Versiune Beta

Cerca

Vatican News
2017-04-13 Lavanda dei piedi Spălarea picioarelor: gest simbolic al slujirii în sens evanghelic (cf In 13, 2-5) 

Consideraţii omiletice la Duminica a XXV-a de peste an (B): Adevărata slujire

Regula comunităţii creştine cuprinde slujirea reciprocă şi primirea celor mici. Isus nu cere nimic în afară de ceea ce el însuşi a trăit cel dintâi: „Dacă cineva vrea să fie primul, să fie ultimul dintre toţi şi slujitorul tuturor!”
Consideraţii omiletice - Duminica a XXV-a din timpul de peste an

(Vatican News - 23 septembrie 2018). E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Adunaţi la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie suntem alături unii de alţii înaintea Domnului. Cristos, care i-a primit pe cei mici şi pe cei săraci şi care din iubire s-a făcut slujitorul tuturor, a pus toată măreţia creştină în slujirea umilă a aproapelui. Exemplul său de dăruire totală a vieţii trasează drumul discipolilor săi din toate timpurile. Isus, la ultima cină pascală, „după ce le-a spălat picioarele, şi-a luat hainele, s-a aşezat iarăşi la masă şi le-a spus: „Înţelegeţi ce am făcut pentru voi? Voi mă numiţi «Învăţătorul» şi «Domnul» şi bine spuneţi, pentru că sunt. Aşadar, dacă eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Căci v-am dat exemplu ca şi voi să faceţi aşa cum v-am făcut eu” (In 13,12-15). Deci, suntem chemaţi să fim slujitori unii altora. Aceasta este învăţătura cuprinsă în lecturile acestei Liturghii duminicale. Ele sunt cuvântul Domnului: „Tu ai dat învăţăturile tale ca să fie păzite cu fidelitate. O, de-ar fi căile mele statornice în a păzi orânduirile tale!” (Ps 118/119,4-5 Ant. la Împărtăşanie). Spune Domnul prin profeţii de demult: „Mântuirea poporului sunt eu. Din orice strâmtorare vor striga spre mine, îi voi asculta şi voi fi Dumnezeul lor în veci” (Ant. la Intrare). Prin aceste cuvinte este evocat legământul de iubire încheiat odinioară de Dumnezeu cu poporul ales şi reînnoit prin moartea şi învierea Fiului său, Isus Cristos. În orice situaţie ne-am afla, putem striga către Domnul, urmând pilda sfântului Augustin care, după ani de căutare şi zbucium sufletesc, îşi îndreaptă sufletul spre Părintele îndurărilor: „O, pentru mila ta, spune-mi Doamne, Dumnezeul meu, ce anume eşti pentru mine. Spune sufletului meu, mântuirea ta eu sunt (cf. Ps 34/35,3)… Iată, urechile inimii mele sunt înaintea gurii tale”… „Lasă-mă să vorbesc înaintea milostivirii tale, eu care sunt pământ şi cenuşă; lasă-mă să vorbesc, căci mă adresez milostivirii tale şi nu unui om care ar râde de mine” (cf. Confesiuni I, 5-7; CCL 27,3-4; PL 32, 663). Să aprofundăm lecturile liturgice cu calmul cuvenit şi în spirit de rugăciune.

