Versiune Beta

Cerca

Vatican News
Gesù inivia i discepoli Andate per le strade „Cine nu este împotriva noastră este cu noi”. 

Consideraţii omiletice la Duminica a XXVI-a de peste an (B): Libertatea Duhului

Regulă pentru depăşirea sectarismului religios: „Cel care nu este împotriva noastră este cu noi”. Isus condamnă cu asprime scandalul care afectează societatea şi viaţa fiecărei persoane.
Consideraţii omiletice la Duminica a XXVI-a de peste an

(Vatican News - 30 septembrie 2018) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Duminică de duminică creştinii se adună pentru ca, ascultând cuvântul lui Dumnezeu şi luând parte la masa Euharistiei, să-şi amintească de patima, moartea, învierea şi gloria Domnului Isus şi să mulţumească lui Dumnezeu, „care i-a renăscut la o speranţă vie prin învierea lui Isus Cristos din morţi” (cf. 1Pt 1,3; SC 106). Încă de la începutul Liturghiei, ascultarea atentă a cuvântului lui Dumnezeu devine rugăciune încrezătoare şi smerită mărturisire a inimii: „Adu-ţi aminte, Doamne, de cuvântul dat slujitorului tău, prin care m-ai făcut să sper. Aceasta e mângâierea mea în necazuri” (cf. Ps118/119,49-50 Ant. la Împărtăşanie”). „Cuvântul tău, Doamne, este adevăr; sfinţeşte-ne pe noi prin acest adevăr” (In 17,17 versetul la Evanghelie). „Toate câte ni le-ai făcut, Doamne, întru judecată adevărată le-ai făcut, căci am păcătuit împotriva ta şi de poruncile tale nu am ascultat; însă, tu dă-i slavă numelui tău şi fă cu noi după mulţimea îndurărilor tale!” (cf. Dan 3,31.29.30.43.42 Ant. la intrare). Astăzi, în Evanghelia după sfântul Marcu, Isus continuă să se ocupe îndeaproape de pregătirea apostolilor. După ce i-a invitat să fie „slujitorii” tuturor fraţilor (cf. Mc 9,35), Isus îi îndeamnă să aibă un suflet mare şi deschis care îi acceptă pe toţi aceia în care află o fărâmă de dragoste pentru adevăr, chiar dacă nu sunt din grupul lor. Credinţa de fapt, dacă nu este bine înţeleasă, riscă să devină o formă de „discriminare” între oameni şi să creeze contrapuneri între ei. Orice „adevăr”, deşi parţial, este mereu un început de credinţă şi o predispoziţie la credinţă! De aceea, Isus dă această regulă de discernământ: „cel care face o minune în numele meu nu poate, imediat după aceea, să mă vorbească de rău. Cel care nu este împotriva noastră este cu noi” (Mc 9,39-40). Isus ne învaţă să depăşim barierele şi să recunoaştem „sâmburii de adevăr” răspândiţi în lume şi să preţuim binele oriunde s-ar afla. Nu putem împiedeca pe alţii de a face binele şi răspândi adevărul, deoarece toţi au ceva de dat şi de primit. Nu trebuie să fim geloşi de darurile lui Dumnezeu nici să credem că suntem singurii deţinători sau chiar stăpânii acestor daruri. Din contra, când constatăm undeva un dar al lui Dumnezeu, trebuie să ne bucurăm (cf. Num 11,25-29 prima lectură). Isus recomandă discipolilor respectul şi toleranţa pentru cine nu gândeşte ca ei şi nu face parte din grupul lor. Îi învaţă să fie deschişi, să privească dincolo de comunitatea lor şi să observe că există multă lume care sub influenţa mesajului său săvârşeşte binele urmând glasul conştiinţei. Principalul constructor al comunităţii este Isus care rămâne liber să acţioneze înafara hotarelor vizibile ale comunităţii. Gândindu-se la viitorii săi discipoli răspândiţi în lume pentru vestirea Evangheliei, Isus îi are în vedere şi pe cei care îi vor sprijini în munca lor de apostolat din simpatie faţă de numele său:  „Oricine vă va da să beţi un pahar cu apă în numele meu, pentru că sunteţi ai lui Cristos, adevăr vă spun, nu-şi va pierde răsplata!” (Mc 9,41). Mai mult, Isus cere să fim atenţi ca nu cumva prin comportamentul nostru să distrugem binele în alţii, devenind ocazie de cădere pentru cei mai „slabi” în credinţă şi pentru cei mici. Domnul condamnă cu asprime scandalul ca fiind un păcat foarte grav ce afectează societatea şi viaţa fiecărei persoane (cf. Mc 9,38-43.45.47 Evanghelia zilei). Suntem totodată avertizaţi împotriva primejdiei bogăţiilor, căci ele vor putrezi, dar să fim primitori şi generoşi cu cei mai săraci şi nevoiaşi care îl reprezintă pe Isus (cf. Iac 5,1-6 lectura a doua). Conştienţi că orice gest de caritate este mare înaintea lui Dumnezeu, să veghem pentru a nu deveni motiv de poticneală pentru fraţii noştri, ci să fim pentru ei punţi de întâlnire cu Cristos. Trei sunt subiectele principale tratate în lecturile acestei duminici: tentaţia sectarismului şi a integrismului religios, scandalul ca sminteală pentru cei mici, dreptatea socială. Să le aprofundăm pe larg şi cu răgazul cuvenit.

