Versiune Beta

Cerca

Vatican News
2018-08-01_La Porziuncola Interiorul bisericii Porţiuncula 

Consideraţii omiletice la Duminica a XXII-a de peste an (B): Cămara conştiinţei

Sanctuarul conştiinţei oglindit în cuvântul lui Dumnezeu: „Cei cu inima curată vor locui în casa Domnului.”

(Vatican News – 2 septembrie 2018) E Ziua Domnului. Liturghia acestei duminici reia lectura continuă a Evangheliei după sf. Marcu, care fusese întreruptă de „discursul despre pâinea vieţii” transmis de evanghelistul Ioan. Celebrarea euharistică se deschide cu o invocaţie din cartea Psalmilor biblici: „Ai milă de mine, Doamne, către tine strig toată ziua, căci tu, Doamne, eşti bun şi îndurător, plin de dragoste faţă de cei care te cheamă”(cf. Ps 85/86,3.5). Psalmul oferă prilejul unei rugăciuni personale intense în care putem recunoaşte lipsa noastră de coerenţă în a face voia Domnului dar şi strădaniile pentru a fi curaţi cu inima. Ne amintim aici de cuvântul lui Dumnezeu: „Dacă faci binele, nu-i aşa că poţi ţine fruntea sus? Dar dacă nu faci binele, păcatul stă cuibărit la uşă. El caută să fie peste tine, dar tu trebuie să-l stăpâneşti” (Gen 4,7). Însă, în orice situaţie a vieţii creştinul află în bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu motivul unei speranţe de nezdruncinat. În rugăciune, golul nostru lăuntric se întâlneşte cu bogăţia lui Dumnezeu, întunericul nostru cu lumina sa, slăbiciunea noastră cu puterea sa. Evanghelia ne călăuzeşte la urmarea lui Isus care vrea şi astăzi să facă din noi toţi discipoli ai săi. Suntem conştienţi că tot binele, dar şi tot răul îşi înfige rădăcinile în inima noastră, de aceea îi cerem Domnului să ne purifice lăuntric cu puterea iubirii sale iertătoare. El vrea ca noi să fim discipoli ai adevărului, de aceea îl rugăm să ne ierte orice ipocrizie în cuvinte şi fapte. Vrea ca noi să fim iubitori de dreptate, de aceea îl rugăm să ierte nedreptăţile noastre săvârşite împotriva aproapelui. Domnul vrea ca noi să fim martori ai iubirii sale, de aceea îl rugăm să ierte egoismul nostru sub orice formă.

1. Legea Domnului sădită în inima omului

Lecturile liturgice vorbesc despre apropiere şi distanţă, căci Dumnezeu poate fi aproape şi poate fi departe. Despre ce este vorba? Isus cere să ne ferim de falsitate şi ipocrizie pentru a nu obscura adevărul şi frumuseţea Evangheliei în care credem şi pe care o vestim. Dumnezeu însuşi ne invită să-l cinstim cu inima, nu doar cu buzele, şi să credem că el este prezent în viaţa noastră şi în semenii noştri. Astfel, în prima lectură, Dumnezeu se revelează ca acela care este aproape. Poruncile şi legile pe care Moise le comunică poporului lui Israel îşi au originea în Dumnezeu şi sunt motiv de mândrie pentru toţi cei care le păzesc cu fidelitate şi în întregime. Moise a spus poporului: „Într-adevăr, care este acel popor mare, ai cărui dumnezei să fie atât de aproape, cât de aproape este Domnul Dumnezeul nostru ori de câte ori îl chemăm? Sau care este acel popor mare, care să aibă porunci şi legi atât de drepte, cum este această Lege, pe care v-o pun eu astăzi înaintea ochilor voştri?” (cf. Dt 4,1-2.6-8, prima lectură).

