l facă desăvârşit pe Isus, autorul mântuirii oamenilor. Căci Isus care sfinţeşte şi oamenii care sunt sfinţiţi au toţi o singură origine; de aceea nu se ruşinează să-i numească pe ei fraţii săi” (cf. Evr 2,9-11 lectura a doua). „Dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi dragostea lui în noi este desăvârşită” (1In 4,12 versetul la Evanghelie). Într-adevăr, „bun este Domnul cu cei care nădăjduiesc în el, cu sufletul care îl caută” (Lam 3,25 Ant. la Împărtăşanie). Astăzi, lecturile liturgice vorbesc despre legământul de căsătorie voit de Dumnezeu încă de la început prin care un bărbat şi o femeie formează acea comunitate de viaţă şi de iubire rânduită prin însăşi natura ei spre binele soţilor şi pentru naşterea şi educarea copiilor. Din căsătoria dintre un bărbat şi o femeie ia naştere familia, celula fundamentală a societăţii. Toţi constatăm însă că transformările ample, rapide şi profunde ale societăţii şi culturii au afectat familia în zilele noastre mai mult poate decât alte instituţii. Multe familii trăiesc această situaţie în fidelitate faţă de acele valori spirituale care stau la baza instituţiei familiale. Altele plutesc în nesiguranţă ori rătăcesc de la calea datoriilor lor, ori sunt de-a dreptul străine şi oarecum nu recunosc semnificaţia vieţii de familie şi adevăratul sens al vieţii conjugale şi familiale (cf. Ioan Paul II, Familiaris consortio 1). Cuvântul lui Dumnezeu ne oferă astăzi o cateheză despre familie şi despre legământul de iubire pe care ea se întemeiază. În Evanghelia zilei Isus pune în evidenţă originea divină a căsătoriei şi reafirmă că legământul dintre bărbat şi femeie nu se poate desface. Divorţul presupune o slăbiciune care afectează planul de iubire gândit de Dumnezeu pentru om în orice perioadă a istoriei.  Isus nu a venit să desfiinţeze legea, ci ca să arate înţelesul ei esenţial. La baza legii este iubirea. Prima lectură luată din cartea Genezei şi pericopa din Evanghelia după Marcu se completează reciproc. Le comentăm în aceste consideraţii. Învăţătura biblică despre căsătorie trebuie înţeleasă în profunzime, fără denaturări şi răstălmăciri condiţionate de situaţiile istorice în care ne găsim.

1. Bărbatul şi femeia în planul lui Dumnezeu

Prima lectură propune povestirea creării femeii din coasta bărbatului. Într-o reflecţie sapienţială este prezentat planul de la început voit de Dumnezeu Creator cu privire la om. Acest plan este întipărit în însăşi structura psihică şi fizică a omului precum şi în legătura interpersonală dintre bărbat şi femeie (Gen 2,18-24 prima lectură). Dincolo de limbajul imaginativ, povestirea din primele pagini ale Bibliei vrea să arate că bărbatul şi femeia au aceeaşi origine, aceeaşi natură şi aceeaşi demnitate şi că în acest cuplu primordial unul este incomplet fără celălalt. Aşa se explică atracţia şi uniunea profundă ce se stabileşte între cei doi: „De aceea, îi va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi un singur trup” (Gen 2,24). Deci bărbatul şi femeia au o origine comună, sunt fiinţe complementare şi egale în demnitate. Această primă afirmaţie revoluţionează mentalitatea timpului potrivit căreia femeia ar fi inferioară bărbatului. Israelul însuşi, cum reiese din legislaţia sa, nu a fost capabil să-i perceapă importanţa şi noutatea. Dar nici creştinii – trebuie să recunoaştem - nu au fost întotdeauna în stare să înţeleagă egalitatea în demnitate a bărbatului şi a femeii. Dependentă de prima şi nu mai puţin bogată în consecinţe este a doua afirmaţie şi anume că bărbatul şi femeia se întâlnesc pentru a ieşi din solitudine: „Nu este bine ca omul să fie singur” (Gen 2,18). Omul nu se realizează, nu se împlineşte singur. Nu-i este îndeajuns existenţa, nici munca şi nici stăpânirea asupra animalelor. Omul se regăseşte pe sine intrând în dialog cu cineva asemănător lui dar nu egal cu el. Dumnezeu i-a dăruit omului „un ajutor pe potriva lui”, care „să-i stea în faţă”. Întâlnirea dintre om şi femeie depăşeşte cu mult sfera pur sexuală. Este o comuniune deplină a întregii fiinţe, căci amândoi „vor fi un singur trup” (Gen 2, 24). Dumnezeu însuşi o conduce pe femeie la om (cf. Gen 2,22), iar omul reacţionează surprins şi bucuros descoperind în femeie tocmai aspectele care-i corespund, de dialog şi de ajutor imposibil de găsit în altă parte deşi dorite. Atunci omul intonează primul cântec de iubire din istoria sa: „Aceasta, în sfârşit, este os din oasele mele şi carne din carnea mea. Aceasta se va numi femeie, pentru că din bărbat a fost luată” (Gen 2, 23). Crearea femeii alături de om întră în marile lucrări minunate ale lui Dumnezeu.