1. Libertatea Duhului şi sectarismul religios

Pe fondul acestor reflecţii înţelegem că Duhul Domnului suflă unde vrea şi ajunge chiar la cei la care nu ne-am aştepta. În iubirea sa nemărginită Dumnezeu cheamă în mod liber iar darul său nu cunoaşte îngrădiri. Deja în vechime, în rândul poporului lui Dumnezeu se ridică în mod spontan oameni care profeţesc, deşi nu participaseră la adunarea convocată de Moise în cortul întâlnirii. Atunci tânărul Iosua, preocupat că autoritatea maestrului său putea fi ştirbită, exclamă indignat: „Moise, domnul meu, opreşte-i!” Moise reacţionează imediat pentru a curma din faşă această tentaţie de sectarism. Departe de a fi gelos, Moise se bucură şi speră chiar că într-o zi toţi vor deveni profeţi: „Eşti gelos în locul meu? De-ar trimite Dumnezeu duhul său peste toţi, ca să facă din tot poporul său un popor de profeţi!” (cf. Num 11,25-29 prima lectură). Într-o altă epocă şi într-un context de persecuţie aceeaşi tentaţie de închidere în sine se reprezintă în primele comunităţi creştine. Evanghelistul Marcu povesteşte de o manieră aproape identică reacţia unui alt tânăr zelos şi intolerant. Acel tânăr era apostolul Ioan. Acesta văzând un exorcist care nu făcea parte din grupul ucenicilor dar care izgonea diavoli în numele lui Isus, l-a denunţat fără întârziere: „Învăţătorule, am văzut pe cineva care scotea diavoli în numele tău; am voit să-l împiedicăm, căci nu-i din rândul acelora care ne urmează”, nu este dintre ai noştri. Răspunsul lui Isus este la fel de clar şi aproape identic: „Nu-l împiedicaţi, căci cel care face o minune în numele meu nu poate, imediat după aceea, să mă vorbească de rău. Cel care nu este împotriva noastră este cu noi” (cf. Mc 9,38-43.45.47 Evanghelia zilei). Observăm că învăţătura lui Isus destinată apostolilor merge mult mai departe. Apostolii trebuie să fie atenţi la semnele Duhului care lucrează în inimile oamenilor, inclusiv în cei care stau la poarta Bisericii şi chiar înafara ei. Mai mult, trebuie să vegheze pentru a nu fi ei înşişi motiv de cădere, derută şi obstacol pe calea credinţei celor mai slabi şi mici.