2. Cinstirea lui Dumnezeu din „inimă”

Dacă Dumnezeu este aproape, noi, din păcate, suntem adesea departe de el, cum avertizează Isus: „Acest popor mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de mine” (cf. Mc 7,1-8.14-15.21-23, Evanghelia zilei). Ceea ce face posibilă apropierea şi, în sens contrar, ceea ce creează distanţa faţă de Dumnezeu, este modul nostru de a ne raporta la cuvântul său. Isus ne readuce la esenţial: face să înţelegem că Dumnezeu îl judecă pe om nu după multele practici exterioare, nu după criteriul stabilit de oameni: „asta este curat şi asta este necurat”, ci după orientarea profundă a vieţii, a „inimii” sale. Rădăcina răului sălăşluieşte în conştiinţa omului înzestrată cu libertate de alegere. Căci, „ceea ce iese din om îl întinează. Dinăuntru, din inima omului, ies gândurile rele: desfrânarea, furturile, crimele, adulterul, lăcomia, înşelăciunea, răutatea, dezmăţul, invidia, calomnia, mândria şi nechibzuinţa. Toate aceste rele ies dinăuntru şi-l întinează pe om” (Mc 7,21-23). Isus se apropie de noi cu darul cuvântului care ne instruieşte cum să umblăm pe calea poruncilor lui Dumnezeu pentru a păzi darul acestei apropieri. Noi, în schimb, în loc să ascultăm şi să împlinim cuvântul lui Dumnezeu, îl înlocuim cu tălmăciri personale ce ne convin sau suprapunem peste el tradiţiile noastre, aşa cum făceau cărturarii şi fariseii menţionaţi de Isus în Evanghelia zilei. Şi atunci căile noastre se îndepărtează de Dumnezeu iar noi ne îndepărtăm de el.  

3. Puneţi cuvântul în practică, nu vă mulţumiţi numai să-l ascultaţi

A fi doar ascultători ai cuvântului lui Dumnezeu nu este îndeajuns. Cuvântul său este un dar ce impregnează toată viaţa noastră şi o face să aducă roade de dreptate şi bine. Este fundamental pentru noi să avem în vedere invitaţia apostolului Iacob: „Primiţi cu umilinţă cuvântul lui Dumnezeu semănat în voi, care are puterea să vă mântuiască. Puneţi cuvântul în practică, nu vă mulţumiţi numai să-l ascultaţi: căci altfel vă înşelaţi pe voi înşivă. În faţa lui Dumnezeu, Tatăl nostru, evlavia adevărată, căreia nu i se poate reproşa nimic, este aceasta: a-i ajuta pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi a se păzi curat în mijlocul lumii” (cf. Iac 1,17-18.21b-22.27, lectura a doua). Ascultarea este mai bună decât jertfa. Inima este locul cucernic al întâlnirii omului cu Dumnezeul cel viu.

4. În cămara conştiinţei

În camera tainică a conştiinţei se pot ascunde adevăraţi monştri, adevăratele necurăţii. Păzirea legii lui Dumnezeu trebuie să izvorască din conştiinţă şi atunci observarea ei devine cinstire, cult, jertfă curată pentru Domnul Dumnezeul nostru. Cultul fără angajarea în practicarea dreptăţii se reduce la farsă sau magie iar ritualul religiei fără credinţă autentică şi exigentă este ipocrizie. Biserica întreagă şi fiecare creştin este invitat de Isus nu să arunce legea, ci să extindă bucuros mantia legii asupra tuturor faptelor şi zilelor vieţii. Fidelitatea faţă de cuvântul lui Dumnezeu nu înseamnă tradiţionalism juridic, liturgic sau teologic, ci înseamnă existenţă legată de inimă, împrospătată iar şi iar prin convertire şi sacramentul iertării. Liturghia duminicală este deplină atunci când ea îşi extinde forţa şi lumina peste celelalte zile ale săptămânii.

6. Cei cu inima curată vor locui în casa Domnului

Psalmistul este convins că faptele de dreptate şi iubire faţă de semenii noştri favorizează întâlnirea cu Dumnezeu: „Cei cu inima curată vor locui în casa Domnului. Cel care duce o viaţă curată săvârşeşte ceea ce este drept, el spune adevărul din inima sa şi nu cleveteşte cu limba lui. El nu face rău semenului său, nici nu aruncă ocară asupra aproapelui. Pe cel rău îl socoteşte vrednic de dispreţ, dar îl cinsteşte pe cel care se teme de Domnul. Nu-şi împrumută banii pentru dobândă şi nu ia mită împotriva celui nevinovat. Cel care se poartă astfel nu se clatină niciodată!” (Ps 14,2-3ab.3cd-4ab.5 psalmul responsorial).

