Cerca

Vatican News
2018.10.14 Vangelo di domenica Consideraţii omiletice la Duminica a 28-a de peste an 

Consideraţii omiletice la Duminica a XXVIII-a de peste an (B): Înţelepciunea inimii

Ce trebuie să fac pentru ca să moştenesc viaţa veşnică? Tatăl Domnului nostru Isus Cristos să vă dea duhul înţelepciunii şi al descoperirii ca să cunoaşteţi care este speranţa chemării sale!
Consideraţii omiletice la Duminica a 28-a de peste an

(Vatican News - 14 octombrie 2018) E Ziua Domnului, zi ce aminteşte odihna Creatorului satisfăcut de lucrarea sa; zi reînnoită de lumina lui Cristos înviat din morţi, speranţa noastră; zi aprinsă de văpaia de iubire a Duhului Sfânt, Domnul şi de viaţă Dătătorul. Nevoia de primenire a sufletului ne îndreaptă paşii spre lăcaşurile de rugăciune şi de întâlnire cu semenii înaintea lui Dumnezeu. Fiecare zi aduce cu sine noi daruri pentru viaţă. La sfânta Liturghie, textele culese cu grijă din cartea Scripturii, precum firimiturile strânse de apostoli după minunea înmulţirii pâinilor săvârşită de Isus, luminează mintea şi îmbucură inima, lămuresc gândurile şi simţămintele noastre. „Cuvântul lui Dumnezeu este viu, plin de putere şi mai ascuţit decât o sabie cu două tăişuri; el pătrunde până în adâncul sufletului, până la încheieturile şi măduva oaselor, judecă sentimentele şi gândurile inimii. Nici o creatură nu se poate ascunde de el, ci toate rămân goale în ochii lui, urmărite de privirea aceluia, în faţa căruia vom da cont de toate” (Evr 4,12-13 lectura a doua). Înaintea lui spunem cu smerenie: „Dacă te-ai uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine ar mai putea să stea în faţa ta? La tine, însă, este iertare, Dumnezeul lui Israel!” (Ps 129/130,3-4 Ant. la intrare). „Învaţă-ne să nu uităm cât de puţine sunt zilele noastre, ca să ajungem la gânduri înţelepte” (Ps 89/90,12 psalmul responsorial).  Cât mă priveşte, “două lucruri cer de la tine, nu mi le refuza înainte să mor! Îndepărtează de la mine deşertăciunea şi cuvântul mincinos, nu-mi da sărăcire sau îmbogăţire, dă-mi bucata de pâine hotărâtă pentru mine! Ca nu cumva să mă satur, să reneg şi să spun: „Cine este Domnul?”, sau să sărăcesc şi să fur şi să iau în zadar numele Dumnezeului meu” (Prov 30,7-9). „Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor” (Mt 5,3 versetul la Evanghelie), spune Isus la începutul predicii de pe munte făcându-ne să înţelegem cuvântul Scripturii: „Bogaţii au sărăcit şi îndură foame, dar cei care îl caută pe Domnul nu duc lipsă de nimic” (cf. Ps 33/34,11 Ant. la Împărtăşanie), pentru că ei moştenesc deja viaţa veşnică.

1. Ce trebuie să fac pentru ca să moştenesc viaţa veşnică?

Astăzi, în Evanghelie un om, nenumit, care poate fi oricine dintre noi, a alergat la Isus, a căzut în genunchi înaintea lui şi l-a întrebat: „Învăţătorule bun, ce trebuie să fac pentru ca să moştenesc viaţa veşnică?” Isus i-a răspuns: „Pentru ce mă numeşti bun? Nimeni nu este bun decât unul singur: Dumnezeu! Cunoşti poruncile: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu dai mărturie falsă, să nu înşeli pe nimeni, cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta!”  El i-a răspuns: „Învăţătorule, toate aceste porunci le-am păzit din tinereţe”. Atunci Isus, fixându-l cu privirea, l-a îndrăgit şi i-a spus: „Un singur lucru îţi mai lipseşte: Mergi, vinde tot ce ai, împarte la săraci şi vei avea comoară în cer; apoi vino şi urmează-mă!” Dar la auzul acestor cuvinte, el s-a întristat şi a plecat mâhnit, căci avea multe bogăţii. Isus s-a uitat împrejur şi a zis ucenicilor săi: „Cât de greu va fi pentru cei care au bogăţii să intre în împărăţia lui Dumnezeu!” Ucenicii au rămas uimiţi de cuvintele lui. Dar Isus a luat cuvântul din nou şi le-a zis: „Copiii mei, cât de greu se intră în împărăţia lui Dumnezeu! Mai uşor este să treacă o cămilă prin urechea unui ac, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu”. Ucenicii au rămas şi mai uimiţi şi au zis unii către alţii: „Atunci cine se mai poate mântui?” Isus s-a uitat la ei şi le-a răspuns: „Lucrul acesta este cu neputinţă pentru oameni, dar nu pentru Dumnezeu. Căci pentru Dumnezeu toate sunt cu putinţă”. Petru i-a spus lui Isus: „Iată, noi am părăsit toate şi te-am urmat”. Isus i-a răspuns: „Vă spun adevărul: Nu este nimeni dintre cei care au lăsat casă, fraţi, surori, mamă, tată, copii sau ogoare pentru numele meu şi pentru evanghelie care să nu primească, în lumea aceasta, de o sută de ori mai mult: casă, fraţi, surori, mame, copii şi ogoare, dar nu fără prigoane, iar în lumea viitoare viaţa veşnică” (Mc 10,17-30, Evanghelia zilei).