1. Cel drept deranjează

Cartea Înţelepciunii din care este luată prima lectură (Înţ 2,12.17-20) povesteşte  crâmpeie din viaţa omului „drept” împotriva căruia se înverşunează cei care nu-şi pun încrederea în Dumnezeu. Aceştia spun: „Să-l condamnăm la o moarte ruşinoasă, căci, după cuvintele sale, el va fi supravegheat de Domnul!” (Înţ 2,20). Nelegiuiţii sunt hotărâţi să-l chinuiască şi să-l ucidă. Potrivnicii vor acţiona astfel cu Isus până la picioarele crucii. Au spus cei nelegiuiţi: „Să-l pândim pe cel drept!”, aşa începe prima lectură. Cine este omul drept, se poate deduce cu uşurinţă din fragmentul liturgic: cel drept păzeşte legile şi caută să rămână credincios educaţiei primite, adică tradiţiei religioase şi morale a poporului său; se recunoaşte fiu al lui Dumnezeu şi se încrede în el; are un caracter blând şi un comportament neviolent. De fapt se vorbeşte despre blândeţea de caracter şi de spiritul răbdător în suportarea jignirilor şi a chinurilor la care este supus. Deşi blând din fire, cel drept ştie să reproşeze nu atât prin cuvinte cât prin mărturia vieţii. Recunosc asta chiar cei nelegiuiţi, căci spun: „ne deranjează, stă împotriva faptelor noastre, ne reproşează păcatele împotriva legii şi ne acuză de păcate împotriva disciplinei noastre!” (Înţ 2,12). Cel drept deranjează; viţa lui este un reproş la adresa celor nelegiuiţi.

2. Cine este omul nelegiuit?

Pentru a vedea cine este omul nelegiuit, trebuie să parcurgem versetele care precede fragmentul liturgic. Ele trasează pe larg portretul celui nelegiuit (Înţ 2,1-11). Potrivit înţeleptului biblic, nelegiuitul este un om care cugetă la lucruri „absurde”. Susţine că „ne-am născut din întâmplare” şi după aceasta vom fi ca şi cum nu am fi fost… Viaţa noastră va trece ca urma norului şi ca negura care se împrăştie… Umbră care trece este timpul nostru, sfârşitul nostru este fără întoarcere,  căci este sigilat şi nimeni nu s-a întors”. Iată şi câteva din regulile celui nelegiuit. Dacă aşa stau lucrurile, atunci să profităm de orice clipă şi oportunitate de plăcere: „Veniţi să ne bucurăm de cele ce sunt bune şi să ne folosim de creaţie ca în tinereţe, cu avânt! Să ne umplem de vin preţios şi de mir şi să nu lăsăm să treacă pe lângă noi floarea de primăvară!... Să ne încoronăm cu boboci de trandafir înainte ca ei să se ofilească. Nimeni dintre noi să nu lipsească de la petrecerile noastre, peste tot să lăsăm semne ale veseliei noastre, căci aceasta este partea noastră şi aceasta este moştenirea noastră!” Deci, nelegiuitul este un om fără credinţă, fără idealuri, fără valori, convins că singurul lucru care contează este să profite de toate şi să se bucure cât mai mult posibil. Dar ceea ce este mai rău, este faptul că îl oprimă pe cel sărac, n-o cruţă pe văduvă, nu respectă cărunteţea îndelungată a celui bătrân, tocmai persoanele pe care Dumnezeu le protejează în mod special. Nelegiuitul este un violent. Legii lui Dumnezeu care vorbeşte de iubire, el îi contrapune legea junglei, legea celui mai tare: „Puterea noastră să fie legea dreptăţii, pentru că cel slab se arată nefolositor” (Înţ 2,11). Papa Francisc, vorbind despre societatea actuală, a denunţat în repetate rânduri „cultura deşeurilor”.