7. Rugăciunea Bisericii

Convinşi că „orice dar bun şi orice dar desăvârşit este de sus, coboară de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de transformare” (Iac 1,17), ne rugăm cu întreaga Biserică:  „Dumnezeule al puterilor, de la care vine tot darul desăvârşit, sădeşte în inimile noastre iubirea fată de numele tău; uneşte-ne tot mai strâns cu tine, spre a hrăni în noi ceea ce este bun, şi veghează cu grijă, ca să păstrezi ce ai sădit în noi”. Aici, putem pune punct. Cine doreşte mai mult, poate urmări pentru aprofundare şi cele ce urmează.

8. Conştiinţa: unde omul se află singur cu Dumnezeu

Un enunţ al Conciliului Vatican II ar putea servi drept comentariu de bază la lecturile Liturghiei de azi. „În adâncul conştiinţei, omul descoperă o lege pe care nu şi-o dă el însuşi, dar căreia trebuie să i se supună şi al cărei glas, chemându-l neîncetat să iubească şi să facă binele şi să evite răul, răsună la momentul potrivit în urechea inimii: „Fă aceasta, fugi de aceea”. Căci omul are în inimă o lege scrisă de Dumnezeu: demnitatea lui este să se supună acesteia şi după ea va fi judecat (cf. Rom 2,14-16). Conştiinţa este nucleul cel mai tainic şi sanctuarul omului, unde omul se află singur cu Dumnezeu, al cărui glas îi răsună în străfunduri. Prin conştiinţă se face cunoscută în mod minunat acea lege care îşi află împlinirea în iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele (cf. Mt 22,37-40; Gal 5,14). Din fidelitate faţă de conştiinţă, creştinii se unesc cu ceilalţi oameni pentru a căuta adevărul şi rezolvarea în adevăr a atâtor probleme morale care apar în viaţa indivizilor precum şi în relaţiile sociale. Aşadar, cu cât prevalează conştiinţa dreaptă, cu atât persoanele şi grupurile evită arbitrariul şi caută să se conformeze normelor obiective ale moralităţii. Totuşi, nu arareori, conştiinţei i se întâmplă să rătăcească din ignoranţă invincibilă, fără a-şi pierde prin aceasta demnitatea. Acest lucru nu se poate spune însă când omul se îngrijeşte prea puţin să caute adevărul şi binele şi când conştiinţa este orbită treptat de obişnuinţa păcatului (GS 16).

9. Un cuvânt pentru a trăi

Ascultarea cuvântului lui Dumnezeu şi a-i rămâne credincios punându-l în practică va fi întotdeauna pentru om izvor de înţelepciune, de lumină, de inteligenţă şi de viaţă. Moise a spus poporului: „Acum, Israel, ascultă hotărârile şi judecăţile pe care te învăţ să le împliniţi pentru ca să trăiţi, să ajungeţi şi să intraţi în stăpânirea ţării pe care v-o dă Domnul Dumnezeul părinţilor voştri!” (Dt 4,1). Darul legii este asociat cu darul pământului. Dumnezeu dăruieşte poporului tot ceea ce îi permite să trăiască, pământul şi roadele, dar şi cuvântul său pentru ca el să se construiască în pace şi prosperitate. Dumnezeu îşi manifestă grija şi apropierea şi aşteaptă de la popor un răspuns de iubire, adică să fie fidel poruncilor lui punându-le în practică. Desigur, răspunsul cel mai bun pe care omul îl poate da la iubirea Domnului este să-l iubească pe Dumnezeul său şi pe aproapele său. Scrisoarea apostolului Iacob şi Evanghelia reamintesc cu ce dispoziţii ale inimii omul trebuie să pună în practică poruncile. „Religiozitatea curată şi fără pată înaintea lui Dumnezeu şi a Tatălui este aceasta, spune sfântul Iacob: a-i vizita pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi a se păstra nepătaţi de lume” (Iac 1,27). Isus denunţă ipocrizia fariseilor şi a cărturarilor care practică riturile de purificare exterioară, în timp ce inima lor are nevoie să fie purificată. Isus citează cele constatate de Dumnezeu prin profetul Isaia:  „Acest popor mă cinsteşte cu buzele, însă inima lor este departe de mine. În zadar mă cinstesc propunând învăţături care sunt doar porunci ale oamenilor”. Şi Isus precizează: „Lăsând la o parte porunca lui Dumnezeu, voi ţineţi tradiţia oamenilor” (cf. Mc 7,6-8). Încă o dată Isus se arată ca adevăratul învăţător al legii, acela care îi dă sens. Cum ar fi posibil ca practica fariseilor şi a cărturarilor să dea slavă lui Dumnezeu şi să manifeste iubirea faţă de aproapele din moment ce ea nu-i decât simplă executare de prescrieri lipsite de sens? Din contra, cuvântul lui Dumnezeu primit şi trăit cu inima este izvor de creştere spirituală, apropie de Dumnezeu şi de oameni. Cuvântul lui Dumnezeu prinde rădăcină şi aduce rod în realitatea zilnică a vieţii.