2. Cum putem pune în practică sfatul lui Isus?

„Mergi, vinde tot ce ai, împarte la săraci şi vei avea comoară în cer; apoi vino şi urmează-mă!” Acel om bogat s-a trudit să alerge de-a lungul drumului la Isus şi să cadă în genunchi înaintea lui. Alergarea aceea după Isus arată insatisfacţia lui profundă. Omul acela era conştient, de fapt, că se baza pe averi, dar simţea că bogăţiile nu-i satisfac inima şi nu-i dat viaţa veşnică, nu-l fac fericit, căci nu-i umpu inima. Aleargă la Isus şi-l întreabă ce trebuie să facă pentru a moşteni viaţa veşnică, adică deplina comuniune cu Dumnezeu. A înţeles că viaţa veşnică este ceva ce se moşteneşte, deci care nu se merită, dar se primeşte gratuit făcând o mişcare sau o alegere ce ne pune în comuniune directă cu  Dumnezeu. Are norocul să posede deja multe lucruri şi să-şi dea seama că lucrurile nu satură. Isus îi spune: „Mergi, vinde tot ce ai, împarte la săraci şi vei avea comoară în cer; apoi vino şi urmează-mă!”  Cum procedăm în zilele noastre ca să punem în practică acest sfat? Un tânăr, o tânără poate lăsa toate şi merge într-o mănăstire. Va constata imediat că se găseşte într-o casă de o sută de ori mai mare şi mai frumoasă decât a sa, cu atâţia fraţi, multe surori, mame, copii, ogoare împreună cu prigoane. Dar şi unul sau una care se căsătoreşte, lasă totul pentru a trăi o experienţă nouă. Petru îi spune lui Isus: „Iată, noi am părăsit toate şi te-am urmat”. Simon-Petru lăsase barca şi năvoadele de pescuit. Şi asta nu era puţin. Însă după învierea lui Isus, Petru decide să meargă la pescuit. Dacă ar fi lăsat totul, după trei ani barca şi năvoadele erau inutilizabile, deci sau a continuat să lucreze între o misiune şi alta în urma lui Isus, sau le-a menţinut într-o formă oarecare. Atunci, ce vrea să spună că a lăsat totul şi cum putem face asta noi ce de azi? Cred că ceea ce Petru şi tovarăşii au lăsat este planul lor de viaţă. Experienţa învaţă că ceea ce este greu de lăsat nu sunt atât lucrurile, mai ales când se deschide o perspectivă de viaţă mai bună. Ceea ce ne costă este a-l urma pe cineva, a se încrede în altul, a accepta un alt plan de viaţă, a crede că Isus îmi vrea binele şi ştie mai bine decât mine cum pot face ca viaţa mea să fie frumoasă, în comuniune cu Dumnezeu care este infinit de frumos. A da lucrurile mele la săraci înseamnă şi a pune la dispoziţia lor timpul meu, capacităţile mele, resursele mele; înseamnă a face din darul primit un dar pentru alţii; înseamnă a se face pâine aşa cum Isus s-a făcut pâine pentru viaţa lumii. Şi asta este deja a-l urma pe Isus. Nu sunt două lucruri diferite, las totul şi apoi îl urmez. Este un singur plan de viaţă. Este un tot ce mă pune gratuit în comuniune cu ceea ce îmi lipseşte: comuniunea cu Dumnezeu, adică viaţa veşnică.

