Versiune Beta

Cerca

Vatican News
2018-02-06 cattolici santi Chiesa 1 noiembrie, solemnitatea Totți Sfinții 

Consideraţii omiletice la solemnitatea „Toţi Sfinţii”: Sfinţii de toate zilele

Sfinţii cheamă la desăvârşirea vieţii în iubire pe calea fericirilor evanghelice. La mulţimea tuturor sfinţilor trebuie adăugat mereu unul. Cine lipseşte la număr? Poate sunt eu sau poate eşti tu. Oricum, pământul este mereu la dispoziţie.
Considerații omiletice: Toți Sfinții

(Vatican News - 1 noiembrie 2018) E Sărbătoare. „Să ne bucurăm cu toţii în Domnul, celebrând ziua de sărbătoare în cinstea tuturor sfinţilor; de mărirea lor se bucură împreună cu noi toţi îngerii şi într-un glas îl laudă pe Fiul lui Dumnezeu” (Ant. la intrare). Semnificaţia sărbătorii este rezumată în prefaţa Liturghiei: „Astăzi ne dai bucuria de a privi cetatea din ceruri, Ierusalimul cel sfânt, care este mama noastră, unde fraţii şi surorile noastre, deja adunaţi împreună, cântă şi preamăresc numele tău sfânt. Noi cei care călătorim pe pământ ne grăbim spre patria cerească, bucurându-ne de soarta fericită a acestor copii ai Bisericii pe care ni i-ai dat ca prieteni şi modele de viaţă”. Într-o singură sărbătoare îi amintim nu doar pe sfinţii ridicaţi oficial la cinstea altarelor, dar şi pe drepţii din toate timpurile, naţiunile şi rasele, popoarele şi limbile pământului, ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii. Nu înaintăm singuri pe drum, căci suntem înconjuraţi de o nenumărată ceată de mărturisitori. Împreună cu ei formăm Trupul lui Cristos; împreună suntem fii ai lui Dumnezeu; împreună suntem sfinţiţi de Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă Dătătorul. Mulţimea glorioasă a sfinţilor mijloceşte pentru noi la Domnul, ne însoţeşte în drumul spre Împărăţie, ne încurajează să ţinem privirea fixă asupra lui Isus care va veni în slavă. Cristos, „primul născut între mulţi fraţi” (Rom 8,29) vrea ca noi să fim părtaşi la mărirea sa împreună cu toţi sfinţii. Lecturile de la Liturghia sărbătorii luminează din unghiuri diferite natura, trăsăturile proprii, căile şi izvorul sfinţeniei. Astfel, aostolul Ioan se adresează direct şi comunităţii noastre: „Iubiţilor, vedeţi câtă iubire ne-a dăruit Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. De aceea, lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu l-a cunoscut pe el. Iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu, dar nu s-a arătat încă ce vom fi. Ştim că, atunci când se va arăta, vom fi asemenea lui, pentru că îl vom vedea aşa cum este. Oricine are această speranţă în el devine curat, aşa cum el este curat” (cf. 1In 3,1-3 lectura a doua). Aşadar, încă de acum aparţinem lui Dumnezeu, suntem fii ai săi, suntem cunoscuţi şi iubiţi de Dumnezeu, păziţi în promisiunea sa de a-l putea vedea aşa cum este şi de a fi asemenea lui în iubire desăvârşită. Sfinţii din cer au avut în ei această speranţă. Şi nu sunt puţini. Numărul lor este incalculabil. Văzătorul din insula Patmos vorbeşte despre „o mulţime mare pe care nimeni nu poate să o numere, din toate neamurile, triburile, popoarele şi limbile”. Vorbeşte despre 144 de mii de aleşi semnaţi cu pecetea Mielului. Această cifră simbolică rezultă din calcul înmulţirii lui 12x12x1000 în care 12 se referă la numărul triburilor lui Israel şi la cel al apostolilor iar 1000 indică imensitatea unei măsuri. Textul are în vedere întregul popor al lui Dumnezeu, adică mulţimea celor aleşi al căror număr numai Dumnezeu îl cunoaşte (cf. Ap 7,2-4.9-14 prima lectură). Dacă Apocalipsul prezintă tabloul mulţimii celor „însemnaţi” cu pecetea Mielului jertfit şi glorificat, Evanghelia zilei ne arată drumul parcurs de ei pentru a ajunge în slavă. Toţi au urmat calea fericirilor (cf. Mt 5,1-12a) din predica lui Isus de pe munte, contând pe chemarea şi promisiunea sa: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă!” (Mt 11,28, versetul la Evanghelie). Evanghelia fericirilor ne arată calea pentru a rămâne în această promisiune. Fericirile sunt programul de viaţă pentru a deveni sfinţi. Ele zugrăvesc totodată chipul lui Isus. Sfinţii l-au urmat şi imitat pe Isus cel sărac, blând faţă de toţi, mâhnit de păcatele oamenilor, flămând şi însetat de dreptate, milostiv ca Tatăl din ceruri, curat cu inima, făcător de pace, persecutat din cauza dreptăţii. Despre ei cântă psalmistul: „Aceasta este generaţia celor care caută faţa ta, Doamne” (cf. Ps 23/24,1-6 psalmul responsorial). Adevărata bucurie stă în a trăi după stilul de viaţă al lui Isus. Săraci, blânzi, milostivi: sunt calităţile celor care înţeleg să depindă în toate de Dumnezeu. Ei nu-şi pun reuşita vieţii în forţele proprii, dar în încrederea în Dumnezeu. Mizează totul pentru tot în certitudinea că Dumnezeu este credincios făgăduinţelor sale.