10. Stăruitori în citirea dumnezeieştilor Scripturi

Cuvântul lui Dumnezeu este păzit în Sfânta Scriptură. Desigur, Dumnezeu vorbeşte în multe moduri: se revelează în minunile creaţiei, se manifestă în evenimentele istoriei, se face auzit în adâncul conştiinţelor, vocea sa răsună azi în glasul celor care mărturisesc adevărul. Însă, fiecare dintre aceste modalităţi de comunicare trebuie primită în lumina consemnată în textul sacru, deoarece „Biserica a considerat întotdeauna şi consideră Sfintele Scripturi ca regula credinţei sale”. Textul biblic interpretat cu inteligenţă în analogia credinţei devine cheia de înţelegere, de preţuire şi de primire a oricărei alte revelaţii de la Dumnezeu. Biserica a venerat întotdeauna dumnezeieştile Scripturi, după cum a venerat şi însuşi trupul Domnului, neîncetând, mai ales în liturgia sacră, să primească pâinea vieţii atât de la masa cuvântului lui Dumnezeu cât şi de la aceea a trupului lui Cristos şi să o dea credincioşilor… De aceea, îndeamnă foarte stăruitor pe toţi credincioşii, ca prin citirea deasă a dumnezeieştilor Scripturi să-şi însuşească „înalta cunoaştere a lui Isus Cristos” (Fil 3,8), căci, „necunoaşterea Scripturilor înseamnă necunoaşterea lui Cristos” (DV 21 şi 25).

11. Oglinda Cuvântului

Sufletul care se priveşte în oglinda Cuvântului învaţă să se cunoască pe sine, descoperă diformitatea şi îndepărtarea de chipul lui Dumnezeu şi de chipul lui Cristos: „Eu nu caut gloria mea”, spune Isus (In 8,50). Oglinda este înaintea ta şi poţi vedea îndată cât eşti de departe de Isus; „fericiţi cei săraci cu duhul” (Mt 5,3). Oglinda este înaintea ta şi poţi să te descoperi imediat plin de ataşamente şi lucruri de prisos. Iubirea este îndelung răbdătoare, binevoitoare, nu este invidioasă… nu se poartă necuviincios, nu se mânie (cf.1Cor 13,4-5). În faţa oglinzii curate a iubirii apostolul Paul te ţine ferm înaintea ochilor şi îţi dai seama cât eşti de nerăbdător, invidios, interesat. Dar este o oglindă „îndurătoare”, pentru că nu te face să-ţi vezi urâţenia decât pentru că vrea să ţi-o vindece. În această oglindă a Cuvântului, nu ne vedem doar pe noi: lucrul cel mai important este că vedem chipul lui Dumnezeu, şi mai bine spus, vedem inima lui Dumnezeu. Scriptura, spune sfântul Grigore cel Mare, „este o scrisoare a lui Dumnezeu atotputernic către creatura sa; în ea se învaţă a cunoaşte inima lui Dumnezeu în cuvintele lui Dumnezeu”. Şi pentru Dumnezeu valorează cele spuse de Isus: „Gura vorbeşte din prisosul inimii” (Mt 12,34). Dumnezeu ne-a vorbit în Scriptură despre ceea ce îi umple inima şi cea ce umple inima sa este iubirea. Toată Scriptura a fost scrisă pentru acest scop, ca omul să poată înţelege cât de mult Dumnezeu îl iubeşte şi înţelegând să se aprindă de iubire faţă de el (sf. Augustin). Sfântul Paul, vorbind despre iubire spune că în această viaţă noi îl vedem pe Dumnezeu „ca într-o oglindă” (cf. 1Cor 13,12), Această oglindă este înainte de toate Scriptura. Lectura şi contemplarea Cuvântului ne oferă cele două cunoştinţe mai importante pentru a înainta pe calea înţelepciunii adevărate: cunoaşterea de sine şi cunoaşterea lui Dumnezeu. Cunoaşterea lui Dumnezeu fără cunoaşterea de sine duce la prezumţie, la îngâmfare; cunoaşterea de sine fără cunoaşterea lui Dumnezeu duce la disperare. „Să mă cunosc pe mine şi să te cunosc pe tine”, se ruga sfântul Augustin iar sfântul Francisc din Assisi petrecea nopţi întregi repetând: „Cine eşti tu, Doamne, şi cine sunt eu?”. Cuvântul lui Dumnezeu este singurul care poate răspunde la aceste întrebări.