2. Biserica şi libertatea Duhului

Dumnezeu este liber în iniţiativele sale şi după ce a înfiinţat Biserica. El poate lucra şi lucrează şi înafara ei, când şi unde mai puţin ne aşteptăm, căci „în orice timp şi în orice neam este plăcut lui Dumnezeu acela care se teme de el şi săvârşeşte dreptatea (cf. Fap 10,35). Însă i-a plăcut lui Dumnezeu să-i sfinţească şi să-i mântuiască pe oameni nu individual şi fără vreo legătură între ei, ci a voit să facă din ei un popor care să-l cunoască în adevăr şi să-l slujească în sfinţenie” (LG 9). Conciliul Vatican II a redescoperit chemarea fundamentală „profetică” a întregului popor creştin pe baza unicei credinţe şi a unicului botez: „Poporul sfânt al lui Dumnezeu participă şi la misiunea profetică a lui Cristos aducându-i o mărturie vie mai ales printr-o viaţă de credinţă şi iubire şi oferind lui Dumnezeu o jertfă de laudă, rodul buzelor care mărturisesc numele lui (cf. Evr 13,15; LG 12). Încercarea de a  „închide duhul” comportă un dublu păcat. Unul împotriva lui Dumnezeu, urmărindu-se un fel de „control” asupra Lui care este „absolut liber”. Al doilea păcat este împotriva celorlalţi semeni ai noştri, voindu-se măsurarea capacităţii lor de răspuns la iniţiativele lui Dumnezeu după canoanele fixate de noi, ca şi cum am fi „stăpâni” şi nu „slujitori” ai altora. Nu se poate nega faptul că nu rareori în istoria bimilenară a Bisericii a existat tentaţia de a „sufoca” şi de a stinge „Duhul” când manifestarea lui nu se încadra în schemele de gândire preconstituite. Dumnezeu nu este proprietatea noastră, ci noi suntem ai lui Dumnezeu. Suntem poporul dobândit dintre cei care odinioară nu erau un popor: „o seminţie aleasă, o preoţie regească, un popor sfânt. La plinirea timpului Dumnezeu Tatăl l-a trimis pe Fiul său, oaspete şi pelerin în mijlocul nostru, pentru a ne răscumpăra de păcat şi de moarte; şi l-a dat pe Duhul său pentru a face din toate naţiunile un singur popor nou care are ca scop împărăţia sa, ca stare de viaţă, libertatea fiilor săi iar ca statut, porunca iubirii (cf. Prefaţa comună 7). Rămâne clar principiul iniţial: „În orice timp şi în orice neam este plăcut lui Dumnezeu acela care se teme de el şi săvârşeşte dreptatea” (cf. Fap 10,35). Chiar cu riscul repetării, să ne reîntoarcem la lecturile liturgice..


3. Îngrijoraţi de binele săvârşit în altă parte şi nu „de către ai noştri”

Prima lectură prezintă episodul despre Iosua, „care încă din tinereţe îi slujea lui Moise” (Num 11,28) iar acum se adresează maestrului cerându-i să-i facă să tacă pe doi bărbaţi rămaşi în tabără şi care au început „să profeţească” deşi nu făceau parte din cei 70 de responsabili ai lui Israel, care se reuniseră cu Moise în cortul întâlnirii. Atunci Moise i-a răspuns: "Eşti gelos în locul meu? De-ar trimite Dumnezeu duhul său peste toţi, ca să facă din tot poporul său un popor de profeţi!" (Num 11,29). Moise înţelege că trebuirile de îndeplinit în Israel sunt multe şi că nu sunt suficienţi cei 70 de bărbaţi ca să aibă grijă de mulţime. De aceea, sunt bine veniţi toţi cei care spontan se pun în slujba poporului în numele lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu este cel care îi trimite. Acelaşi răspuns, însă într-o situaţie diferită, îl dă Isus lui Ioan, când acesta i-a semnalat ceva ce nu i se părea just: "Învăţătorule, am văzut pe cineva care scotea diavoli în numele tău; am voit să-l împiedicăm, căci nu-i din rândul acelora care ne urmează". Isus i-a răspuns: "Nu-l împiedicaţi, căci cel care face o minune în numele meu nu poate, imediat după aceea, să mă vorbească de rău. Cel care nu este împotriva noastră este cu noi” (Mc 9,38-40). Slavă Domnului, pare să-i spună Moise lui Iosua şi Isus lui Ioan în cele două situaţii diferite dar de aceeaşi natură: cu sumedenia de lucruri pe care le avem de făcut, voi vă preocupaţi de aceasta? Sunteţi mai îngrijoraţi de binele care se face la dreapta voastră decât de noianul de rele care creşte continuu la stânga voastră? Atât Moise cât şi Isus se uimesc de îngustimea religioasă a poporului. Este o viziune îngustă şi partinică ce rezistă şi-i greu de depăşit. Nu trebuie să fim geloşi precum Ioan sau Iosua, de faptul că alţii care „nu sunt dintre ai noştri” primesc „Duhul Domnului”, sau că invocă şi respectă „numele” său. Nu avem decât să ne bucurăm şi să-i mulţumim Tatălui din ceruri. Gândul lui Isus este că nimeni nu deţine monopolul pe împărăţia lui Dumnezeu. Una este a fi discipoli ai săi trimişi în lume pentru a vesti Evanghelia mântuirii şi alta este a fi mai zeloşi chiar decât Dumnezeu, care permite ca prin harul său binele să fie săvârşit şi înafara comunităţii bisericeşti.