1. Recolta lui Dumnezeu

Sărbătoarea tuturor sfinţilor este un prilej potrivit pentru a contempla roadele de mântuire produse de Cristos în Biserică de-a lungul istoriei. Sfinţii reprezintă roadele extraordinare ale iubirii lui Dumnezeu. Biserica Catolică de rit roman sau latin încă din secolul al IX-lea celebrează la 1 noiembrie sărbătoarea „Tuturor Sfinţilor”. Aceeaşi sărbătoare este celebrată de Bisericile orientale în prima duminică după Rusalii. În Răsăritul creştin, această sărbătoare îşi are originea în practica liturgică a Bisericii din Antiohia, care deja din primele veacuri îi amintea pe toţi martirii creştini în strânsă legătură cu lucrarea Duhului Sfânt. Isus Cristos înălţat la cer îl trimite pe Duhul Sfânt ca rod al misterului pascal, adică al pătimirii, morţii şi învierii sale. Tăria, curajul şi statornicia martirilor sunt lucrarea Duhului Sfânt. În tradiţia creştină apuseană, fixarea zilei de 1 noiembrie pentru cinstirea tuturor sfinţilor a fost determinată probabil de motive simbolice şi practice. Octombrie este luna culesului roadelor de pe câmp, din vii şi livezi. În luna noiembrie oamenii din emisfera nordică a planetei încep să se bucure de roadele muncii anului respectiv.

2. Împărtăşirea sfinţilor

La baza sărbătorii stă articolul din Crezul creştin: „Cred în împărtăşirea sfinţilor”. Aceasta face parte din experienţa noastră de credinţă. Între creştini are loc un minunat „schimb de daruri” în multe feluri. Sfinţenia fraţilor noştri ne îmbogăţeşte viaţa, ne stimulează propunerile, ne atrage spre înalt. Sfinţii ajunşi în patria cerească doresc şi aşteaptă ca noi să fim alături de ei. Au la inimă situaţia noastră de luptă şi de fragilitate umană, de multe ori chiar de păcat, pentru ca, asumând riscurile şi depăşind încercările vieţii să putem ajunge la portul mântuirii veşnice.

3. Cine sunt aceşti sfinţi?

Astăzi cinstim amintirea acelei mulţimi imense de creştini, de ieri şi de azi, de aproape şi de departe, cunoscuţi sau total necunoscuţi, care l-au slujit cu fidelitate pe Dumnezeu mergând pe urmele lui Isus. Este vorba de toţi cei care au trăit viaţa pământească în spiritul „fericirilor evanghelice”, cu simplitate, smerenie şi perseverenţă în încercări. Sunt bărbaţi şi femei, taţi şi mame, copii, tineri, vârstnici, muncitori, profesionişti, bolnavi, infirmi, oameni de rând care de multe ori nu au contat în ochii lumii. Într-o predică pentru comemorarea sfântului Laurenţiu, diacon martir al Bisericii din Roma, sfântul Augustin aminteşte că „frumoasa grădină a Domnului are nu numai trandafirii martirilor, ci şi crinii fecioarelor, iedera celor care trăiesc în căsătorie, violetele văduvelor. Nici o categorie de persoane nu trebuie să se îndoiască de chemarea proprie. Cristos a pătimit pentru toţi” (Predica 304,1-4: PL 38, 1395-1397).

 4. Sfinţi sunt şi astăzi

Biserica se împodobeşte continuu cu noi fericiţi şi sfinţi ca în timpurile de demult. În societatea noastră secularizată nu trăiesc doar creştini de rutină şi indiferenţi. Sunt mulţi credincioşi care iau în serios chemarea lui Isus şi îl urmează pe drumul crucii cu bucuria şi curajul Evangheliei. De cele mai multe ori sunt oameni simpli care îşi pun întreaga viaţă îi mâinile lui Dumnezeu. Şi în aceasta consistă sfinţenia. Un om asaltat de ispite sau căzut în păcat dar care conştient de mizeria sa înaintea lui Dumnezeu, se străduieşte să iasă la lumină, poate fi un sfânt. În schimb, nu umblă pe cale sfinţeniei, cine mânuieşte cu dibăcie lucrurile şi ideile religioase dar nu-şi pune niciodată în mod serios problema întâlnirii personale cu Dumnezeu. Candidaţii la sfinţenie încredinţează regulat unui duhovnic păcatele lor. Apoi, susţinuţi de darul iertării privesc înainte cu încredere în milostivirea lui Dumnezeu.