2. Unitatea legământului de căsătorie între bărbat şi femeie

În Evanghelia acestei duminici Isus reaşază căsătoria în planul iniţial al lui Dumnezeu. La început Dumnezeu a creat omul, bărbat şi femeie i-a creat pentru ca împreună să fie o singură viaţă în iubire (cf. Mc 10,2-16, Evanghelia zilei). Isus vorbeşte despre căsătorie pe când se afla în drum spre Ierusalim, unde va încheia viaţa pământească şi va pecetlui noul legământ cu sângele său. Lăsând pentru totdeauna Galileea şi însoţit de discipoli, Isus a venit în ţinuturile Iudeii, dincolo de Iordan, iar mulţimile s-au adunat din nou în jurul lui. Şi iarăşi, după cum îi era obiceiul, le învăţa. Atunci au venit nişte farisei şi, ca să-l pună la încercare, l-au întrebat dacă îi este permis unui bărbat să-şi lase femeia". El le-a răspuns: "Ce v-a poruncit Moise?" I-au spus: "Moise a permis să scrie un act de despărţire şi s-o lase". Se poate spune că această pagină de Evanghelie începe „rău”. Fariseii îi pun lui Isus o întrebare. Până aici totul este bine, dar răul deja se petrecuse. Întrebarea aceea era o capcană, căci fariseii veniseră „ca să-l pună la încercare”. Pe ei nu-i interesa răspunsul, cât mai degrabă să-l prindă pe Isus în vorbă şi să folosească cuvintele lui pentru a-l acuza. Întreabă despre o dispoziţie a legii pe care ei deja o cunosc. De aceea Isus răspunde cu o altă întrebare şi astfel dă pe faţă intenţiile lor ascunse. Ei întreabă dacă e permisă despărţirea iar Isus îi invită la unitatea relaţiei de căsătorie între bărbat şi femeie, dar şi a fiinţei umane în sine. Prin întrebarea sa Isus încearcă să-i readucă la unitatea persoanei. Le cere să fie adevăraţi şi transparenţi. Pentru ce mă întrebaţi pe mine? Nu aveţi legea lui Moise pe care o ştiţi? Voi înşivă aţi spus: „Moise a permis bărbatului să se despartă de femeie, cu condiţia să-i întocmească un act de despărţire”. Isus le reaminteşte că la început nu a fost aşa.

3. Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă

De fapt, ca replică Isus precizează: „Din cauza împietririi inimii voastre v-a dat el această prescripţie. Însă la începutul lumii, când Dumnezeu i-a creat pe oameni, i-a creat bărbat şi femeie.  De aceea omul va părăsi pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa; şi amândoi vor fi un singur trup. Astfel ei nu mai sunt doi, ci unul singur, deci ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă” (Mc 10,5-9). Fariseii vor să separe iar Isus vrea să unească şi pentru asta se întoarce la momentul solemn al creaţiei, mult înainte de Moise. Gândul şi voinţa lui Dumnezeu cu privire la bărbat şi femeie este un plan de comuniune, nu de separare. Prescripţia lui Moise este o concesie, o consecinţă a împietririi inimii („sklerocardìa” în greacă). Ca muşchi de carne inima are nevoie de mişcare continuă şi antrenament, altminteri se atrofiază şi moare. Lipsa disponibilităţii de a iubi şi a se lăsa iubit generează moarte înăuntrul şi înafara sa. Din contra, dacă inima mea devine dar, atunci ea va fi terenul fecund al iubirii, mereu, în orice situaţie, inclusiv în relaţia dintre bărbat şi femeie. Omul să nu despartă, să nu compromită, să nu rupă în bucăţi opera lui Dumnezeu, să nu se sfărâme pe sine însuşi, dar să ţintească la unitatea persoanei în sentimente, în gânduri, în fapte. „Când au ajuns acasă, ucenicii l-au întrebat din nou despre aceasta. El le-a răspuns: „Cine se desparte de femeia sa, pentru a se căsători cu alta, se face vinovat de adulter. Tot aşa şi femeia, dacă se desparte de bărbatul ei şi se căsătoreşte cu altul, se face vinovată de adulter”. Sciziunea cuplului bărbat-femeie în legământul de căsătorie comportă o sciziune lăuntrică a persoanei.

4. Unitatea persoanei: icoană a Împărăţiei

În mod aparent, Evanghelia de azi conţine două argumente diferite. În prima parte avem afirmaţia: „omul să nu despartă ceea ce Dumnezeu a unit”, iar în a doua parte a pericopei avem afirmaţia lui Isus: „cine nu primeşte împărăţia lui Dumnezeu asemenea unui copil nu va intra în ea”. În realitate avem aici cele două feţe ale aceleiaşi medalii. Dumnezeu este unitate, şi întrucât ne-a creat după chipul şi asemănarea lui, şi noi la origine suntem unici. Apoi, pe parcursul vieţii se poate întâmpla să fragmentăm intenţiile noastre, putem crea sciziuni în fiinţa noastră unică, putem împrăştia energiile. Isus dă soluţia pentru a rămâne adevăraţi noi înşine şi nescindaţi lăuntric: „cine nu primeşte împărăţia lui Dumnezeu asemenea unui copil nu va intra în ea”. Evanghelistul Matei formulează puţin diferit aceeaşi afirmaţie: „Adevăr vă spun, dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi deveni asemenea copiilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Mt 18,3). Isus cere să ne întoarcem şi să fim asemenea copiilor, fără filtre şi adevăraţi. Această nouă creaţie depinde de fiecare dintre noi. Fiecare se poate lăsa în mâinile olarului pentru a fi plăsmuit din nou, purificat, modelat după planul original pe care Tatăl dintotdeauna îl visează şi vrea să-l realizeze în noi. Duhul Domnului face din fiecare o creatură unică şi irepetabilă, o icoană a Împărăţiei lui Dumnezeu.