3. Isus, Fiul Omului, în perspectiva „dreptului” persecutat

Pentru cei care gândesc şi trăiesc în acest mod, omul drept este o provocare permanentă, de aceea cel nelegiuit nu-l poate suporta căci se simte deranjat şi combătut.  Faptul este că aceşti „nelegiuiţi” – oameni în aparenţă siguri pe sine dar în realitate foarte şubrezi – vor să creadă că viaţa lor este singura posibilă şi resping tot ceea ce dă mărturie despre un mod diferit de a trăi, judeca şi chibzui. Sunt oameni care îi acceptă doar pe cei care sunt ca ei. Tabloul dreptului persecutat de către cei nelegiuiţi ne proiectează direct în episodul povestit de sfântul Marcu în Evanghelia acestei duminici (Mc 9,30-37). După ce s-a îndreptat spre regiunea Tirului şi Sidonului, Isus se află din nou în Galileea. Trebuie să meargă la Ierusalim iar timpul este scurt. Discipolii, prin gura lui Petru, recunoscuseră în Isus pe Mesia. Acum Isus caută timpul şi ocaziile potrivite pentru a-i instrui, pentru a-i face să înţeleagă sensul marilor evenimente: patima, moartea şi învierea în care vor fi şi ei implicaţi.  Se deplasează dintr-un loc în altul şi nu vrea ca mulţimea să ştie, pentru a se dedica nestingherit formării discipolilor. În acest context Isus le dezvăluie pentru a doua oară destinul său de moarte şi de înviere. Evanghelistul Marcu spune că „Isus străbătea Galileea şi nu voia ca cineva să ştie, căci îi învăţa pe discipolii săi şi le spunea: „Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi îl vor ucide, iar după ce îl vor ucide, a treia zi va învia” (Mc 9,30-31). Isus caută să concentreze mintea discipolilor asupra marilor profeţii conţinute în Biblie referitoare la Mesia. Revine imaginea din cartea profetului Daniel, expresia „Fiul Omului”, ca reprezentant al poporului sfinţilor menit să primească de la Dumnezeu toată puterea, după ce va fi dat în mâinile persecutorului (cf. Dan 7,13-14.25-27). Faptul că Isus este în mers indică disponibilitatea sa. Dezvăluirea lui Isus rămâne pentru ucenici un anunţ de moarte, de aceea este de neînţeles: „Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-l întrebe” (Mc 9,32). Discipolii nu înţeleg sau mai degrabă „nu vor să înţeleagă”. Reticenţă şi frică. Nu voiau să înţeleagă, de aceea le era frică să-l întrebe. Ştiau bine că înţelegerea anunţului pătimirii îi implica şi pe ei în destinul lui Isus. Cine vrea să nu aibă de-a face cu un lucru se distanţează de el ca să nu-l cunoască. Şi din necunoaştere se naşte frica şi starea confuză care-l face pe om mut. Întrebările nu-i costau nimic, dar nu îndrăzneau pentru că nu erau încă dispuşi să-l urmeze pe Isus până la moarte. Doar evenimentele pascale îi vor face disponibili şi-i vor implica până la martiriu. Însă reticenţa şi frica lor au rămas consemnate în Evanghelie alături de vestirea patimii lui Isus şi sunt cuvânt pentru noi.  Suntem dispuşi să ne lăsăm formaţi de cuvântul Domnului?

4. Cine este mai mare?

Isus merge în faţă, iar în urmă discipolii discută între ei. Între timp au ajuns la Cafarnaum şi când erau în casă, Isus i-a întrebat: „Despre ce aţi discutat pe drum?”  Însă ei tăceau, căci pe drum discutaseră unii cu alţii despre cine este mai mare” (Mc 9,33-34). Isus le dezvăluise destinul său de moarte şi de înviere şi ei discută despre urcarea pe scara socială, despre ranguri în noua împărăţie pe care o visau. Discutau despre cine este mai mare dintre ei. Această problemă este veche cât lumea. Discipolii care trăiau în jurul lui Isus înainte de paştele său, se simţeau ca formând o comunitate şi ca orice comunitate de atunci şi de azi nu putea evita problema despre cine trebuia să conducă, să comande. Desigur, Isus este primul, dar după Isus şi după plecarea lui, cine este mai mare? Despre aceasta discutau între ei dar nu cu Isus, cu atât mai puţin în modul de a gândi al lui Isus. Când Isus i-a întrebat despre ce discutaseră pe drum, toţi tăceau, inclusiv Petru. Ştiau că nu sunt în acord cu Isus.