12.  Ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl împlinesc

Îndemnul sfântului Iacob: „Căutaţi să împliniţi cuvântul” (Iac 1,22) trebuie pus în legătură cu afirmaţia lui Isus: „Mama mea şi fraţii mei sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl pun în practică” (Lc 8,21). Nu sunt îndeajuns ascultarea, lectura studiul, exegeza, e nevoie şi de contemplaţie, şi nu ne lasă liniştiţi nici contemplaţia pentru că trebuie să „faci cuvântul”, adică să-l împlineşti. Fără a împlini Cuvântul, totul rămâne o iluzie, o casă clădită pe nisip. A împlini cuvântul este şi forma cea mai bună pentru a-l înţelege. Contemplaţia pregăteşte împlinirea iar împlinirea aprofundează înţelegerea. Încă o observaţie importantă: trebuie să începem imediat, să nu lăsăm intervale între înţelegere şi împlinire. Noi, mai mult sau mai puţin, suntem observatori „fără memorie”, căci uităm imediat. Lucrurile văzute în „oglindă” (Iac 1,23; 1Cor 13,12), chiar dacă bine imprimate, se şterg, dacă nu începem să facem imediat ceva din ceea ce am văzut. Meditarea cuvântului lui Dumnezeu însoţită de forţa interioară a Duhului Sfânt traduce Cuvântul în „inspiraţie” bună şi inspiraţia bună în hotărâre practică. Există suflete care au devenit sfinte doar cu acest îndrumător spiritual care este Cuvântul lui Dumnezeu. Sfânta Tereza a Pruncului Isus a scris: „În Evanghelie găsesc tot ce e necesar pentru sărmanul meu suflet. Descopăr mereu în ea lumini noi, sensuri ascunse şi misterioase. Înţeleg şi ştiu din experienţă că Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru (cf. Lc 8,10; 17,21). Isus nu are nevoie de cărţi nici de doctori, pentru a instrui sufletele. El, doctorul doctorilor, învaţă fără zgomot de cuvinte”. Sf. Augustin se ruga astfel pentru a dobândi înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu: „O, Doamne, Dumnezeule al meu, bucuriile mele curate să nu fie altceva decât Scripturile Tale, şi fă să nu mă înşel în interpretarea lor, da nici pe alţii să nu-i înşel cu această tâlcuire. Ia aminte la sufletul meu şi ascultă-l când strigă din adâncuri. A Ta este ziua şi tot a Ta este şi noaptea. La încuviinţarea Ta toate clipele zboară şi se duc. Dă-ne aşadar de acum încolo timpul necesar pentru a medita la tainele Legii Tale şi să nu închizi uşa împotriva celor care bat în ea. Căci Tu nu ai hotărât în zadar să fie trecute în scris tainele din veac în veac ale atâtor pagini. O, Doamne, desăvârşeşte lucrarea Ta în mine şi luminează-mă! Iată, glasul Tău este bucuria mea, glasul Tău este o plăcere mai presus de toate celelalte. Dă-mi ceea ce iubesc, căci am puterea de a iubi şi această putere Tu mi-ai dat-o, şi Tu să nu părăseşti darurile Tale şi nici să nu-Ţi întorci faţa de la firul de iarbă atât de însetată. Vezi, o, Părinte, priveşte şi încuviinţează şi fă ca şi mie, celui care bat, să mi se deschidă sensurile tainice ale cuvintelor Tale. Te implor, prin mijlocirea Domnului nostru Isus Cristos în care sunt ascunse toate comorile ştiinţei şi ale înţelepciunii. Pe El însuşi doresc să-L aflu din cărţile Tale” (Sf. Augustin, Confesiuni, cartea XI, spicuiri din paragrafele 2.3.4).

(Vatican News – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 31 august 2018)

31 august 2018, 11:08