5. Isus şi copiii: a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu

Să ne oprim pe scurt şi la a doua parte a Evangheliei de azi. Mulţimile aduceau copii la Isus, ca să-şi pună mâinile peste ei, dar ucenicii îi dojeneau aspru. Văzând aceasta, Isus s-a supărat şi le-a spus: „Lăsaţi copiii să vină la mine; nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu. Vă spun adevărul: cine nu primeşte împărăţia lui Dumnezeu asemenea unui copil nu va intra în ea” (Mc 10,13-15). Tabloul lui Isus înconjurat de copii este umbrit de zelul excesiv al discipolilor. Copiii deranjează, fac gălăgie, plâng, fac dezordine, fac capricii, cu alte cuvinte: sunt copii. Discipolii nu vor ca Învăţătorul lor să fie deranjat, de aceea îi dojenesc cu asprime pe copii. Văzând ce se întâmplă, Isus se arată indignat pe discipoli şi simte o profundă durere. Totul ne face să intuim iubirea lui Isus pentru cei mici, pentru cei care asemenea copiilor nu îmbracă măşti şi nu se prefac. Copiii rămân mereu aşa cum sunt, chiar cu riscul de a fi dojeniţi. Împărăţia lui Dumnezeu aparţine unora ca ei. Este a unora care se lasă iubiţi de Dumnezeu şi pentru această iubire pun toată viaţa lor la dispoziţia Împărăţiei. Un copil îl primeşte pe altul pentru ceea ce el este şi nu aşteaptă nimic. Şi el se oferă aşa cum e. Această primire curată şi cristalină va deschide porţile Împărăţiei aici pe pământ şi apoi în cer. La sfârşit, evanghelistul Marcu spune că durerea lui Isus este alinată de bucuria copiilor. „Şi Isus îi lua pe copii în braţe şi-i binecuvânta, punându-şi mâinile peste ei” (Mc 10,16). Sunt toate gesturi de protecţie, de grijă atentă, de ocrotire. Dacă ne întoarcem şi devenim asemenea copiilor, atunci suntem capabili de a fi îmbrăţişaţi de Isus. Iubirea lui Dumnezeu, sfântă şi curată, curge liber în noi ca apa de izvor, căci „iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (Rom 5,5).

6. Cântarea psalmistului

„Să ne binecuvânteze Domnul în toate zilele vieţii noastre!” Nu vreau să trec cu vederea psalmul biblic cântat între prima şi a doua lectură liturgică. Este o cântare plină de pace, lumină şi bucurie. Psalmistul prezintă tabloul familiei potrivit viziunii biblice. Bărbatul se bucură de femeia sa înconjurată de copii. Binecuvântarea divină consistă mai ales în fecunditatea familiei. Psalmul 127/128 a intrat în liturghia de nuntă ebraică şi creştină. Printr-o simbologie vegetală sunt evocaţi doi arbori emblematici pentru Israel, viţa de vie şi măslinul. Viţa de vie, stema lui Israel, este aplicată femeii. Ea este ca o viţă roditoare de care atârnă greu mari struguri, semn concret de prosperitate şi viaţă. Unde e greutate, acolo este şi bucurie. Aşa este femeia înconjurată de copii ca expresie a fericirii. Şi măslinul este emblema lui Israel şi a prosperităţii. Imaginea este aplicată tinerilor plini de limfă vitală ca un măslin maiestos. Binecuvântarea familiei provine din casa Domnului şi acoperă arcul întregii existenţe trecând peste generaţii. În Biblie binecuvântarea este o experienţă fizică şi spirituală, biologică şi interioară. Salutul „shalom-pace”, legat implicit de numele cetăţii Ierusalim, încheie această cântare optimistă şi luminoasă a vieţii de familie. Ea îşi înfige rădăcinile în realităţile umane ale iubirii, ale vieţii, ale muncii şi ale lumii, ca semne ale iubirii divine. „Fericiţi cei care se tem de Domnul şi umblă pe căile sale. Atunci te bucuri de lucrul mâinilor tale, eşti fericit şi toate îţi merg bine. Soţia ta este ca o viţă roditoare înăuntrul casei tale, copiii tăi ca vlăstarele măslinului împrejurul mesei tale. Iată, aşa este binecuvântat omul care se teme de Domnul! Să te binecuvânteze Domnul din Sion, ca să vezi fericirea Ierusalimului în toate zilele vieţii tale. Şi vei vedea pe fiii fiilor tăi. Pace Israelului! (Ps 127/128,1-6 psalmul responsorial)

7. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule atotputernic şi veşnic, în iubirea ta nesfârşită, tu le dăruieşti celor ce te imploră mai mult decât merită şi doresc; te rugăm, revarsă mila ta asupra noastră: eliberează-ne conştiinţa de tot ce o nelinişteşte şi dăruieşte-ne ceea ce nu îndrăznim să-ţi cerem în rugăciune.

(Radio Vatican - Anton Lucaci, material omiletic de vineri 5 octombrie 2018)

05 octombrie 2018, 08:40