3. Atunci, cine se poate mântui?

Evanghelia duminicală (Mc 10,17-30) conţine un mesaj foarte exigent care i-a impresionat puternic pe discipolii lui Isus. De două ori se menţionează că aceştia s-au înfiorat când Învăţătorul le-a vorbit despre „cât de greu vor intra în împărăţia lui Dumnezeu cei care au bogăţii!” (Mc 10,23). De fapt, discipolii abia asistaseră la întâlnirea lui Isus cu acel om bogat care alergând a îngenunchiat înaintea lui şi l-a întrebat: „Învăţătorule bun, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” (Mc 10, 17). Omul l-a asigurat pe Isus că a păzit poruncile lui Dumnezeu încă din tinereţe. Cu toate acestea, Isus îi răspunde că nu-i de-ajuns şi că rămâne de făcut ceva foarte important: „Mergi, vinde ceea ce ai şi dă săracilor şi vei avea comoară în cer, apoi vino şi urmează-mă!” De-a dreptul consternat şi „întristat de acest cuvânt, omul a plecat abătut, pentru că avea multe bogăţii” (cf. Mc 10, 21-22). Episodul întâlnirii cu acest om bogat şi mai ales răspunsul dat de Isus este un avertisment pentru discipolii săi din toate timpurile. Evanghelistul notează că discipolii „se mirau de cuvintele lui Isus” (cf. Mc 10, 24) şi uluiţi peste măsură spuneau între ei: „Atunci, cine se poate mântui?” (Mc 10, 26). Privindu-i din nou, Isus le-a spus: „Pentru oameni este imposibil, nu însă pentru Dumnezeu, căci pentru Dumnezeu toate sunt posibile” (Mc 10, 27).

4. Detaşarea de bogăţii

Din pericopa evanghelică reiese că intrarea în „împărăţia lui Dumnezeu” comportă detaşarea absolută de tot ceea ce poate fi o siguranţă umană, văzută de obicei în avuţiile lumii. Renunţarea la bogăţii este o condiţie indispensabilă pentru „a-l urma pe Cristos”. În acest sens, mesajul este adresat tuturor creştinilor. Episodul este dramatic. Dacă nici chiar un om care păşea deja pe calea „mântuirii”, care încă din tinereţe a observat poruncile lui Dumnezeu, nu este capabil să o parcurgă până la capăt, atunci, cine se poate salva? Din această situaţie dramatizată de evanghelist rezultă mai mult decât evident riscul „mortal” al bogăţiilor. Omul care la început alergase la Isus cu entuziasm şi disponibilitate, se închide total când aude că trebuie să renunţe la bogăţii. A plecat abătut pentru că avea mult bogăţii. În fond, inima lui era ataşată de averi. Bogăţiile erau comoara inimii sale. Liturghia acestei duminici ne invită să descoperim duhul „înţelepciunii” pentru a înţelege rostul adevărat al bogăţiilor vremelnice şi în ce consistă „adevărata” avere. Cu lumina înţelepciunii putem vedea că adevărata bogăţie nu consistă în aurul, în argintul, în casele sau în conturile în bancă pe care cineva le poate avea. Biserica aplică şi generaţiei noastre rugăciunea apostolului Paul pentru comunitatea creştinilor din Efes: „Tatăl Domnului nostru Isus Cristos să vă dea duhul înţelepciunii şi al descoperirii ca să cunoaşteţi care este speranţa chemării sale” (cf. Ef 1,17-18). Adevărata bogăţie este aceea pe care o „nădăjduim” în slava la care Domnul ne cheamă prin darul credinţei. Însă pentru a dobândi această comoară nepieritoare e nevoie de detaşarea inimii de bogăţii şi împărţirea lor cu semenii noştri pentru a-l urma pe Isus în dăruirea totală de sine. Şi tocmai în aceasta consistă „înţelepciunea inimii” pe care astăzi o invocăm la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie.