5. Sfinţi sunt şi lângă noi

Sfinţii ne arată prin pilda vieţii lor că sfinţenia este posibilă, că nu consistă neapărat în fenomene extraordinare, în apariţii, miracole şi secrete de transmis, nici în fuga de situaţiile normale ale vieţii, ci în a face voia lui Dumnezeu în orice împrejurare. Au spus zilnic: „Voiesc ceea ce voieşti Tu, voiesc pentru că voieşti Tu, voiesc cum voieşti Tu, voiesc cât timp voieşti Tu. Doresc ca gândurile mele să fie către Tine, cuvintele mele despre Tine, faptele mele după Tine iar suferinţele mele pentru Tine”. Ne cheamă la aceasta sacramentul Botezului prin care am fost „renăscuţi” la viaţa nouă în Cristos. Sfinţenia este trăirea coerentă a tainei Botezului. Asta ne amintesc sfinţii pe care îi sărbătorim astăzi. Mulţi dintre ei au fost alături de noi: rude, prieteni, cunoscuţi, colegi de şcoală sau de muncă: poate bunicul sau bunica, poate tatăl sau mama, poate un frate sau o soră, un preot, o călugăriţă, un profesor, un medic, un vecin sau o vecină sau cineva care a trăit lângă noi neluat în seamă, „neobservat”. Pe toţi aceşti fraţi în credinţă, care se bucură deja de vederea lui Dumnezeu, noi îi amintim în rugăciune simţindu-i aproape în nevoile noastre. Ei ne lansează o chemare şi un îndemn la sfinţenie.

6. Sfinţenia este simplă

Când auzim de sfinţenie, ne gândim imediat la minuni, la apariţii, la secrete de transmis altora. Se poate, dar adevărata sfinţenie este simplă, pentru că este zilnică şi face parte din viaţa fiecăruia. Stă în fapte normale, în conversaţii obişnuite, în relaţii dintre persoane. Sfinţenia se construieşte zi de zi, aşa cum în fiecare zi alimentăm trupul care din copil devine adult. În viaţa unei comunităţi, în cea din jurul nostru, sunt persoane ce par să nu cunoască răutatea. Primesc pe toţi cu atenţie şi delicateţe. Ştiu să vorbească şi să tacă la momentul potrivit; râd şi plâng cu cine râde şi cu cine plânge. Nimeni nu face caz de atitudinea lor, aşa cum nimeni nu se gândeşte la temelia unei case. Dar temeliile ţin lumea în picioare. Sfinţenia simplă şi adevărată cere smerenia inimii. Cine trăieşte în sfinţenie îi are în vedere pe alţii fără a se desconsidera pe sine. Nu se făleşte, dar este conştient de valoarea fiecăruia. În persoana simplă nu există loc pentru răutate, deşi este mult pentru adevăr. Sfinţenia trăită corectează, dar nu jigneşte; atrage atenţia, dar nu face pe nimeni să se simtă rău. Se indignează dar nu distruge. Ascultă mult şi vorbeşte puţin, iar când vorbeşte o face bine şi pentru bine, fără subterfugii, fără gânduri ascunse şi răutăcioase, mai cum seamă când victima este absentă. Sfinţenia este o chemare din partea lui Dumnezeu destinată tuturor şi nu doar unor privilegiaţi.