4. Scandalul este răul de care trebuie să fim îngrijoraţi

Evanghelia zilei conţine în a doua parte mai multe fraze rostite de Isus în diferite ocazii şi în timpuri diferite. Memorizate de apostoli şi transcrise de ei după moartea lui Isus, ele, foarte probabil, făceau parte dintr-un manual de cateheză pentru prima comunitate creştină. Marcu însă le-a adunat într-un singur discurs (Mc 9,38-43.45.47-48). Frazele din a doua parte privesc chestiunea scandalului. Termenul „scandal” derivă din cuvântul grecesc „skándalon", în latină „scándalum” şi înseamnă piedică, piatră de poticneală. Scandalul este acea atitudine de viaţă sau comportament care îl împinge sau îl atrage pe aproapele la păcat. Cel ce provoacă scandal loveşte direct în aproapele, cauzându-i ruina spirituală. Scandalul este în egală măsură abaterea voită de la credinţă pentru a-i duce la rău pe cei slabi şi neavizaţi, pe cei fără apărare, pe cei nevinovaţi. Scandalul este un act de cruzime spirituală şi prin asta, un gest diabolic, adică un pact încheiat cu Satana în mod conştient. Tocmai pentru acest motiv, Isus condamnă cu vehemenţă scandalul „Cine se face vinovat de căderea, chiar şi a unuia singur dintre aceştia mici, care cred în mine, i-ar fi mai bine să i se lege de gât o piatră de moară, trasă de măgari, şi să fie aruncat în mare” (Mc 9,42).


5.  Învăţătura lui Isus despre scandalul personal

Gravitatea scandalului nu lasă spaţiu de speranţă celui care l-a săvârşit intenţionat. Scandalul este de asemenea un abuz faţă de cei fără experienţă şi, în consecinţă, nepregătiţi pentru viaţă. De aceea, el constituie un act de dispreţuire directă a demnităţii aproapelui, a dreptului lui la cinste şi dreptate. Scandalul, deja în sine un lucru grav, devine pentru Isus intolerabil când îndepărtează de Dumnezeu pe cei „mici” ai săi. Care va fi pedeapsa pentru aceşti asasini de suflete? Unuia ca aceştia „ar fi mai bine să i se lege de gât o piatră de moară, trasă de măgari, şi să fie aruncat în mare”. Mai departe, doza de pedeapsă este mărită, căci se afirmă că cine scandalizează „va fi sărat cu foc”. Expresia este puţin obscură, dar nu pentru ascultătorii lui Marcu, care la coacerea pâinii obişnuiau să arunce sare pe vatra cuptoarelor încinse. Celui care scandalizează îi este rezervată Gheena unde, precizează Isus, „viermele lor nu moare şi focul nu se stinge” (v.48). Tema scandalului este dezvoltată cu trei imagini privind organe fundamentale pentru viaţă: mâna, piciorul, ochii. Creştinul trebuie să fie dispus să sacrifice totul pentru a se salva de pierzania veşnică. Chiar pierderea a ceea ce este mai preţios pentru o persoană, precum mâna, piciorul, ochiul, nu este comparabilă cu dauna care i-ar veni din adeziunea la păcat care comportă o infamie eternă. „Dacă mâna ta te duce la păcat, tai-o! E mai bine să intri ciung în viaţa veşnică, decât cu amândouă mâinile să fii aruncat în gheenă, acolo unde focul nu se stinge. Dacă piciorul tău te duce la păcat, taie-l, căci e mai bine să intri schilod în viaţa veşnică decât cu amândouă picioarele să fii aruncat în gheenă. Dacă ochiul tău te duce la păcat, scoate-l. Căci mai bine este să intri chior în împărăţia lui Dumnezeu, decât cu amândoi ochii să fii aruncat în gheenă, unde chinul nu se sfârşeşte şi focul nu se stinge”. Fireşte, cuvintele lui Isus nu trebuie luate în sensul lor material, ci ca disponibilitate la angajarea morală şi spirituală cerută de evitarea păcatului. Important este să ne salvăm. Căci „ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă îşi pierde sufletul?” (Mc 8,36).