5. Înţelepciunea inimii

În prima carte a Regilor (cf. 3,6-13) se povesteşte că Domnul i-a apărut în somn lui Solomon spunându-i: „Cere ce vrei să-ţi dau!” (1 Rg 3,5). Tânărul rege nu i-a cerut viaţă lungă, nici bogăţii, nici biruinţă asupra duşmanilor, dar „o inimă ascultătoare ca să poată judeca poporul discernând între bine şi rău” (cf. 1Rg 3,9). Şi Domnul i-a răspuns: Iată, voi face după cuvintele tale: „Îţi voi da o inimă înţeleaptă şi chibzuită”, dar „îţi voi da şi ce n-ai cerut: bogăţii şi faimă” (cf. 1Rg 3,12-13). Fragmentul din cartea Înţelepciunii (cf. Înţ 7,7-11, azi prima lectură)  este un adevărat comentariu la rugăciunea regelui Solomon. Sunt descrise pe rând caracteristicile adevăratei înţelepciuni, însă nu în mod abstract şi impersonal, ci prin gândurile şi simţămintele unui om care a căutat-o şi a găsit-o: „M-am rugat şi mi-a fost dată priceperea, am invocat şi a venit la mine duhul înţelepciunii”, aşa începe a prima lectură. Deci, pe primul loc este rugăciunea. Înţelepciunea este un dar ce trebuie implorat cu smerenie. Ea se construieşte cu rugăciunea asiduă mai mult decât cu instruirea. Din afirmaţiile care urmează reiese că înţelepciunea comportă o alegere şi o tendinţă constantă a inimii spre esenţial: „Am preferat-o sceptrelor şi tronurilor şi bogăţia am considerat-o nimic în comparaţie cu ea… tot aurul, în văzul ei, este puţin nisip… Am iubit-o mai mult decât sănătatea şi frumuseţea… (cf. Înţ 7,8-10). Un alt aspect al înţelepciunii este convingerea că toate bunurile care frământă existenţa şi captivează o mare parte din oameni (bogăţii, faimă, frumuseţe şi chiar sănătatea) sunt vremelnice, în schimb înţelepciunea „nu apune niciodată” (cf. Înţ 7,10). Şi o ultimă constatare: zbuciumul căutării bunurilor secundare goleşte inima şi o împiedică să obţină ceea ce este esenţial. În schimb căutarea esenţialului răsplăteşte din plin căci spune gânditorul biblic: „Împreună cu înţelepciunea au venit la mine toate cele bune” (cf. Înţ 7,11). Ce înţelegem prin expresia „înţelepciunea inimii”? În lumina psalmului 89/90, propus după prima lectură, „înţelepciunea inimii” este înţelepciunea vieţii. Există oameni foarte destoinici, foarte abili în a face ceva, în a construi şi produce, şi cu toate acestea sunt arizi în sentimente, săraci în umanitate şi în conştiinţă. Pe de altă parte există oameni culţi, cel puţin în aparenţă, dar care sunt superficiali. „Înţelept” nu este unul care cunoaşte multe lucruri, dar cel care ştie să-l vadă dincolo de lucruri pe Dumnezeu care le susţine. Această înţelepciune este un dar divin ce se obţine cu rugăciune şi îşi are secretul în ascultare. Numai cine are umilinţa să asculte, o poate dobândi. E vorba de ascultarea lucrurilor, a omului, a experienţei şi a raţiunii. Nu atitudinea celui care se apropie de făpturi cu aroganţă, doar pentru a le capta şi poseda, exploata şi domina, ci atitudinea celui care vrea înainte de toate să înţeleagă, să asculte, să înveţe.

6. Cântarea psalmistului

„Învaţă-ne să nu uităm cât de puţine sunt zilele noastre, ca să ajungem la gânduri înţelepte. Întoarce-te, Doamne, spre noi, de ce întârzii? Ai milă de slujitorii tăi! Satură-ne dis-de-dimineaţă cu iubirea ta, ca să ne bucurăm şi să ne veselim în toate zilele vieţii noastre. Înveseleşte-ne tot atâtea zile câte ne-ai pedepsit şi tot atâţia ani câţi am cunoscut nefericirea. Fă ca slujitorii tăi să vadă lucrarea ta şi fiii lor măreţia ta. Bunăvoinţa ta, Doamne Dumnezeul nostru, să coboare asupra noastră! Fă rodnică lucrarea mâinilor noastre! Da, fă rodnică lucrarea mâinilor noastre! (Ps 89/90,12-17 psalmul responsorial).

7. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeu să ne păstreze în harul sfinţitor ca să creştem constant până la atingerea omului desăvârşit, creat după chipul şi asemănarea sa şi renăscut la o viaţă nouă în Isus Cristos: „Te rugăm, Doamne, ca harul tău să ne întâmpine şi să ne însoţească pururi, ca să nu încetăm niciodată de a face binele”.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 12 octombrie 2018)

12 octombrie 2018, 11:36