5. Regula comunităţii: slujirea altora

Atunci Isus aşezându-se, s-a adresat celor doisprezece şi le-a dat această regulă: „Dacă cineva vrea să fie primul, să fie ultimul dintre toţi şi slujitorul tuturor!” (Mc 9,35). Acesta este un adevăr fundamental care va trebui să fie la baza Bisericii sale, ca izvor de pace şi seninătate în toate timpurile. În alte cuvinte Isus le spune: „Puteţi dori să ocupaţi posturi de mare responsabilitate dar cu o condiţie: cu cât aveţi mai mare responsabilitate, cu atât mai mult să fiţi în serviciul tuturor şi ultimii în a pretinde distincţii de recunoştinţă, putere şi bogăţii. Imaginea lui Isus care se aşază şi îi cheamă pe Cei Doisprezece în jurul său oferă un cadru solemn. Reiese de aici rolul său de „Învăţător” al comunităţii. Acelaşi lucru reiese şi din ceea ce învaţă: „Dacă cineva vrea să fie primul, să fie ultimul dintre toţi şi slujitorul tuturor!”.  Iată una dintre frazele evanghelice care nu încetează niciodată să ne uimească: clară, incisivă şi dură. Conţine un program de viaţă. De când Isus a intrat în istoria noastră şi a parcurs calea crucii toate criteriile priorităţii au fost răsturnate: demnitatea persoanei nu stă în funcţia pe care o ocupă, în munca pe care o desfăşoară, în lucrurile pe care le posedă, în succesul pe care-l obţine. Măreţia se măsoară exclusiv cu spiritul de slujire.  Slujirea tuturor. Nu ne este dat să alegem pe cine să-i slujim, pe unii da iar pe alţii nu. Toţi fără excepţie sunt aproapele nostru. Noi înţelegem că, în timp ce discută cu discipolii, Isus vorbeşte despre sine, despre alegerile sale personale; înţelegem ce sens dă pătimirii sale, că este o slujire şi o dăruire pentru alţii. O va spune explicit mai târziu (cf. Mc 10,45), dar deja de acum se poate înţelege. Isus nu cere, nu impune nimic în afară de ceea ce el însuşi a trăit cel dintâi. Primul şi ultimul: înseamnă o răsturnare a valorilor. Este un principiu neasimilat încă nici astăzi în fapte de comunitatea sa, ci doar în cuvinte şi încă prea mult. Primul şi slujitorul: Isus vrea să ne dăm seama de prezenţa celor din jur, să ne întâlnim cu ei, nu să ne ciocnim; să devenim pentru fiecare aproapele său. După prima vestire a patimii Isus ceruse discipolului să se lepede de sine. Este un imperativ. Comportamentul discipolului trebuie să se orienteze în direcţia uitării de sine (cf Mc 8,34) şi a binelui altuia. Atunci „slujirea” devine singurul criteriu pentru adevărata măreţie, pentru adevărata demnitate. Nu există nici o altă activitate umană, în orice domeniu, care să confere o poziţie mai înaltă decât „slujirea”. Cine slujeşte cel mai mult dintre toţi este primul în sens absolut. Şi mai ales când  sunt slujiţi cei mici.

6. Regula comunităţii: primirea celor mici

A doua regulă a comunităţii discipolilor lui Isus este primirea celor mici. Este un al doilea exemplu de slujire. Isus, luând un copil, l-a aşezat în mijlocul lor, apoi, luându-l în braţe, le-a spus: „Oricine primeşte un astfel de copil în numele meu, pe mine mă primeşte; iar cine mă primeşte pe mine, nu pe mine mă primeşte, ci pe acela care m-a trimis” (Mc 9,36-37). Comportamentul lui Isus i-a uimit pe discipoli săi şi i-a şocat pe contemporanii săi. Copilul este simbolul celor neluaţi în seamă. Iar Isus nu a arătat niciodată că are de făcut ceva mai important şi mai urgent şi de aceea îi trece cu vederea. În acea vreme copilul nu avea locul său în societate, nu conta, era fără însemnătate încât putea fi neluat în seamă; nu avea dreptul să fie ascultat căci nu avea merite în faţa Legii, a Torah. Isus, luând un copil şi aşezându-l în mijlocul discipolilor ne dezvăluie ceva din Dumnezeu. Vestea cea frumoasă a împărăţiei lui Dumnezeu este dată în mod gratuit celui care este desconsiderat, trecut cu vederea, fără să i se evalueze meritele. Învăţătura aceasta este importantă. Isus se identifică cu cei mici. Primirea celor mici este atât de importantă încât Isus construieşte pe ea o adevărată teologie. Cine primeşte un copil în numele lui Isus îl primeşte pe Isus iar cine îl primeşte pe Isus îl primeşte pe acela care l-a trimis. Drumul spre Dumnezeu trece prin slujirea şi primirea altora: adică prin dăruirea de sine. În acest fel Isus merge spre Tatăl. La fel şi noi.