6. Scandalul nedreptăţilor sociale

Când Isus atrage atenţia discipolilor împotriva scandalului, cei mai mulţi se gândesc la scandalul personal, cum face evanghelistul Marcu în pericopa duminicală. Din lectura în întregime a Evangheliei, ne dăm seama că pentru Isus adevăratul scandal în dauna celor mici, a creştinilor cu o credinţă simplă dar genuină, este tocmai pasivitatea cu care Biserica în ansamblul ei, cel puţin în anumite epoci, a asistat la nedreptăţile grave săvârşite de bogaţi în dauna săracilor, neluând apărarea acestora care sunt predilecţii lui Dumnezeu. La ce ar folosi bogăţiile acumulate, mai ales dacă sunt, cum se întâmplă adesea, rod al unor grave nedreptăţi în detrimentul semenilor şi al exploatării lor? Este avertismentul sever ce vine din a doua lectură liturgică. Cu spiritul profeţilor de demult apostolul Iacob denunţă faptul că în comunitatea sa este în act o discriminare intolerabilă între bogaţi şi săraci la care toţi asistă impasibili fără să ia poziţie. Nu e posibil a fi ucenici ai lui Isus fără a lua poziţie în faţa celor care îi „despoaie” pe săraci. Apostolul ameninţă cu ruina finală: „Ascultaţi-mă, voi bogaţilor! Plângeţi şi jeliţi din cauza nenorocirii care vă aşteaptă. Bogăţiile voastre vor putrezi, veşmintele voastre vor fi roase de molii, până şi aurul şi argintul vostru vor fi mâncate de rugină. Această rugină vă va învinui şi va mistui carnea voastră ca un foc. Voi aţi adunat bani, cu toate că suntem în zilele de pe urmă. Lucrătorii v-au secerat ogoarele şi voi nu i-aţi plătit, plata lor strigă răzbunare şi strigătele lor de nemulţumire au ajuns până la urechile Domnului oştirilor. Aţi căutat pe pământ plăcerea şi luxul, aţi chefuit în timp ce alţii erau masacraţi. Voi l-aţi condamnat pe cel drept şi l-aţi ucis, fără ca el să vi se împotrivească” (Iac 5,1-6). Ceea ce necinstiţii au acumulat averi, şi-au pus siguranţa în bani crezând că sunt o comoară preţioasă, da nu sunt decât rugină care va roade trupurile, aşa cum roade fierul. N-au avut curajul să-şi scoată ochiul din care se naşte orice lăcomie şi poftă de avere, şi acum vor fi toţi aruncaţi în gheenă. Este lecţia foarte austeră ce vine din Liturghia acestei duminici. Merită „a se pierde” pentru „a se regăsi”. E timpul să scoatem lumină din judecăţile Domnului.

7. Cântarea psalmistului

„Legea Domnului este bucuria inimii mele. Legea Domnului este desăvârşită, înviorează sufletul; mărturia Domnului este adevărată, îl face înţelept pe cel neştiutor. Frica de Domnul este curată; rămâne în veacul veacului; judecăţile Domnului sunt adevărate, toate sunt drepte. Iată pentru ce slujitorul tău scoate lumină din ele; pentru cel care le păzeşte răsplata este mare. Cine-şi dă seama de greşelile sale? Iartă-mi-le pe cele făcute din neştiinţă. Mai presus de toate, păzeşte-mă de mândrie, ca ea să nu mă stăpânească niciodată. Astfel voi fi desăvârşit, ferit de păcatul cel mare”(Ps 18/19,8.10.12-14 psalmul responsorial).

8. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule care îţi dezvălui atotputernicia mai ale prin milă şi iertare, te rugăm, pentru ca, grăbindu-ne în întâmpinarea făgăduinţelor tale, să ne faci păraşi de bunurile cereşti.


(Radio Vatican - Anton Lucaci, material omiletic de vineri 28 septembrie 2018)

28 septembrie 2018, 10:16