7. Ce este sfinţenia?

În Biblie, sfinţenia este sinteza tuturor însuşirilor lui Dumnezeu. Cât priveşte conţinutul, termenul biblic „qadosh - sfânt” sugerează ideea de separare, de diversitate. Dumnezeu este sfânt pentru că este total diferit de tot ceea ce omul poate gândi, spune sau face. Este absolut separat de tot restul şi de partea sa. Este transcendent în sensul că stă deasupra tuturor categoriilor noastre. „Qadosh, qadosh, qadosh” - „῞Αγιος ἅγιος ἅγιος” – „Sanctus, sanctus, sanctus” – „Sfânt, sfânt, sfânt” este strigătul care însoţeşte manifestarea lui Dumnezeu în momentul chemării profetului Isaia (cf. Is 6,3). În acest sens, Dumnezeu singur este sfânt. Omul nu e sfânt, nici nu se naşte fără prihană. Psalmistul recunoaşte că a fost zămislit în păcat (cf. Ps 50/51,7). Însă profetul Isaia îl numeşte pe Dumnezeu „Sfântul lui Israel” (Is 43,3). Dumnezeu însuşi a promis poporului ales sfinţenia sa: „Voi îmi veţi fi o împărăţie de preoţi, un popor sfânt” (Ex 19,6). Când vorbim despre oameni „sfinţi”, ne referim la sfinţenia lui Dumnezeu împărtăşită omului. În Noul Testament sfinţenia lui Dumnezeu nu mai este un fapt ritual sau legal, ci o stare morală. Toată sfinţenia se decide în inima omului şi se desăvârşeşte în dragoste. Mijlocitorii sfinţeniei lui Dumnezeu nu mai sunt locuri, rituri, obiecte şi legi, dar persoana lui Isus Cristos. A fi sfânt nu consistă atât în a fi separat de ceva sau de cineva, cât în a fi unit cu Isus Cristos. El este „Sfântul lui Dumnezeu” (cf. In 6,69). Intrăm în contact cu sfinţenia lui Cristos şi ea ni se comunică nouă în credinţă prin sfintele Taine şi prin dragostea faţă de aproapele. De fapt, sfinţenia este înainte de toate dar, har şi lucrare a Sfintei Treimi, căci „am fost spălaţi, am fost sfinţiţi, am fost îndreptăţiţi în numele Domnului nostru Isus Cristos şi în Duhul Dumnezeului nostru” (cf. 1Cor 6,11).

8. Chemarea la sfinţenie

„Tu singur eşti sfânt”, cântă Biserica în marea doxologie (Mărire în cer lui Dumnezeu) adresându-se lui Cristos. „Tu singur eşti sfânt”, cântă şi îl preamăresc pe Dumnezeu toţi sfinţii şi îngerii din cer, amintindu-ne că toţi membrii Bisericii, fie că fac parte din ierarhie, fie că sunt păstoriţi de ea, sunt chemaţi la sfinţenie, după cuvântul Apostolului: „Aceasta este voinţa lui Dumnezeu, sfinţirea voastră” (cf. 1Tes 4,3; Ef 1,4). Ştim că divinul învăţător şi exemplul oricărei desăvârşiri, Domnul Isus, a propovăduit tuturor ucenicilor, de orice condiţie, sfinţenia vieţii al cărui autor şi înfăptuitor este El însuşi prin Duhul sfinţitor: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru din ceruri este desăvârşit” (Mt 5,48). Rezumând, se poate spune că nu există o vocaţie pur şi simplu umană; fiecare om este un chemat de Dumnezeu. Toţi suntem chemaţi să fim sfinţi. Sfinţenia este cerută de însăşi fiinţa omului. Omul trebuie să fie sfânt pentru a realiza identitatea sa profundă şi a fi „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Aceasta se împlineşte prin exercitarea libertăţii în ascultare de Dumnezeu. Vom fi persoane împlinite în măsura în care vom fi sfinţi, altminteri existenţa noastră ar fi un faliment. „Nu există în lume decât o singură tristeţe şi anume aceea de a nu fi sfinţi” (Leon Bloy). „Sfinţenia nu e un lux, este o necesitate” (Maica Tereza de Calcutta).

9. Chemaţi la plinătatea vieţii creştine

Observăm că în Noul Testament se afirmă despre cei botezaţi că sunt „sfinţi” şi în acelaşi timp că „sunt chemaţi să fie sfinţi”, adică să se sfinţească. Nu este o contradicţie. În botezul credinţei am devenit deja cu adevărat fii ai lui Dumnezeu şi părtaşi la natura divină şi, prin aceasta, realmente sfinţi. Totuşi, trebuie să păstrăm şi să desăvârşim în viaţa noastră, cu ajutorul lui Dumnezeu, sfinţenia pe care am primit-o. Suntem chemaţi la plinătatea vieţii creştine şi la desăvârşirea dragostei folosind puterile primite după măsura darului lui Cristos. Păşind pe urmele lui şi deveniţi asemenea chipului lui, supunându-ne în toate voinţei Tatălui, suntem chemaţi să ne consacrăm din tot sufletul preamăririi lui Dumnezeu şi slujirii aproapelui. Astfel, sfinţenia poporului lui Dumnezeu va creşte în roade îmbelşugate, după cum o dovedeşte în istoria Bisericii viaţa atâtor sfinţi (cf. LG 40).

10. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule atotputernic şi veşnic, tu ai dat Bisericii tale bucuria de a celebra într-o singură sărbătoare meritele şi slava tuturor sfinţilor; te rugăm, prin mijlocirea tuturor fraţilor noştri din cer să ne măreşti speranţa şi să reverşi asupra noastră îndurarea ta”.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de miercuri 31 octombrie 2018)

31 octombrie 2018, 13:00