7. Înţelepciunea care vine de sus

Prevestirea crucii şi învăţătura despre comportamentul discipolilor formează un tot inseparabil pe care-l putem intitula: Crucea lui Isus şi consecinţele ei pentru discipolul său. A se face slujitor şi a-i primi pe cei mici în numele său, sunt cele două comportamente pe care Isus la sugerează comunităţii creştine. Sunt două momente, sau două exemple de imitare a Domnului răstignit, pornind de la lucruri simple şi concrete. Apostolul Iacob, astăzi în a doua lectură (Iac 3,16-4,3), ne spune că adevăraţii înţelepţi sunt cei care fac pace, care redescoperă valoarea lucrurilor simple, precum zâmbetul şi încurajarea altora la timpul potrivit; a nu face să apese propria autoritate sau competenţă, a nu cere mai mult decât se cuvine. Această înţelepciune vine de sus şi este un dar ce trebuie implorat cu smerenie şi insistenţă.  Însă când coboară în inima noastră, ea devine „înainte de toate, curată, apoi, paşnică, blândă, docilă, plină de milă şi de roade bune, fără discriminare şi fără ipocrizie” (Iac 3,17). Aduce roade de pace pentru noi şi pentru alţii. De fapt, se întreabă apostolul Iacob: „De unde vin războaiele, de unde conflictele dintre voi? Oare nu tocmai din poftele voastre care se luptă în membrele voastre? Râvniţi şi nu aveţi; ucideţi şi invidiaţi, dar nu reuşiţi să obţineţi; vă luptaţi şi purtaţi războaie; nu aveţi pentru că nu cereţi; cereţi şi nu primiţi pentru că cereţi rău, pentru a risipi în plăcerile voastre” (Iac 4,1-3). Cu greu s-ar putea descrie în mod mai realist dezordinea pe care o produce în inima omului şi în societate dorinţa nebună de putere şi de avere. Ea denaturează până şi rugăciunea, de aceea rămâne neascultată. Şi în lumina acestor consideraţii apare urgenţa de a recupera învăţătura lui Isus: „Dacă cineva vrea să fie primul, să fie ultimul dintre toţi şi slujitorul tuturor!” (Mc 9,35). Mai cu seamă în sânul Bisericii, unde spiritul de „slujire” ar trebui să fie regula. Dar şi în convieţuirea civilă trebuie recuperat mereu spiritul de slujire, altminteri oamenii ajung să se sfâşie între ei ca hienele în dauna întregii comunităţi.

8. Rugăciunea psalmistului

Uneori şi în Biserică se caută locuri importante nu pentru a sluji, dar pentru glorie deşartă şi dominaţie peste ceilalţi. Să-i cerem Domnului împreună cu psalmistul biblic ca să aplece urechea la cuvintele gurii noastre şi să ne asculte rugăciunea. Doamne, deschide-ne faţă de spiritul de slujire smerită şi dezinteresată. „Dumnezeule, pentru numele tău, mântuieşte-mă şi fă-mi dreptate prin puterea ta! Ascultă-mi rugăciunea, Dumnezeule, pleacă-ţi urechea la cuvintele gurii mele! Pentru că străinii s-au ridicat împotriva mea şi cei violenţi caută sufletul meu: ei nu-l pun pe Dumnezeu înaintea lor. Dar Dumnezeu este cel care mă ajută, Domnul este cel care susţine viaţa mea. Cu drag îţi voi aduce jertfă, voi lăuda numele tău, Doamne, pentru că este bun” (Ps 53/54,3-6.8, psalmul responsorial).

9. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule, care ai întemeiat toată legea sfântă în iubirea faţă de tine şi faţă de aproapele, dăruieşte-ne harul, ca, păzind poruncile tale, să ne învrednicim a ajunge la viaţa veşnică.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletice de vineri 21 septembrie 2018)

21 septembrie 2018, 10:32